Dimitras și Gilbert împotriva Greciei

PRIMA SECȚIE

Cererea nr. 36836/09 Panayote DIMITRAS și Andrea GILBERT împotriva Greciei introdusă la 4 iulie 2009

EXPUNEREA FAPTELOR

ÎN FAPT Reclamanții, dl Panayote Dimitras, cetățean grec, și dna Andrea Gilbert, cetățeană a Statelor Unite ale Americii, sunt născuți în 1953, respectiv 1947, și locuiesc la Glyka Nera Attikis. Aceștia sunt reprezentați în fața Curții de o organizație neguvernamentală, Monitorul Grec Helsinki, cu sediul la Glyka Nera. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt reprezentanții legali ai Federației Internaționale Helsinki, o organizație neguvernamentală care își desfășoară activitățile în domeniul apărării drepturilor omului.

La 5 august 2007, primul reclamant a alertat procurorul de pe lângă tribunalul corecțional din Atena cu privire la un articol cu conținut pretins antisemit, apărut la 28 iulie 2007 în cotidianul de extremă dreapta „Alpha Ena". După închiderea investigației judiciare, s-au angajat urmăriri penale împotriva directorului ziarului sus-menționat și a redactorului articolului în cauză. Capetele de acuzație priveau, în primul rând, încălcarea articolului 2 din legea nr. 927/79, zisă „legea antirasistă", care condamnă diseminarea de idei constituind o atingere împotriva uneia sau mai multor persoane în considerarea originii sale și a lor rasiale sau etnice. În al doilea rând, persoanele în cauză au fost acuzate de diseminare, prin presă, de informații false.

La 7 ianuarie 2009, la data ședinței, cea de-a doua reclamantă s-a constituit parte civilă pentru suma de 30 de euro. Primul reclamant nu era parte civilă în procedura în cauză, ci a fost audiat ca martor. În special, i s-a cerut în timpul ședinței, în temeiul articolului 217 din codul de procedură penală, să furnizeze tribunalului datele sale personale, inclusiv religia sa. Primul reclamant a informat tribunalul că nu era creștin ortodox, ci ateu, pentru a nu depune jurământul religios prevăzut de articolul 218 din codul de procedură penală. În temeiul articolului 220 din codul de procedură penală, judecătorul competent i-a admis cererea. La aceeași dată, tribunalul corecțional din Atena i-a achitat pe acuzați.

Acesta a constatat că articolul incriminat făcea referire la sioniștii „care folosesc britanici și americani ca agenți pentru a aprinde Balcanii cu un război (...)". Tribunalul corecțional a admis, pe de o parte, că era vorba de exprimarea de idei și nu de comunicare de informații și că, prin urmare, infracțiunea de „diseminare de informații false" nu fusese săvârșită. În al doilea rând, tribunalul corecțional a considerat că legea nr. 927/79 nu fusese încălcată, deoarece articolul incriminat făcea referire la sioniști, respectiv la persoane de origine evreiască care aderaseră la o ideologie de șovinism și de naționalism extrem. Potrivit tribunalului, termenul „sionist" nu făcea referire la toate persoanele de origine evreiască, precum reclamanta, și, prin urmare, infracțiunea prevăzută de articolul 2 din legea nr. 927/79 nu fusese săvârșită (sentința nr. 185/2009).

Această sentință a fost publicată la 24 februarie 2009. Procesul-verbal al depoziției primului reclamant în fața tribunalului corecțional din Atena conținea un text standard în care termenul „creștin-ortodox" era tăiat fără a fi înlocuit cu cel de ateu. La 13 ianuarie 2009, primul reclamant a adresat o scrisoare procurorului de pe lângă tribunalul corecțional din Atena, informându-l despre rezultatul procedurii penale și cerându-i să declare apel împotriva sentinței nr. 185/2009. Potrivit primului reclamant, acesta a fost informat oral ulterior că cererea sa fusese respinsă.

B. Dreptul intern pertinent 1. Articolele pertinente ale codului de procedură penală prevăd: Articolul 217 Verificarea identității martorului „Martorul, înainte de audierea sa, este invitat să furnizeze numele și prenumele, locul nașterii, adresa de reședință, vârsta și religia sa (...)." Articolul 218 § 1 Depunerea jurământului în timpul ședinței „Înainte de a fi interogat la ședință, orice martor trebuie să depună jurământ, în mod public și punându-și mâna dreaptă pe Sfânta Evanghelie, în acești termeni: «Jur în fața lui Dumnezeu să spun cu conștiinciozitate tot adevărul, numai adevărul, fără a adăuga sau a ascunde nimic». În caz de nerespectare a acestei dispoziții, procedura este nulă." Articolul 219 § 1 Depunerea jurământului în timpul instrucției „În timpul instrucției, martorii depun jurământul prevăzut la articolul 218 (...)." Articolul 220 Depunerea jurământului de către heterodocși „1.

Dacă martorul crede într-o religie recunoscută sau pur și simplu tolerată de Stat și aceasta are o formă cunoscută de jurământ, această formă este valabilă pentru procedura penală. 2. Dacă martorul crede într-o religie care nu autorizează jurământul, și dacă cel care interoghează martorul sau tribunalul sunt convinși, în urma unei declarații a martorului în acest sens, că acesta este ateu, jurământul depus se citește astfel: «Declar pe onoare și conștiință că voi spune tot adevărul, numai adevărul, fără a adăuga sau a ascunde nimic».

2. În hotărârea sa nr. 285/2001, adunarea plenară a Consiliului de Stat a considerat: „Libertatea de conștiință religioasă, care protejează convingerile individului față de divinitate împotriva oricărei ingerințe statale, cuprinde, printre altele, dreptul individului de a nu-și divulga confesiunea sau convingerile religioase și de a nu fi obligat să facă sau să nu facă astfel încât să se poată trage concluzia că are astfel de convingeri. Nicio autoritate statală și niciun organism nu are dreptul să intervină în domeniul conștiinței individului, care este inviolabil conform Constituției, și să cerceteze convingerile sale religioase, sau să îl oblige să își exteriorizeze convingerile privind divinitatea.

Divulgarea voluntară a convingerilor sale făcută de un individ autorităților în scopul exercitării anumitor drepturi specifice recunoscute de ordinea juridică în scopul protejării libertății religioase (de exemplu, cel de a fi scutit de serviciul militar pentru motive de obiecție de conștiință, sau de la cursul de educație religioasă sau de la alte obligații școlare, precum participarea la liturghie sau la rugăciune, sau cel de a crea o casă de rugăciune sau o asociație cu caracter religios) nu trebuie pusă pe același plan. (...)"

CAPETE DE CERERE

1. Invocând articolul 9 din Convenție, primul reclamant se plânge de faptul că a fost obligat, în timpul audierii sale ca martor în fața tribunalului corecțional, să dezvăluie că nu era creștin ortodox. 2. Invocând articolul 13 din Convenție, primul reclamant se plânge de absența unui recurs efectiv în dreptul intern, prin intermediul căruia ar fi putut ridica în fața unei instanțe naționale capătul său de cerere întemeiat pe pretinsa încălcare a libertății sale de religie. 3. Invocând art. 6, §1 din Convenție, reclamanții se plâng de iniquitatea procedurii în fața jurisdicțiilor interne. În special, ei susțin că verdictul tribunalului corecțional a achitat acuzații fără a oferi nicio motivare.

Aceștia adaugă că publicarea sentinței nr. 185/2009, conținând motivarea completă a jurisdicției competente, a avut loc cu mai multe zile întârziere, respectiv la 24 februarie 2009. 4. Invocând articolul 14 coroborat cu articolul 8 din Convenție, reclamanții se plâng că dreptul intern nu prevede o protecție efectivă pentru persoanele care fac parte din minorități rasiale sau etnice și care sunt victime ale unor discursuri care vehiculează ura rasială. În sfârșit, invocând articolul 13 coroborat cu articolele 6, 8 și 14 din Convenție, reclamanții se plâng că dreptul intern nu oferă un recurs efectiv pentru a remedia încălcările Convenției aferente articolelor sus-menționate.

ÎNTREBĂRI CĂTRE PĂRȚI

1. Faptul că tribunalul competent l-a determinat, din oficiu, pe primul reclamant să depună jurământul religios prevăzut de articolul 218 din codul de procedură penală, ceea ce l-a obligat în mod expres să respingă această invitație și să semnaleze că dorea să depună jurământul prevăzut de articolul 220 din acest cod, a adus atingere libertății sale de gândire, de conștiință și de religie, astfel cum este protejată de articolul 9 din Convenție? 2. Primul reclamant a avut la dispoziție, după cum impune articolul 13 din Convenție, un recurs intern efectiv prin care ar fi putut formula capătul său de cerere referitor la atingerea libertății sale de gândire, de conștiință și de religie?

PREMIÈRE SECTION

Requête n o 36836/09 Panayote DIMITRAS et Andrea GILBERT contre la Grèce introduite le 4 juillet 2009

EXPOSÉ DES FAITS

EN FAIT Les requérants, M. Panayote Dimitras, ressortissant grec, et M me Andrea Gilbert, ressortissante des Etats-Unis d’Amérique, sont nés respectivement en 1953 et 1947 et résident à Glyka Nera Attikis. Ils sont représentés devant la Cour par une organisation non-gouvernementale, le Moniteur grec Helsinki, ayant son siège à Glyka Nera. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Les requérants sont les représentants légaux de la Fédération internationale Helsinki, une organisation non-gouvernementale déployant ses activités dans le champ de la défense des droits de l’homme.

Le 5 août 2007, le premier requérant alerta le procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes d’un article de contenu prétendument antisémite, paru le 28 juillet 2007, dans le quotidien d’extrême droite « Alpha Ena ». Après la clôture de l’investigation judiciaire, des poursuites pénales furent engagées contre le directeur du journal susmentionné et le rédacteur de l’article en cause. Les chefs d’accusations portaient, en premier lieu, sur la violation de l’article 2 la loi n o 927/79, dite « loi antiraciste », qui condamne la dissémination d’idées constituant une atteinte contre une ou plusieurs personnes en raison de son et de leur origine raciale ou ethnique. En second lieu, les personnes concernées furent accusées pour dissémination, à travers la presse, de fausses informations.

Le 7 janvier 2009, à la date de l’audience, la seconde requérante se constitua partie civile pour la somme de 30 euros. Le premier requérant n’était pas partie civile à la procédure en cause mais fut entendu comme témoin. En particulier, on lui demanda lors de l’audience, en vertu de l’article 217 du code de procédure pénale, de fournir au tribunal ses données personnelles, sa religion y compris. Le premier requérant informa le tribunal qu’il n’était pas chrétien orthodoxe, mais athée pour ne pas prêter le serment religieux prévu par l’article 218 du code de procédure pénale. En vertu de l’article 220 du code de procédure pénale, le juge compétent accueillit sa demande. A la même date, le tribunal correctionnel d’Athènes acquitta les accusés.

Il constata que l’article incriminé faisait référence à des sionistes « qui emploient des britanniques et des américains comme agents afin d’enflammer les Balkans avec une guerre (...) ». Le tribunal correctionnel admit, d’une part, qu’il s’agissait d’expression d’idées et non pas de communication d’informations et que, par conséquent, le délit de « dissémination de fausses informations» n’avait pas été commis. En second lieu, le tribunal correctionnel considéra que la loi n o 927/79 n’avait pas été enfreinte, puisque l’article incriminé faisait référence à des sionistes, à savoir des personnes d’origine juive ayant adhéré à une idéologie de chauvinisme et de nationalisme extrême. Selon le tribunal, le terme « sioniste » ne faisait pas référence à toutes les personnes d’origine juive, à l’instar de la requérante, et, partant, le délit prescrit par l’article 2 de la loi n o 927/79 n’avait pas été commis (jugement n o 185/2009).

Ce jugement fut publié le 24 février 2009. Le procès-verbal de la déposition du premier requérant devant le tribunal correctionnel d’Athènes comportait un texte standard dans lequel le terme « chrétien-orthodoxe » était rayé sans être remplacé par celui d’athée. Le 13 janvier 2009, le premier requérant adressa une lettre au procureur près le tribunal correctionnel d’Athènes l’informant de l’issue de la procédure pénale et lui demandant d’interjeter appel contre le jugement n o 185/2009. Selon le premier requérant, il fut informé oralement ultérieurement que sa demande avait été rejetée. B. Le droit interne pertinent 1. Les articles pertinents du code de procédure pénale disposent : Article 217 Vérification de l’identité du témoin « Le témoin, avant son audition, est invité à fournir ses noms et prénom, son lieu de naissance, son adresse de résidence, son âge et sa religion (...).

» Article 218 § 1 Prestation de serment lors de l’audience « Avant d’être interrogé à l’audience, tout témoin doit prêter serment, publiquement et en posant sa main droite sur le Saint Evangile, en ces termes : « Je jure devant Dieu de dire consciencieusement toute la vérité rien que la vérité, sans rajouter ni dissimuler quoi que ce soit ». En cas de non-respect de cette disposition, la procédure est nulle. » Article 219 § 1 Prestation de serment lors de l’instruction « Pendant l’instruction, les témoins prêtent le serment prévu à l’article 218 (...). » Article 220 Prestation de serment des hétérodoxes « 1. Si le témoin croit à une religion reconnue ou simplement tolérée par l’Etat et celle-ci a une forme connue de serment, cette forme est valable pour la procédure pénale.

2. Si le témoin croit à une religion qui n’autorise pas le serment, et si celui qui interroge le témoin ou le tribunal sont convaincus, suite à une déclaration du témoin en ce sens, que celui-ci est athée, le serment prêté se lit ainsi : « Je déclare sur l’honneur et la conscience que je dirai toute la vérité rien que la vérité sans rajouter ni dissimuler quoi que ce soit. » 2. Dans son arrêt n o 285/2001 l’assemblée plénière du Conseil d’Etat considéra : « La liberté de conscience religieuse, qui protège les convictions de l’individu à l’égard du divin contre toute ingérence étatique, comprend, entre autres, le droit pour l’individu de ne pas divulguer sa confession ou ses convictions religieuses et de ne pas être obligé de faire ou de ne pas faire en sorte qu’on puisse tirer comme conclusion qu’il ait de telles convictions.

Aucune autorité étatique ni aucun organe n’a le droit d’intervenir dans le domaine de la conscience de l’individu, qui est inviolable selon la Constitution, et de rechercher ses convictions religieuses, ou de l’obliger à extérioriser ses convictions concernant le divin. La divulgation volontaire de ses convictions faite par un individu aux autorités dans le but d’exercer certains droits spécifiques reconnus par l’ordre juridique aux fins de la protection de la liberté religieuse (par exemple, celui d’être exempté de service militaire pour des raisons d’objection de conscience, ou du cours d’éducation religieuse ou d’autres obligations scolaires, comme assister à la messe ou à la prière, ou celui de créer une maison de prière ou une association à caractère religieux) n’est pas à mettre sur le même plan.

(...) » GRIEFS 1. Invoquant l’article 9 de la Convention, le premier requérant se plaint avoir été obligé, lors de son audition comme témoin devant le tribunal correctionnel, de révéler qu’il n’était pas chrétien orthodoxe. 2. Invoquant l’article 13 de la Convention, le premier requérant se plaint de l’absence de recours effectif en droit interne, par le biais duquel il aurait pu soulever devant une instance nationale son grief tiré de la prétendue violation de sa liberté de religion. 3. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de l’iniquité de la procédure devant les juridictions internes. En particulier, ils allèguent que le verdict du tribunal correctionnel avait acquitté les accusés sans offrir aucune motivation.

Ils ajoutent que la publication du jugement n o 185/2009, comportant la motivation complète de la juridiction compétente, a eu lieu avec plusieurs jours de retard, à savoir le 24 février 2009. 4. Invoquant l’article 14 combiné à l’article 8 de la Convention les requérants se plaignent que le droit interne ne prévoit pas de protection effective pour les personnes faisant partie de minorités raciales ou ethniques et qui sont victimes de discours véhiculant la haine raciale. Enfin, invoquant l’article 13 combiné aux articles 6, 8 et 14 de la Convention, les requérants se plaignent que le droit interne n’offre pas de recours effectif pour remédier aux violations de la Convention afférentes aux articles précités.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. Le fait que le tribunal compétent ait, d’office, engagé le premier requérant à prêter le serment religieux prévu par l’article 218 du code de procédure pénale, ce qui l’a obligé expressément à rejeter cette invitation et à signaler qu’il souhaitait prêter le serment prévu à l’article 220 de ce code, a-t-il porté atteinte à sa liberté de pensée, de conscience et de religion, telle que protégée par l’article 9 de la Convention ? 2. Le premier requérant avait-il à sa disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel il aurait pu formuler son grief d’atteinte à sa liberté de pensée, de conscience et de religion ?