CODARCEA v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly struck out of the list;Partly inadmissible
CODARCEA v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A. (CtEDO, 2012)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și R.A. „Monitorul Oficial” (
www.monitoruloficial.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and R.A. „Monitorul Oficial” (
www.monitoruloficial.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Publicată în : MONITORUL OFICIAL nr. 657 din 17 septembrie 2012
Emitent
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI SECȚIA A TREIA
DECIZIE
cu privire la Cererea nr. 16/06
introdusă de Ioan-Vălean Codarcea împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), judecând, la data de 24 ianuarie 2012, în formație de Comitet, alcătuită din:
Alvina Gyulumyan, președinte,
Luis Lopez Guerra,
Nona Tsotsoria, judecători,
și Marialena Tsirli,
grefierul adjunct al secțiunii,
considerând cererea de mai sus înaintată la data de 7 decembrie 2005,
considerând declarația prezentată de intimatul Guvern la data de 14 februarie 2011 prin care îi cere Curții să elimine cererea din lista sa de cazuri și replica reclamantului la această declarație,
deliberând, decide cele ce urmează:
Î N F A P T
Reclamantul, domnul Ioan-Vălean Codarcea, este un cetățean român care s-a născut în anul 1932 și care locuiește în Târgu Mureș. Guvernul României (Guvernul) a fost reprezentat inițial de către fostul său agent, domnul Răzvan-Horațiu Radu, iar, ulterior, de doamna Carmen Ciuta, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Cauza se referă la jurisprudența divergentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind acordarea drepturilor expuse de
Legea nr. 309/2002
privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961. Prin Hotărârea definitivă nr. 3.825 din data de 17 iunie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea reclamantului privind drepturile pecuniare prevăzute de
Legea nr. 309/2002
.
Reclamantul s-a plâns în baza articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 14, luat împreună cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, de faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție i-a refuzat drepturile stipulate de
Legea nr. 309/2002
, în timp ce aceeași Curte a admis cereri similare depuse de reclamanți care se aflau în aceeași situație ca și el. De asemenea, în baza articolului 4 din Convenție, reclamantul s-a plâns de faptul că a fost obligat să lucreze în tabere de muncă în perioada 1953-1956.
Î N D R E P T
Printr-o scrisoare din data de 14 februarie 2011, Guvernul a informat Curtea despre propunerea de a da o declarație unilaterală referitoare la soluționarea problemei apărute în urma acestei cauze. În plus, a solicitat Curții să radieze cererea, conform articolului 37 din Convenție.
Declarația a prevăzut următoarele:
„1. Guvernul declară - prin intermediul acestei declarații unilaterale - că recunoaște încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, în ceea ce privește dreptul reclamantului la un proces echitabil și a articolului 14, luat împreună cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, prin Hotărârea nr. 3.825 din 17 iunie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Guvernul este pregătit să plătească solicitantului, ca și satisfacție echitabilă, suma de 5.000 EURO (cinci mii euro), sumă considerată rezonabilă în lumina jurisprudenței Curții. Această sumă este acordată pentru acoperirea tuturor prejudiciilor, precum și a costurilor și cheltuielilor și este scutită de orice impozit aplicabil. Această sumă se va plăti în lei românești la cursul valutar din data efectuării plății în conturile personale ale reclamantului, în termen de 3 luni de la data notificării deciziei luate în baza articolului 37 § 1 din Convenție. În cazul în care această sumă nu va fi plătită în perioada menționată, Guvernul se obligă să plătească o dobândă, începând cu data expirării acelei perioade și până la executare, la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene pe perioada lipsă, plus 3 procente.
Prin urmare, Guvernul invită respectuos Curtea să dispună că analiza acestei cereri nu mai este justificată și să radieze cererea din lista sa de cazuri, în conformitate cu articolului 37 § 1 (c) din Convenție. ”
Într-o scrisoare din data de 16 martie 2011, reclamantul a apreciat că suma menționată în declarația Guvernului este inacceptabil de mică.
Curtea reamintește faptul că articolul 37 din Convenție prevede că, în orice moment al procedurilor, poate decide să radieze cererea din lista sa de cazuri atunci când anumite circumstanțe conduc la una dintre concluziile specificate la punctele (a), (b) sau (c) din paragraful 1 al acelui articol. Articolul 37 § 1 (c) îi dă dreptul Curții să elimine un caz din listele sale dacă:
„pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu se mai justifică continuarea analizei cererii. ”
De asemenea, se revocă faptul că în anumite circumstanțe se poate elimina o cerere, conform articolului 37§1 (c), pe baza unei declarații unilaterale date de intimatul Guvern, chiar dacă solicitantul își dorește ca examinarea cazului să continue.
În acest scop, Curta va analiza cu atenție declarația în lumina principiilor care rezultă din jurisprudența sa, în special Hotărârea
Tahsin Acar (Tahsin Acar vs. Turcia
, [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI);
WAZA Spolka z o.o. vs. Polonia
(dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și
Sulwinska vs. Polonia
(dec.) nr. 28953/03).
În numeroase cauze, inclusiv cele formulate împotriva României, Curtea a stabilit practica sa referitoare la plângerile în materia divergenței de jurisprudență a curților naționale [vezi, de exemplu,
Beian împotriva României
(nr. 1), nr. 30658/05, §§ 40, 65, ECHR 2007-V (extracte);
Driha împotriva României
, nr. 29556/02, §§ 33, 38-39, 21 februarie 2008].
Considerând natura recunoașterilor incluse în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse - care este compatibilă cu sumele acordate în cazuri similare - Curtea consideră că nu mai este justificată continuarea analizei cererii [articolul 37 § 1 (c)].
Mai mult, prin prisma considerațiilor de mai sus și în special datorită jurisprudenței clare și extinse în materie, Curtea este
convinsă de faptul că respectarea drepturilor, așa cum acestea sunt definite în Convenție și în protocoalele adiționale, nu necesită continuarea analizării acestor plângeri (articolul 37 § 1 in fine).
În consecință, această parte a cererii ar trebui radiată din listă.
Făcând referire la articolul 4 din Convenție, solicitantul sa plâns de faptul că a fost forțat să muncească în tabere de muncă în anii 1950.
Curtea reamintește faptul că prezenta Convenție nu se aplică cu privire la evenimentele care au avut loc înainte de intrarea sa în vigoare pentru un stat membru. România a ratificat Convenția la data de 20 iunie 1994, la mult timp după faptele de care se plânge reclamantul că au avut loc. În consecință rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind incompatibilă ratione temporis, conform articolului 35 din Convenție.
DIN ACESTE MOTIVE,
în unanimitate,
CURTEA:
–
ia în considerare termenii declarației unilaterale a intimatului Guvern, în ceea ce privește cererile reclamantului în baza articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 14, luat împreună cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;
–
decide radierea cererii din lista sa de cauze întrucât aceasta face referire la plângerile de mai sus, conform articolului 37 § 1 (c) din Convenție.
Declară restul cererii inadmisibil.
Alvina Gyulumyan,
președinte
Marialena Tsirli,
grefier adjunct