GABREA ET AUTRES c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
GABREA ET AUTRES c. ROUMANIE (CtEDO, 2012)
Secțiunea a treia a cererii nr. 51157/10 Nicolae Catalin GABREA și altele împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 7 februarie 2012 într-o Cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, judecători și Marialena Tsirli; graffière adjunct de secțiune, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 27 august 2010, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie de a face apel la reclamanți, dnii Nicolae Catalin Gabrea ( În cazul în care, în urma unei cereri de încuviințare a unei hotărâri judecătorești sau a unei hotărâri a Curții de Justiție a Uniunii Europene sau a unei hotărâri a Curții de Justiție a Uniunii Europene sau a unei hotărâri a Curții de Justiție a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Uniunii Europene, Comisia Europeană a Uniunii Europene sau a Uniunii Europene sau a Consiliului European și a Consiliului European și a Consiliului de Justiție a Consiliului European și a Consiliului de Justiție a Consiliului de Justiție a Consiliului de Justiție a Consiliului de Justiție a Consiliului de Justiție a Consiliului European și a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, 143 și 148 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală ( Acuzarea a fost reprobată de faptul că au comis mai multe furturi prin efracție, în timpul nopții, la sediul mai multor instituții publice. La cererea instanței de Primă Instanță, pe baza articolului 148 alineatul (1) litera (f) din CPP, printr-o hotărâre din 27 februarie 2009, tribunalul de primă instanță din D Tribunalul de Primă Instanță a considerat că există suficiente dovezi pentru a face plauzibilă comiterea infracțiunilor reprobabile de către cei interesați. El a adăugat că eliberarea lor prezenta un pericol pentru ordinea publică, ținând cont de starea de recidivă în care se aflau, de modul în care au fost comise faptele și de valoarea prejudiciului cauzat. Tribunalul nota că deținerea reclamanților era, de asemenea, necesară pentru buna desfășurare a anchetei, ținând cont de complexitatea faptelor. La recursul reclamanților, tribunalul județean din Sigua (inclusiv tribunalul județean departamental mai) a confirmat hotărârea menționată anterior, printr-o hotărâre definitivă din 3 martie 2009. Prelungirea detenției provizorii a reclamanților înainte de a fi retrimisă în instanță La cererea Parchetului, prin hotărârea din 24 martie 2009, Tribunalul de Primă Instanță a prelungit reținerea provizorie a reclamanților pentru 30 de zile. După ce a preluat aceleași argumente ca cele prezentate în hotărârea sa din 27 februarie 2009 (punctul 5 litera (c) sus), Tribunalul a adăugat că detenția provizorie a reclamanților era justificată de faptul că urmăririle penale erau în desfășurare, că părțile vătămate trebuie să fie audiate, că bunurile care fac obiectul infracțiunilor trebuie verificate și că trebuie întocmite rapoarte de competență. La 16 aprilie 2009, primul și al doilea reclamant au solicitat Tribunalului de Primă Instanță să revoce măsura de detenție provizorie, fără a-și susține cererea. Prin hotărârea din 17 aprilie 2009, Tribunalul de Primă Instanță a respins cererea reclamanților, pe motiv că condițiile prevăzute la art. 139 din CPP pentru revocarea unei astfel de măsuri nu erau îndeplinite în speță. Prin aceeași hotărâre, după ce a preluat același text ca și cel utilizat în hotărârile sale anterioare, Tribunalul a prelungit reținerea provizorie a reclamanților. El a adăugat că au existat dovezi că, odată ce au fost puse în libertate, reclamanții comiteau alte infracțiuni împotriva patrimoniului. La o dată nespecificată, tribunalul departamental a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva acestei hotărâri. Prelungirea detenției provizorii a reclamanților după trimiterea lor la judecată 11. La rechiziționarea din 21 mai 2009, Parchetul a dispus trimiterea reclamanților în instanță a șefilor de zbor calificați și de conducere ilegală a unui vehicul care nu era înmatriculat. 12. La 22 mai 2009, Tribunalul de Primă Instanță, pe baza articolului 300 din CPP, menține reținerea provizorie a inculpaților, susținând că motivele inițiale care au întemeiat această măsură continuă să existe. 13. printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul nr. 1 În iulie 2009, după ce a observat că motivele inițiale care au stat la baza detenției provizorii au rămas, Tribunalul de Primă Instanță a adăugat că au existat elemente noi astfel prezentate (...) faptele reproșate reclamanților prezintă un grad ridicat de pericol social ; eliberarea [reclamanților] prezintă un pericol concret pentru ordinea publică și ar putea genera un sentiment de neîncredere și nesiguranță socială Acest lucru reiese atât din limitele pedepsei prevăzute de lege pentru faptele reprobabile (de la trei la cincisprezece ani de închisoare), din natura relațiilor sociale care ar putea fi afectate, cât și din modul în care au acționat pentru comiterea infracțiunilor (...) : în locuri publice, organizate în timpul nopții (...) folosind o mașină care nu era înregistrată și care purta un număr fals (cu geamuri vopsite), ceea ce le-a permis să se deplaseze rapid dintr-un loc în altul și să părăsească rapid locul, posibilitățile de identificare fiind reduse. Având în vedere, de asemenea, dovezile prezentate (...), având în vedere că unii martori care trebuie să fie interogați locuiesc în același oraș cu cei acuzați, din ceea ce au făcut înainte de a fi comis pretinsele fapte, aceștia din urmă nu au avut un loc de muncă mult timp, din ceea ce au comis anterior, intenționat, și din alte părți împotriva patrimoniului, precum și din vârsta și personalitatea lor, instanța concluzionează că motivele care au stat la baza măsurii rămân. 14. Prin hotărâri anterioare datei de 20 august, 14 octombrie și 9 decembrie 2009, Tribunalul de Primă Instanță a prelungit detenția provizorie a reclamanților cu o motivație similară celei prezentate în hotărârea sa din 1 iulie 2009. În decembrie 2009, în fața Tribunalului de Primă Instanță, reclamanții nu au fost reprezentați de către avocat la alegerea lor și tribunalul a numit avocați pentru a-i apăra. Acuzațiile persoanelor interesate împotriva acestor hotărâri au fost respinse la 6 iulie, 24 august, 16 octombrie și 11 decembrie 2009. La 27 ianuarie 2010, Tribunalul de Primă Instanță a respins cererea reclamanților de a înlocui măsura de detenție provizorie cu interdicția de a părăsi orașul și a prelungit detenția provizorie cu aceeași motivare ca și cea din 1 ianuarie 2010. Iulie 2009. El a adăugat că durata detenției provizorii nu a fost excesivă în speță, ținând cont de infracțiunile pentru care reclamanții erau acuzați și de pedepsele prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni. 16. printr-o hotărâre înainte de a se pronunța legea din 17 martie 2010, după ce a menționat aceleași motive ca și cele prezentate la 1 martie 2010 În iulie 2009, Tribunalul de Primă Instanță a prelungit detenția provizorie și a adăugat că reclamanții fuseseră deja condamnați de mai multe ori pentru alte infracțiuni împotriva patrimoniului sau împotriva codului rutier. Prin urmare, instanța concluzionează că cei interesați au avut o predispoziție de a comite infracțiuni împotriva patrimoniului. scopul preventiv al pedepselor aplicate nu a fost atins; în cazul în care ar fi fost eliberate, reclamanții ar continua să pună în pericol și să submineze valorile protejate prin lege. 17. Căile de atac împotriva acestor ultime două hotărâri au fost respinse de tribunalul departamental prin două hotărâri definitive din 1 februarie și 22 martie 2010. În cadrul procedurii din 5 mai 2010, primul reclamant a solicitat revocarea detenției sale provizorii. Prin intermediul unei hotărâri anterioare pronunțate în aceeași zi, Tribunalul de Primă Instanță și-a respins cererea, pe motiv că motivele care au justificat detenția sa provizorie au persistat. Prin aceeași hotărâre, tribunalul a prelungit reținerea provizorie a reclamanților, indicând, pe lângă motivele menționate anterior, că era posibil ca, odată ce au fost eliberați, să încerce să-i aducă pe martorii intervievați în timpul urmăririi penale. Recurgerea reclamanților la această hotărâre a fost respinsă de tribunalul departamental la 12 mai 2010, în lipsa primului și a celui de-al doilea reclamant și a avocatului ales al acestora 19. La 30 iunie 2010, Tribunalul de Primă Instanță a prelungit detenția provizorie a reclamanților, indicând că măsura era necesară pentru buna desfășurare a procedurii, dat fiind că nu exista nicio dovadă care să fi fost încă instruită de către instanță. La 11 august 2010 și la 8 octombrie 2010, Tribunalul de Primă Instanță a prelungit arestarea provizorie cu motive similare celor reținute anterior. Recurentele împotriva acestor hotărâri au fost respinse de tribunalul departamental prin hotărâri definitive din 5 iulie, 20 august și 13 octombrie 2010. Prin hotărârea din 10 noiembrie 2010, Tribunalul de Primă Instanță l-a condamnat pe primul reclamant la șapte ani și zece luni de închisoare, pe al doilea reclamant la șapte ani și opt luni de închisoare și pe al treilea reclamant la opt ani de închisoare. 21. Prin hotărârea din 13 iulie 2011, tribunalul departamental din Sibiu i-a condamnat pe reclamanți pentru o parte din infracțiunile reproșate și l-a condamnat pe primul reclamant la o pedeapsă de șase ani de închisoare, pe al doilea reclamant la o pedeapsă de șase ani și două luni de închisoare și pe al treilea reclamant la o pedeapsă de șase ani și șase luni de închisoare. 22. Reclamanții și Parchetul au formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri. Printr-o hotărâre definitivă din 29 august 2011, tribunalul de apel din Alba Iulia a primit parțial recursul la Parchet și la primul reclamant și l-a condamnat pe primul și al doilea reclamant la o pedeapsă de șase ani și patru luni de închisoare fiecare, iar al treilea reclamant la o pedeapsă de șase ani și șase luni de închisoare. Astfel, dreptul intern relevant 23. La art. 148 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală a fost redactat la momentul faptei Punerea în detenție a persoanei acuzate poate fi ordonată în cazul în care cerințele prevăzute la art. 143 sunt îndeplinite și într-unul dintre următoarele cazuri: (...) Acuzatul a comis o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de mai mult de patru ani și există dovezi că menținerea sa în libertate constituie un pericol pentru ordinea publică. GRIFS 24. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamanții se plâng de durata detenției provizorii pe care le consideră neraționale. 25. Citând art. 6 alineatul (1) din Convenție, ei se plâng de durata procedurilor penale îndreptate împotriva lor. 26. Pe teritoriul articolului 6 alineatul (2) din Convenție, ei denunță o încălcare a dreptului lor de a fi prezumați nevinovați, din cauza duratei excesive a detenției provizorii. 27. Într-o scrisoare din 7 decembrie 2010, invocând în esență art. 5 alineatul (4) din Convenție, primul și al doilea reclamant se plâng de faptul că, la 12 mai 2010, aceștia nu au fost nici citați în mod regulat și nici reprezentați de avocatul lor în procedura de recurs la tribunalul departamental, în necunoașterea dreptului intern. Reclamanții se plâng de durata excesivă a detenției lor provizorii. Primul și al doilea reclamant se plâng de faptul că, la 12 mai 2010, ei nu au avut nici nu au fost citate în mod regulat să se prezinte sau să fie reprezentați de avocatul lor în procedura de recurs în fața tribunalului departamental. În acest sens, aceștia invocă art. 5 alineatul (3) și art. 4 din Convenție, care se citește astfel art. 5 alineatul (3) Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (1) (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a fost acuzat în instanță. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât aceasta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. 29. În ceea ce privește cauza reclamanților cu privire la durata detenției lor provizorii, Curtea consideră că, în stadiul actual al dosarului, aceasta nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității sale și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. 30. În ceea ce privește argumentele primului și celui de al doilea reclamant privind lipsa de acțiune în procedura de prelungire a detenției provizorii, Curtea constată că părțile interesate au invocat acest motiv în scrisoarea lor din 7 decembrie 2010, adică la mai mult de șase luni de la decizia internă contestată care a fost pronunțată de tribunalul departamental la 12 mai 2010. În consecință, acest aspect este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție. Cu privire la obiecțiile întemeiate pe art. 6 din Convenția 31. Reclamanții se plâng de durata procedurilor penale îndreptate împotriva lor pe care le consideră excesive. Ele arată, de asemenea, că dreptul lor la respectarea prezumției de nevinovăție a fost ignorat din cauza duratei excesive a detenției lor provizorii. Ei citează art. 6 alineatul (1) și art. 2 din convenție astfel formulat în părțile relevante ale acesteia art. 6 Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. Orice persoană acuzată de încălcarea dreptului comunitar este considerată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. 32. În ceea ce privește cauza reclamanților întemeiat pe durata procedurii penale, Curtea constată că aceasta a început la 27 februarie 2009, în momentul în care au fost reținuți și se încheie la 29 august 2011, prin hotărârea definitivă a Tribunalului de apel din Alba Iulia. Or, în conformitate cu jurisprudența Curții în această privință, această durată de aproximativ doi ani și șase luni nu apare, ca fiind nerațional, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție (Reiner și alte c. România, 1505/02, § 54-60, 27 septembrie 2007). Prin urmare, acest litigiu este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. 33. În ceea ce privește cauza reclamanților întemeiat pe art. 6 alineatul (2) din convenție, Curtea amintește că principiul respectării prezumției de nevinovăție nu poate fi interpretat ca împiedicând aplicarea unei măsuri provizorii de detenție, aceasta din urmă fiind prevăzută la art. 5 alineatul (1) litera (c) din Convenție ( Musumeci c. Italia (dec.) n 33695/96, 17 decembrie 2002 și Enea c. Italia (dec.), nr. 74912/01, 23 septembrie 2004).Pe de altă parte, durata detenției provizorii va fi examinată sub aspectul articolului 5 alineatul (3) din Convenție (a se vedea punctul 28 de mai sus).În consecință, acest fapt trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) litera (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână art. 5 § 3 din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte