Kopf și Liberda împotriva Austriei

Reclamanții s-au născut în 1953 și, respectiv, 1943 și trăiesc în Viena. În 1997 mama biologică a F., apoi de doi ani și născută din căsătorie, și-a pus foc apartamentul după ce a consumat droguri. Mama și copilul ei au fost salvate și, la 19 decembrie 1997, Oficiul de Protecție al Tineretului din Viena (Amt für Jugend und Familie) a predat F. la reclamanții ca părinți adoptivi. Reclamanții au încercat ulterior să obțină custodia F. și au vrut să-l adopte. Mama F. a recuperat și a fost la început permis accesul pentru a vizita fiul ei. Apoi a încercat să obțină custodia F., care a dus la argumente între ea și reclamanții. Deoarece aceste litigii au fost în detrimentul F., el a fost dat unei „familii de adopție criză” (Krisenpflegefamilie) la 25 octombrie 2001 timp de aproximativ opt săptămâni.

După acea perioadă F. a fost predat mamei sale biologice, care a obținut custodia provizorie a lui, în urma unei hotărâri a Curții de Juvenil din Viena (Jugendgerichtshof) la 19 decembrie 2001. Această decizie a intrat în vigoare la 18 decembrie 2002, când Curtea Supremă a respins recursul reclamanților (Revisionsrekurs). Între timp, la 20 decembrie 2001, reclamanții au solicitat dreptul de a vizita F. Prin urmare, Curtea juvenilă a solicitat Biroul de Protecție al Tineretului din Viena pentru observațiile lor privind cererea reclamanților. La 31 decembrie 2001, Oficiul de Protecție al Tineretului din Viena a prezentat observații în ceea ce privește faptul că, din cauza relației durate între F. și reclamanții, ar fi nepotrivit să nu permită accesul la părinții adoptivi.

10. La 31 ianuarie 2002, Curtea juvenilă a auzit mama biologică, care s-a opus acordării drepturilor de vizită reclamanților, deoarece F. 11. La 8 februarie 2002, reclamanții au solicitat accelerarea procedurii (Fristetzungantrag) în temeiul articolului 91 din Legea Curții austriece. 12. La 28 martie 2002, Biroul de Asistență a Curții de Juvenile din Viena (Wiener Jugengerichtshilfe) și-a prezentat observațiile Curții de Juveniți. În lunile următoare, ambele părți au depus observații scrise în mod repetat cu privire la acest raport. Reclamanții au solicitat, de asemenea, numirea unui expert în psihologie a copiilor. 13. La 2 decembrie 2002, reclamanții s-au plâns în legătură cu durata procedurii și au solicitat opinia unui expert în psihologie a copiilor.

Mama biologică s-a opus acestei cereri. 14. La 4 decembrie 2002, Curtea juvenilă a întrebat reclamanții dacă își păstrează cererea de numire a unui expert, având în vedere că, între timp, un raport al medicului cu care F. a obținut terapie. La 10 decembrie 2002, reclamanții au informat instanța că au insistat asupra numării unui expert și au propus alte întrebări care să fie adresate expertului desemnat. 15. La 17 februarie 2003, Curtea juvenilă a desemnat dr. Sp. ca expert. Mama biologică a depus obiecții împotriva dr. Sp. 16. În iulie 2003, dosarul de judecată a fost transferat Curții Regionale pentru Chestiuni Civile de la Viena, care se ocupă de un recurs depus de solicitanți în cadrul procedurii de custodie referitoare la F. depuse la 23 mai 2003. Într-o dată neespecificată, Curtea Regională de la Viena a transferat dosarul la Curtea Regională Wiener Neustadt, deoarece a considerat că această instanță este competentă să decidă în legătură cu recursul.

Curtea Regională Wiener Neustadt a făcut-o la 19 și 29 ianuarie 2004; dosarul a fost apoi transmis Curtea de district Mödling, care, între timp, a devenit competentă să se ocupe de procedurile de custodie și de drepturi de vizitare. 17. La 16 decembrie 2003, Dr. Sp a solicitat Curtea de District să fie concediată din datoria de a pregăti un raport de experți. El a susținut că un raport nu este posibil pentru că nu a primit posibilitatea de a examina cu atenție F. de către mama F.. 18. Curtea de District Mödling a organizat o ședință cu părțile la 1 aprilie 2004, pentru a discuta cum să continue cazul. Judecătorul i-a informat pe solicitanți și pe mama biologică că va cere Oficiului de Tineret al Autorității Administrative de District Mödling (Jugendamt der Bezirkshauptmannschaft) un raport final privind problema drepturilor de vizită.

19. P., care a fost ofițerul responsabil la Oficiul de Tineret al Autorității Administrative de District Mödling, a prezentat raportul la 29 iulie 2004. Ea a recomandat refuzarea drepturilor de vizită către solicitanți, deoarece restabilirea contactului cu F. după ce a fost întreruptă de mai mult de doi ani ar putea afecta stabilitatea psihologică a copilului. La 17 august și 16 septembrie 2004, părțile și-au prezentat observațiile cu privire la acest raport. 20. La 3 august 2004 Dr. De asemenea, Niederösterreich Child and Youth Psychological Consulting Office (Kinder- und jugendpsychologischer Beratungsdienst) a sugerat că reclamanții nu ar trebui să aibă acces la F., explicând că F. este conștient de dificultățile dintre mama sa și reclamanții și, prin urmare, ca măsură de protecție, a declarat că nu dorește să vadă reclamanții.

La 9 noiembrie 2004, Curtea de District Mödling a respins cererea reclamanților de a vizita F. și a constatat că nu se poate asigura contactul personal (Unterbleiben des persönlichen Verkehrs) între reclamanții și F. 22. În conformitate cu art. 148 alin. (4) din Codul Civil, o instanță, la cererea unui părinte, a copilului, a unui organism de bunăstare a tineretului sau a propunerii sale, trebuie să ia măsurile necesare dacă nu se poate prevadea contactul personal între copilul și a treia persoană, ar pune în pericol bunăstarea ei. În contrast cu părinții sau bunicii, persoanele a treia nu au dreptul legal de a fi acordate drepturi de contact și, prin urmare, nu au dreptul legal în cadrul procedurilor judiciare conexe.

Ei ar putea doar sugera Curții (anregen) să examineze chestiunea propunerii sale, iar o instanță nu ar putea acorda drepturi de contact decât dacă nu s-ar putea face acest lucru ar pune în pericol bunăstarea copilului. 23. Prin cererea reclamanților ca astfel de sugestie, nu s-au putut acorda drepturi de vizită. Din toate materialele în posesia Curții de District, a fost evident că F. s-a opus vehement să se întâlnească cu reclamanții, în timp ce, în același timp, el a dezvoltat o relație apropiată și pozitivă cu mama sa. Curtea de District a recunoscut că reclamanții au avut o preocupare reală pentru bunăstarea F.; totuși, în situația actuală, interesele reclamanților nu au coexistet cu interesul cel mai bun al copilului.

Nu au fost în contact cu părinții săi adoptivi timp de mai mult de trei ani, Curtea de District va urma concluziile din rapoartele P., de la Oficiul de Tineret al Autorității Administrative de District Mödling, și dr. Z., de la Biroul de Consiliere Psicologică Copilului și Tineretului Niederösterreich. A fost destul de posibil ca imediat după F. În octombrie 2001 a fost plasată în cadrul „familiei de adoptivi” de criză acordarea drepturilor de vizită reclamanților ar fi putut fi utilă. Cu toate acestea, acest lucru nu mai a fost cazul și acum a servit cel mai bun interes al copilului, care locuia cu mama sa biologică, pentru a nu-l pune înapoi într-o situație de loialitate divizată (Loyalitätskonflikt) între ea și „familia sa anterioră”, reclamanții.

24. La 6 decembrie 2004, reclamanții au apelat împotriva hotărârii Curții de District, susținând că refuzul de vizitare a drepturilor și-a încălcat drepturile în temeiul articolului 8 din Convenție. 25. Curtea regională a respins apelul reclamanților la 17 februarie 2005. Acesta a constatat că părinții adoptivi ar putea depune cereri în cadrul procedurilor referitoare la copilul adoptiv și ar avea dreptul de a face apel împotriva deciziilor. Statutul unui părinte adoptiv este, totuși, o chestiune care depinde de faptul că persoana care a avut grijă de copil și dacă o legătură emoțională durabilă similară cu cea dintre părinți și copii a dezvoltat. Chiar dacă reclamanții au trăit cu F. timp de aproximativ patruzeci și șase luni în aceeași gospodărie cu intenția de a dezvolta astfel de legături emoționale, a fost de fapt mai mult de patruzeci de luni de când au avut grijă de el și acum nu ar putea mai fi considerat părinții lui adoptivi.

Cu toate acestea, recursul lor a trebuit să fie luat în considerare pe fondul său și, din motivele acordate de Curtea de District, acordarea drepturilor de vizită a acestora nu a fost în interesul lui F. Procesul a fost, prin urmare, nefondat. 26. La 25 mai 2005, Curtea Supremă a respins un recurs extraordinar de către reclamant (außerordentlicher Revisionsrekurs). Această decizie a fost acordată avocatului reclamantului la 7 iulie 2005. 27. art. 148 din Codul Civil (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch) citește după cum urmează: „(1) Dacă un părinte nu trăiește într-o gospodărie comună cu un copil minor, atunci copilul și acest părinte au dreptul de a fi în contact personal cu celălalt. Exercitarea acestui drept este reglementată prin consimțământ reciproc între copil și părinții.

Ori de câte ori nu se poate ajunge la un astfel de acord, instanța reglementează exercitarea acestui drept într-un mod adecvat pentru bunăstarea copilului, la cererea copilului sau a unui părinte, ținând cont în mod corespunzător de nevoile și dorințele copilului. (2) Dacă este necesar, instanța limitează sau nu permite exercitarea dreptului la contact personal, în special în cazul în care părintele autorizat nu respectă obligația sa în temeiul articolului 145b. (3) Alineatele (1) și (2) se aplică prin analogie relației dintre nepoți și bunicii lor. Cu toate acestea, exercitarea dreptului bunicilor este, de asemenea, limitată sau neautorizată, astfel încât, în caz contrar, acest lucru ar perturba viața de familie a părinților (un părinte) sau relația lor cu copilul.

(4) În cazul în care lipsa de contact personal între copilul minor și un terț care este pregătit să se ocupe de acest contact poate pune în pericol bunăstarea copilului, instanța emite dispoziția necesară pentru a reglementa contactul personal la cererea copilului, a unui părinte, agenția de bunăstare a tinerilor sau a propunerii sale.”

5. The applicants were born in 1953 and 1943 respectively and live in Vienna. 6. In 1997 the biological mother of F., then two years old and born out of wedlock, set her apartment on fire after having consumed drugs. The mother and her child were rescued and, on 19 December 1997, the Vienna Youth Welfare Office (Amt für Jugend und Familie) handed F. over to the applicants as foster parents. 7. The applicants subsequently tried to obtain custody of F. and wanted to adopt him. F.’s mother recovered and was at first allowed access to visit her son. She then tried to obtain custody of F., which led to arguments between her and the applicants. Since these disputes were to the detriment of F., he was given to a “crisis foster family” (Krisenpflegefamilie) on 25 October 2001 for approximately eight weeks.

After that period F. was handed over to his biological mother, who obtained provisional custody of him following a decision of the Vienna Juvenile Court (Jugendgerichtshof) on 19 December 2001. This decision entered into force on 18 December 2002, when the Supreme Court rejected an appeal by the applicants (Revisionsrekurs). 8. In the meantime on 20 December 2001 the applicants requested the right to visit F. Thereupon the Juvenile Court asked the Vienna Youth Welfare Office for their observations on the applicants’ request. 9. The Vienna Youth Welfare Office submitted observations on 31 December 2001, stating that because of the long-lasting relationship between F. and the applicants it would be inappropriate not to allow access to the foster parents.

10. On 31 January 2002 the Juvenile Court heard the biological mother, who opposed the granting of visiting rights to the applicants because F. was in the process of getting used to her again. 11. On 8 February 2002 the applicants requested the acceleration of the proceedings (Fristsetzungantrag) under Section 91 of the Austrian Court Act. 12. On 28 March 2002 the Vienna Juvenile Court Assistance Office (Wiener Jugendgerichtshilfe) submitted their observations to the Juvenile Court. In the following months both parties repeatedly filed written observations on that report. The applicants also requested that an expert for child psychology be appointed. 13. On 2 December 2002 the applicants complained about the length of the proceedings and requested the opinion of an expert on child psychology.

The biological mother objected to this request. 14. On 4 December 2002 the Juvenile Court asked the applicants whether they were maintaining their request for the appointment of an expert, given that meanwhile a report by the doctor with whom F. had had therapy had been obtained. On 10 December 2002 the applicants informed the court that they insisted on the appointment of an expert and proposed further questions to be put to the expert appointed. 15. On 17 February 2003 the Juvenile Court designated Dr. Sp. as the expert. The biological mother filed objections against Dr. Sp.

16. In July 2003 the court file was transferred to the Vienna Regional Court for Civil Matters, which was dealing with an appeal lodged by the applicants in the custody proceedings concerning F. lodged on 23 May 2003. On an unspecified date the Vienna Regional Court transferred the file to the Wiener Neustadt Regional Court as it considered that that court was competent to decide on the appeal. The Wiener Neustadt Regional Court did so on 19 and 29 January 2004; the file was then forwarded to the Mödling District Court, which had meanwhile become competent to deal with custody and visiting-rights proceedings. 17. On 16 December 2003 Dr Sp asked the District Court for leave to be discharged from the duty to prepare an expert report.

He submitted that a report was not feasible because he had not been given the opportunity to examine F. thoroughly by F.’s mother. 18. The Mödling District Court held a hearing with the parties on 1 April 2004 in order to discuss how to proceed further with the case. The judge informed the applicants and the biological mother that he would ask the Youth Office of the Mödling District Administrative Authority (Jugendamt der Bezirkshauptmannschaft) for a final report on the issue of visiting rights. 19. P., who was the officer in charge at the Youth Office of the Mödling District Administrative Authority, submitted the report on 29 July 2004. She recommended refusing visiting rights to the applicants, because the reestablishment of contact with F. after it had been interrupted for more than two years might harm the psychological stability of the child.

On 17 August and 16 September 2004 the parties submitted their comments on that report. 20. On 3 August 2004 Dr. Z. of the Niederösterreich Child and Youth Psychological Consulting Office (Kinder- und jugendpsychologischer Beratungsdienst) also suggested that the applicants should not be granted access to F., explaining that F. was aware of the difficulties between his mother and the applicants and therefore, as a protective measure, had said that he did not want to see the applicants. Dr. Z. further stated that not seeing the applicants was not to the detriment of the child. The applicants submitted observations regarding these recommendations. 21. On 9 November 2004 the Mödling District Court rejected the applicants’ request to visit F. and found that failure to provide for personal contact (Unterbleiben des persönlichen Verkehrs) between the applicants and F. did not endanger his well-being.

22. It found that under Article 148 (4) of the Civil Code a court, upon the request of a parent, the child, a youth welfare body or of its own motion had to take the necessary measures if failure to provide for personal contact between the child and the third person would endanger his or her well-being. Third persons, in contrast to parents or grandparents, had no legal right to be granted contact rights and consequently no legal standing in related court proceedings. They could merely suggest to the court (anregen) that it examine the matter of its own motion, and a court could only grant contact rights if failure to do so would endanger the child’s well-being. 23. Taking the applicants’ request as such a suggestion, visiting rights could not be granted.

From all the material in the possession of the District Court it was evident that F. was vehemently opposed to meeting the applicants, while at the same time he had developed a close and positive relationship with his mother. The District Court acknowledged that the applicants had a genuine concern for F.’s well-being; however, in the present situation the interests of the applicants did not coincide with the child’s best interests. Given that F. had not been in contact with his foster parents for more than three years, the District Court would follow the conclusions in the reports of P., from the Youth Office of the Mödling District Administrative Authority, and Dr. Z., from the Niederösterreich Child and Youth Psychological Consulting Office.

It was quite possible that immediately after F. had been placed with the “crisis foster family” in October 2001 the granting of visiting rights to the applicants might have been useful. However, this was no longer the case and it now served the best interests of the child, who was living with his biological mother, not to put him back in a situation of divided loyalties (Loyalitätskonflikt) between her and his “former family”, the applicants. 24. On 6 December 2004 the applicants appealed against the District Court’s decision. They argued that the refusal of visiting rights breached their rights under Article 8 of the Convention. 25. The Regional Court dismissed the applicants’ appeal on 17 February 2005. It found that foster parents could file requests in proceedings concerning the foster child and also had the right to appeal against decisions.

The status of a foster parent was, however, a matter which depended rather on whether the person actually cared for the child and whether a lasting emotional link similar to the one between parents and children had developed. Even though the applicants had lived with F. for approximately forty-six months in the same household with the intent to develop such emotional ties, it was actually more than forty months since they had had care of him and they could now no longer be considered his foster parents. Nevertheless, their appeal had to be considered on its merits, and, for the reasons given by the District Court, granting visiting rights to them was not in the best interests of F. The appeal was therefore unfounded.

26. On 25 May 2005 the Supreme Court dismissed an extraordinary appeal by the applicant (außerordentlicher Revisionsrekurs). That decision was served on the applicants’ counsel on 7 July 2005. 27. Article 148 of the Civil Code (Allgemeines Bürgerliches Gesetzbuch) reads as follows: “(1) If one parent does not live in a common household with a minor child, then the child and this parent have the right to be in personal contact with each other. The exercise of this right shall be regulated by mutual consent between the child and the parents. Whenever such an agreement cannot be reached, the court shall regulate the exercise of this right in a manner appropriate for the welfare of the child, upon an application by the child or a parent, giving due consideration to the needs and wishes of the child.

(2) If necessary, the court shall restrict or not permit the exercise of the right to personal contact, especially if the authorised parent does not comply with his/her obligation under Section 145b. (3) Paragraphs (1) and (2) shall apply by analogy to the relationship between grandchildren and their grandparents. However, the exercise of the right of grandparents shall also be restricted or not permitted to such an extent that this would otherwise disturb the family life of the parents (a parent) or their relationship to the child. (4) Where the absence of personal contact between the minor child and a third party that is ready to engage in such contact may jeopardise the child’s welfare, the court shall issue the disposition necessary to regulate the personal contact upon an application by the child, a parent, the youth welfare agency, or of its own motion.”