- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 7 februarie 2012
- Stat pârât
- ROU
- Concluzia
- Partiellement irrecevable
Gabrea și alții împotriva României
Traducere în română Auto
Secțiunea a treia a cererii nr. 51157/10 Nicolae Catalin GABREA și altele împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 7 februarie 2012 într-o Cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, judecători și Marialena Tsirli; graffière adjunct de secțiune, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 27 august 2010, după ce a intenționat acest lucru, face următoarea decizie de a face apel la reclamanți, dnii Nicolae Catalin Gabrea ( În cazul în care,
în urma unei cereri de încuviințare a unei hotărâri judecătorești sau a unei hotărâri a Curții de Justiție a Uniunii Europene sau a unei hotărâri a Curții de Justiție a Uniunii Europene sau a unei hotărâri a Curții de Justiție a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Curții de Justiție a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene a Uniunii Europene sau a Uniunii Europene,
Comisia Europeană a Uniunii Europene sau a Uniunii Europene sau a Consiliului European și a Consiliului European și a Consiliului de Justiție a Consiliului European și a Consiliului de Justiție a Consiliului de Justiție a Consiliului de Justiție a Consiliului de Justiție a Consiliului de Justiție a Consiliului European și a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, a Consiliului, 143 și 148 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală ( Acuzarea a fost reprobată de faptul că au comis mai multe furturi prin efracție, în timpul nopții, la sediul mai multor instituții publice.
La cererea instanței de Primă Instanță, pe baza articolului 148 alineatul (1) litera (f) din CPP, printr-o hotărâre din 27 februarie 2009, tribunalul de primă instanță din D Tribunalul de Primă Instanță a considerat că există suficiente dovezi pentru a face plauzibilă comiterea infracțiunilor reprobabile de către cei interesați. El a adăugat că eliberarea lor prezenta un pericol pentru ordinea publică, ținând cont de starea de recidivă în care se aflau, de modul în care au fost comise faptele și de valoarea prejudiciului cauzat. Tribunalul nota că deținerea reclamanților era, de asemenea, necesară pentru buna desfășurare a anchetei, ținând cont de complexitatea faptelor.
La recursul reclamanților, tribunalul județean din Sigua (inclusiv tribunalul județean departamental mai) a confirmat hotărârea menționată anterior, printr-o hotărâre definitivă din 3 martie 2009. Prelungirea detenției provizorii a reclamanților înainte de a fi retrimisă în instanță La cererea Parchetului, prin hotărârea din 24 martie 2009, Tribunalul de Primă Instanță a prelungit reținerea provizorie a reclamanților pentru 30 de zile. După ce a preluat aceleași argumente ca cele prezentate în hotărârea sa din 27 februarie 2009 (punctul 5 litera (c) sus), Tribunalul a adăugat că detenția provizorie a reclamanților era justificată de faptul că urmăririle penale erau în desfășurare, că părțile vătămate trebuie să fie audiate, că bunurile care fac obiectul infracțiunilor trebuie verificate și că trebuie întocmite rapoarte de competență.
La 16 aprilie 2009, primul și al doilea reclamant au solicitat Tribunalului de Primă Instanță să revoce măsura de detenție provizorie, fără a-și susține cererea. Prin hotărârea din 17 aprilie 2009, Tribunalul de Primă Instanță a respins cererea reclamanților, pe motiv că condițiile prevăzute la art. 139 din CPP pentru revocarea unei astfel de măsuri nu erau îndeplinite în speță. Prin aceeași hotărâre, după ce a preluat același text ca și cel utilizat în hotărârile sale anterioare, Tribunalul a prelungit reținerea provizorie a reclamanților. El a adăugat că au existat dovezi că, odată ce au fost puse în libertate, reclamanții comiteau alte infracțiuni împotriva patrimoniului. La o dată nespecificată, tribunalul departamental a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva acestei hotărâri.
Prelungirea detenției provizorii a reclamanților după trimiterea lor la judecată 11. La rechiziționarea din 21 mai 2009, Parchetul a dispus trimiterea reclamanților în instanță a șefilor de zbor calificați și de conducere ilegală a unui vehicul care nu era înmatriculat. 12. La 22 mai 2009, Tribunalul de Primă Instanță, pe baza articolului 300 din CPP, menține reținerea provizorie a inculpaților, susținând că motivele inițiale care au întemeiat această măsură continuă să existe.
13. printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul nr. 1 În iulie 2009, după ce a observat că motivele inițiale care au stat la baza detenției provizorii au rămas, Tribunalul de Primă Instanță a adăugat că au existat elemente noi astfel prezentate (...) faptele reproșate reclamanților prezintă un grad ridicat de pericol social ; eliberarea [reclamanților] prezintă un pericol concret pentru ordinea publică și ar putea genera un sentiment de neîncredere și nesiguranță socială Acest lucru reiese atât din limitele pedepsei prevăzute de lege pentru faptele reprobabile (de la trei la cincisprezece ani de închisoare), din natura relațiilor sociale care ar putea fi afectate, cât și din modul în care au acționat pentru comiterea infracțiunilor (...) : în locuri publice, organizate în timpul nopții (...) folosind o mașină care nu era înregistrată și care purta un număr fals (cu geamuri vopsite), ceea ce le-a permis să se deplaseze rapid dintr-un loc în altul și să părăsească rapid locul, posibilitățile de identificare fiind reduse.
Având în vedere, de asemenea, dovezile prezentate (...), având în vedere că unii martori care trebuie să fie interogați locuiesc în același oraș cu cei acuzați, din ceea ce au făcut înainte de a fi comis pretinsele fapte, aceștia din urmă nu au avut un loc de muncă mult timp, din ceea ce au comis anterior, intenționat, și din alte părți împotriva patrimoniului, precum și din vârsta și personalitatea lor, instanța concluzionează că motivele care au stat la baza măsurii rămân. 14. Prin hotărâri anterioare datei de 20 august, 14 octombrie și 9 decembrie 2009, Tribunalul de Primă Instanță a prelungit detenția provizorie a reclamanților cu o motivație similară celei prezentate în hotărârea sa din 1 iulie 2009. În decembrie 2009, în fața Tribunalului de Primă Instanță, reclamanții nu au fost reprezentați de către avocat la alegerea lor și tribunalul a numit avocați pentru a-i apăra.
Acuzațiile persoanelor interesate împotriva acestor hotărâri au fost respinse la 6 iulie, 24 august, 16 octombrie și 11 decembrie 2009. La 27 ianuarie 2010, Tribunalul de Primă Instanță a respins cererea reclamanților de a înlocui măsura de detenție provizorie cu interdicția de a părăsi orașul și a prelungit detenția provizorie cu aceeași motivare ca și cea din 1 ianuarie 2010. Iulie 2009. El a adăugat că durata detenției provizorii nu a fost excesivă în speță, ținând cont de infracțiunile pentru care reclamanții erau acuzați și de pedepsele prevăzute de lege pentru aceste infracțiuni. 16. printr-o hotărâre înainte de a se pronunța legea din 17 martie 2010, după ce a menționat aceleași motive ca și cele prezentate la 1 martie 2010 În iulie 2009, Tribunalul de Primă Instanță a prelungit detenția provizorie și a adăugat că reclamanții fuseseră deja condamnați de mai multe ori pentru alte infracțiuni împotriva patrimoniului sau împotriva codului rutier.
Prin urmare, instanța concluzionează că cei interesați au avut o predispoziție de a comite infracțiuni împotriva patrimoniului. scopul preventiv al pedepselor aplicate nu a fost atins; în cazul în care ar fi fost eliberate, reclamanții ar continua să pună în pericol și să submineze valorile protejate prin lege. 17. Căile de atac împotriva acestor ultime două hotărâri au fost respinse de tribunalul departamental prin două hotărâri definitive din 1 februarie și 22 martie 2010. În cadrul procedurii din 5 mai 2010, primul reclamant a solicitat revocarea detenției sale provizorii. Prin intermediul unei hotărâri anterioare pronunțate în aceeași zi, Tribunalul de Primă Instanță și-a respins cererea, pe motiv că motivele care au justificat detenția sa provizorie au persistat.
Prin aceeași hotărâre, tribunalul a prelungit reținerea provizorie a reclamanților, indicând, pe lângă motivele menționate anterior, că era posibil ca, odată ce au fost eliberați, să încerce să-i aducă pe martorii intervievați în timpul urmăririi penale. Recurgerea reclamanților la această hotărâre a fost respinsă de tribunalul departamental la 12 mai 2010, în lipsa primului și a celui de-al doilea reclamant și a avocatului ales al acestora 19. La 30 iunie 2010, Tribunalul de Primă Instanță a prelungit detenția provizorie a reclamanților, indicând că măsura era necesară pentru buna desfășurare a procedurii, dat fiind că nu exista nicio dovadă care să fi fost încă instruită de către instanță.
La 11 august 2010 și la 8 octombrie 2010, Tribunalul de Primă Instanță a prelungit arestarea provizorie cu motive similare celor reținute anterior. Recurentele împotriva acestor hotărâri au fost respinse de tribunalul departamental prin hotărâri definitive din 5 iulie, 20 august și 13 octombrie 2010. Prin hotărârea din 10 noiembrie 2010, Tribunalul de Primă Instanță l-a condamnat pe primul reclamant la șapte ani și zece luni de închisoare, pe al doilea reclamant la șapte ani și opt luni de închisoare și pe al treilea reclamant la opt ani de închisoare. 21. Prin hotărârea din 13 iulie 2011, tribunalul departamental din Sibiu i-a condamnat pe reclamanți pentru o parte din infracțiunile reproșate și l-a condamnat pe primul reclamant la o pedeapsă de șase ani de închisoare, pe al doilea reclamant la o pedeapsă de șase ani și două luni de închisoare și pe al treilea reclamant la o pedeapsă de șase ani și șase luni de închisoare.
22. Reclamanții și Parchetul au formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri. Printr-o hotărâre definitivă din 29 august 2011, tribunalul de apel din Alba Iulia a primit parțial recursul la Parchet și la primul reclamant și l-a condamnat pe primul și al doilea reclamant la o pedeapsă de șase ani și patru luni de închisoare fiecare, iar al treilea reclamant la o pedeapsă de șase ani și șase luni de închisoare. Astfel, dreptul intern relevant 23. La art. 148 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală a fost redactat la momentul faptei Punerea în detenție a persoanei acuzate poate fi ordonată în cazul în care cerințele prevăzute la art. 143 sunt îndeplinite și într-unul dintre următoarele cazuri: (...) Acuzatul a comis o infracțiune pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de mai mult de patru ani și există dovezi că menținerea sa în libertate constituie un pericol pentru ordinea publică.
GRIFS 24. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamanții se plâng de durata detenției provizorii pe care le consideră neraționale. 25. Citând art. 6 alineatul (1) din Convenție, ei se plâng de durata procedurilor penale îndreptate împotriva lor. 26. Pe teritoriul articolului 6 alineatul (2) din Convenție, ei denunță o încălcare a dreptului lor de a fi prezumați nevinovați, din cauza duratei excesive a detenției provizorii. 27. Într-o scrisoare din 7 decembrie 2010, invocând în esență art. 5 alineatul (4) din Convenție, primul și al doilea reclamant se plâng de faptul că, la 12 mai 2010, aceștia nu au fost nici citați în mod regulat și nici reprezentați de avocatul lor în procedura de recurs la tribunalul departamental, în necunoașterea dreptului intern.
Reclamanții se plâng de durata excesivă a detenției lor provizorii. Primul și al doilea reclamant se plâng de faptul că, la 12 mai 2010, ei nu au avut nici nu au fost citate în mod regulat să se prezinte sau să fie reprezentați de avocatul lor în procedura de recurs în fața tribunalului departamental. În acest sens, aceștia invocă art. 5 alineatul (3) și art. 4 din Convenție, care se citește astfel art. 5 alineatul (3) Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (1) (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii.
Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a fost acuzat în instanță. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât aceasta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. 29. În ceea ce privește cauza reclamanților cu privire la durata detenției lor provizorii, Curtea consideră că, în stadiul actual al dosarului, aceasta nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității sale și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură.
30. În ceea ce privește argumentele primului și celui de al doilea reclamant privind lipsa de acțiune în procedura de prelungire a detenției provizorii, Curtea constată că părțile interesate au invocat acest motiv în scrisoarea lor din 7 decembrie 2010, adică la mai mult de șase luni de la decizia internă contestată care a fost pronunțată de tribunalul departamental la 12 mai 2010. În consecință, acest aspect este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție. Cu privire la obiecțiile întemeiate pe art. 6 din Convenția 31. Reclamanții se plâng de durata procedurilor penale îndreptate împotriva lor pe care le consideră excesive. Ele arată, de asemenea, că dreptul lor la respectarea prezumției de nevinovăție a fost ignorat din cauza duratei excesive a detenției lor provizorii.
Ei citează art. 6 alineatul (1) și art. 2 din convenție astfel formulat în părțile relevante ale acesteia art. 6 Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. Orice persoană acuzată de încălcarea dreptului comunitar este considerată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. 32. În ceea ce privește cauza reclamanților întemeiat pe durata procedurii penale, Curtea constată că aceasta a început la 27 februarie 2009, în momentul în care au fost reținuți și se încheie la 29 august 2011, prin hotărârea definitivă a Tribunalului de apel din Alba Iulia.
Or, în conformitate cu jurisprudența Curții în această privință, această durată de aproximativ doi ani și șase luni nu apare, ca fiind nerațional, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție (Reiner și alte c. România, 1505/02, § 54-60, 27 septembrie 2007). Prin urmare, acest litigiu este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție.
33. În ceea ce privește cauza reclamanților întemeiat pe art. 6 alineatul (2) din convenție, Curtea amintește că principiul respectării prezumției de nevinovăție nu poate fi interpretat ca împiedicând aplicarea unei măsuri provizorii de detenție, aceasta din urmă fiind prevăzută la art. 5 alineatul (1) litera (c) din Convenție ( Musumeci c. Italia (dec.) n 33695/96, 17 decembrie 2002 și Enea c. Italia (dec.), nr. 74912/01, 23 septembrie 2004).Pe de altă parte, durata detenției provizorii va fi examinată sub aspectul articolului 5 alineatul (3) din Convenție (a se vedea punctul 28 de mai sus).În consecință, acest fapt trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) litera (a) și 4 din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână art. 5 § 3 din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
DÉCISION de la requête n o 51157/10 Nicolae Catalin GABREA et autres contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 7 février 2012 en une Chambre composée de : Josep Casadevall, président, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, juges, et de Marialena Tsirli, greffière adjointe de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 27 août 2010, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
Les requérants, MM. Nicolae Catalin Gabrea (« le premier requérant »), Cristi Adrian Popescu (« le deuxième requérant ») et Alin Narcis Ghiga Chiujdea (« le troisième requérant »), sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1980 et 1975, et détenus à présent à la prison d’Aiud. A. Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. 1. Le placement des requérants en détention provisoire
Par trois ordonnances du 27 février 2009, se fondant sur les articles 143 et 148 § 1 f) du code de procédure pénale (« CPP »), la police de Sibiu ordonna le placement en garde à vue des requérants pour vingt ‑ quatre heures, au motif qu’ils étaient soupçonnés d’avoir commis le délit de vol qualifié.
Le même jour, le parquet près le tribunal de première instance d’Avrig (« le parquet ») ordonna la mise en examen des requérants du chef de vol qualifié. Il leur était reproché d’avoir perpétré plusieurs vols par effraction, pendant la nuit, aux sièges de plusieurs institutions publiques.
A la demande du parquet, se fondant sur l’article 148 § 1 f) du CPP, par un jugement du 27 février 2009, le tribunal de première instance d’Avrig (« le tribunal de première instance ») ordonna le placement des requérants en détention provisoire pour vingt-neuf jours. Le tribunal de première instance jugea qu’il y avait des preuves suffisantes pour rendre plausible que les intéressés aient commis les délits reprochés. Il ajouta que leur remise en liberté présentait un danger pour l’ordre public, compte tenu de l’état de récidive dans lequel ils se trouvaient, de la manière dont les faits avaient été commis et de la valeur du préjudice causé. Le tribunal nota que la détention des requérants était également nécessaire pour le bon déroulement de l’enquête, compte tenu de la complexité des faits.
Sur recours des requérants, le tribunal départemental de Sibiu (« le tribunal départemental ») confirma le jugement précité, par un arrêt définitif du 3 mars 2009. 2. Le prolongement de la détention provisoire des requérants avant leur renvoi en jugement
A la demande du parquet, par un jugement avant dire droit du 24 mars 2009, le tribunal de première instance prolongea la détention provisoire des requérants pour trente jours. Après avoir repris les mêmes arguments que ceux exposés dans son jugement du 27 février 2009 (paragraphe 5 ci ‑ dessus), le tribunal ajouta que la détention provisoire des requérants était justifiée par le fait que les poursuites pénales étaient en cours, que les parties lésées devaient être entendues, que les biens faisant l’objet des délits devaient être vérifiés et que des rapports d’expertise devaient être établis.
Le recours des requérants contre ce jugement fut rejeté par un arrêt définitif du 26 mars 2009 du tribunal départemental.
Le 16 avril 2009, le premier et le deuxième requérants demandèrent au tribunal de première instance de révoquer la mesure de détention provisoire, sans étayer leur demande. Le même jour, le parquet demanda au tribunal de prolonger la détention provisoire des intéressés.
Par un jugement avant dire droit du 17 avril 2009, le tribunal de première instance rejeta la demande des requérants, au motif que les conditions requises par l’article 139 du CPP pour la révocation d’une telle mesure n’étaient pas réunies en l’espèce. Par le même jugement, après avoir repris le même texte que celui utilisé dans ses jugements antérieurs, le tribunal prolongea la détention provisoire des requérants. Il ajouta qu’il y avait des preuves qu’une fois remis en liberté, les requérants commettraient d’autres délits contre le patrimoine. A une date non précisée, le tribunal départemental rejeta le recours formé par les requérants contre ce jugement. 3. Le prolongement de la détention provisoire des requérants après leur renvoi en jugement
Sur réquisitoire du 21 mai 2009, le parquet ordonna le renvoi des requérants en jugement des chefs de vol qualifié et de conduite illégale d’un véhicule qui n’était pas immatriculé.
Lors de l’audience du 22 mai 2009, se fondant sur l’article 300 1 du CPP, le tribunal de première instance maintint la détention provisoire des inculpés, en faisant valoir que les raisons initiales qui avaient fondé cette mesure continuaient d’exister.
Par un jugement avant dire droit du 1 er juillet 2009, après avoir noté que les raisons initiales qui avaient fondé la détention provisoire subsistaient, le tribunal de première instance ajouta qu’il y avait des éléments nouveaux ainsi présentés : « (...) les faits reprochés aux requérants présentent un degré élevé de danger social ; la remise en liberté [des requérants] présente un danger concret pour l’ordre public et pourrait générer un sentiment de méfiance et d’insécurité sociale ; ce fait ressort tant des limites de la peine prévue par la loi pour les faits reprochés (de trois à quinze ans de prison), de la nature des relations sociales qui pourraient être affectées, que de la manière dont ils ont agi pour commettre les délits (...) : dans des endroits publics, de manière organisée, pendant la nuit, (...) en utilisant une voiture qui n’était pas enregistrée et qui portait un faux numéro (avec des vitres teintées), ce qui leur a permis de se déplacer rapidement d’un endroit à l’autre et de quitter rapidement les lieux, les possibilités de les identifier étant réduites. Compte tenu également des preuves apportées (...), du fait que certains témoins qui doivent être interrogés habitent dans la même ville que les inculpés, de ce qu’avant d’avoir commis les prétendus faits, ces derniers n’ont pas eu un travail pendant longtemps, de ce qu’ils avaient commis antérieurement, intentionnellement, d’autres délits contre le patrimoine, ainsi que de leur âge et de leur personnalité, le tribunal conclut que les raisons qui avaient fondé la mesure subsistent. »
Par des jugements avant dire droit des 20 août, 14 octobre et 9 décembre 2009, le tribunal de première instance prolongea la détention provisoire des requérants avec une motivation similaire à celle présentée dans son jugement du 1 er juillet 2009. Lors des audiences des 14 octobre et 9 décembre 2009 devant le tribunal de première instance, les requérants ne furent pas représentés par l’avocat de leur choix et le tribunal commit d’office des avocats pour les défendre. Les recours des intéressés contre ces jugements furent rejetés les 6 juillet, 24 août, 16 octobre et 11 décembre 2009.
Les 27 janvier 2010, le tribunal de première instance rejeta la demande des requérants visant à remplacer la mesure de détention provisoire par l’interdiction de quitter la ville et prolongea la détention provisoire avec la même motivation que celle du 1 er juillet 2009. Il ajouta que la durée de la détention provisoire n’était pas excessive en l’espèce, compte tenu des délits pour lesquels les requérants étaient poursuivis et des peines prévues par la loi pour ces délits.
Par un jugement avant dire droit du 17 mars 2010, après avoir mentionné les mêmes motifs que ceux exposés le 1 er juillet 2009, le tribunal de première instance prolongea la détention provisoire. Il ajouta que les requérants avaient déjà été condamnés plusieurs fois pour d’autres délits contre le patrimoine ou contre le code de la route. De ce fait, le tribunal conclut que les intéressés « avaient une prédisposition pour commettre des délits contre le patrimoine », que « le but préventif des peines appliquées antérieurement n’avait pas été atteint » et que s’ils étaient remis en liberté, les requérants continueraient de mettre en danger et de léser les valeurs protégées par la loi.
Les recours des requérants contre ces deux derniers jugements furent rejetés par le tribunal départemental par deux arrêts définitifs des 1 er février et 22 mars 2010.
Lors de l’audience du 5 mai 2010, le premier requérant demanda la révocation de sa détention provisoire. Par un jugement avant dire droit rendu le même jour, le tribunal de première instance rejeta sa demande, au motif que les raisons qui avaient justifié son placement en détention provisoire persistaient. Par le même jugement, le tribunal prolongea la détention provisoire des requérants en indiquant, outre les motifs indiqués auparavant, qu’il était possible qu’une fois remis en liberté ils essaient d’influencer les témoins interrogés pendant les poursuites pénales. Le recours des requérants contre ce jugement fut rejeté par le tribunal départemental, le 12 mai 2010, en l’absence du premier et du deuxième requérant et de leur avocat choisi.
Le 30 juin 2010, le tribunal de première instance prolongea la détention provisoire des requérants, en indiquant que la mesure était nécessaire pour le bon déroulement de la procédure, étant donné qu’aucune preuve n’avait encore été instruite per le tribunal. Les 11 août et 8 octobre 2010, le tribunal de première instance prolongea la détention provisoire avec des raisons similaires à celles retenues auparavant. Les recours des requérants contre ces jugements furent rejetés par le tribunal départemental, par des arrêts définitifs des 5 juillet, 20 août et 13 octobre 2010.
Par un jugement du 10 novembre 2010, le tribunal de première instance condamna le premier requérant à une peine de sept ans et dix mois de prison, le deuxième requérant à une peine de sept ans et huit mois de prison et le troisième requérant à huit ans de prison.
Les intéressés interjetèrent appel. Par un arrêt du 13 juillet 2011, le tribunal départemental de Sibiu acquitta les requérants pour une partie des délits reprochés et condamna le premier requérant à une peine de six ans de prison, le deuxième requérant à une peine de six ans et deux mois de prison et le troisième requérant à une peine de six ans et six mois de prison.
Les requérants et le parquet formèrent un recours contre cet arrêt. Par un arrêt définitif du 29 août 2011, la cour d’appel d’Alba Iulia fit partiellement droit aux recours du parquet et du premier requérant et condamna le premier et le deuxième requérant à une peine de six ans et quatre mois de prison chacun, et le troisième requérant à une peine de six ans et six mois de prison. B. Le droit interne pertinent
L’article 148 § 1 f) du code de procédure pénale était ainsi rédigé à l’époque des faits : « La mise en détention de l’inculpé peut être ordonnée si les exigences prévues par l’article 143 sont remplies et dans l’un des cas suivants : (...) f) l’inculpé a commis une infraction pour laquelle la loi prévoit une peine de prison de plus de quatre ans et il y a des preuves que son maintien en liberté constitue un danger pour l’ordre public. » GRIEFS
Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de leur détention provisoire qu’ils estiment déraisonnable.
Citant l’article 6 § 1 de la Convention, ils se plaignent de la durée de la procédure pénale dirigée contre eux.
Sur le terrain de l’article 6 § 2 de la Convention, ils dénoncent une atteinte à leur droit à être présumés innocents, en raison de la durée excessive de la détention provisoire.
Dans une lettre du 7 décembre 2010, invoquant en substance l’article 5 § 4 de la Convention, les premier et deuxième requérants se plaignent de ce que, le 12 mai 2010, ils n’avaient ni été régulièrement cités à comparaître ni représentés par leur avocat dans la procédure de recours devant le tribunal départemental, en méconnaissance du droit interne. EN DROIT A. Sur les griefs tirés de l’article 5 de la Convention
Les requérants se plaignent de la de la durée excessive de leur détention provisoire. Les premier et deuxième requérants se plaignent de ce que, le 12 mai 2010, ils n’avaient ni été régulièrement cités à comparaître ni représentés par leur avocat dans la procédure de recours devant le tribunal départemental. Ils invoquent à cet égard l’article 5 §§ 3 et 4 de la Convention qui se lit ainsi : Article 5 «3. Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience. 4. Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale. »
Pour ce qui du grief des requérants concernant la durée de leur détention provisoire, la Cour considère qu’en l’état actuel du dossier, elle n’est pas en mesure de se prononcer sur sa recevabilité et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
Pour ce qui est du grief des premier et deuxième requérants concernant le défaut de recours dans la procédure de prolongation de la détention provisoire, la Cour note que les intéressés ont soulevé ce grief dans leur lettre du 7 décembre 2010, soit plus de six mois après la décision interne définitive contestée qui a été rendue par le tribunal départemental le 12 mai 2010. Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. B. Sur les griefs tirés de l’article 6 de la Convention
Les requérants se plaignent de la durée de la procédure pénale dirigée contre eux qu’ils estiment excessive. Ils relèvent également que leur droit au respect de la présomption d’innocence a été méconnu en raison de la durée excessive de leur détention provisoire. Ils citent l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention ainsi libellé dans ses parties pertinentes : Article 6 « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. »
Pour ce qui est du grief des requérants tiré de la durée de la procédure pénale, la Cour note que celle-ci a commencé le 27 février 2009, lors de leur placement en garde à vue, et s’est achevée le 29 août 2011, par l’arrêt définitif de la cour d’appel d’Alba Iulia. Or, conformément à la jurisprudence de la Cour en la matière, cette durée d’environ deux ans et six mois n’apparaît pas, comme étant déraisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention ( Reiner et autres c. Roumanie , n o 1505/02, §§ 54-60, 27 septembre 2007). Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention.
Pour ce qui est du grief des requérants tiré de l’article 6 § 2 de la Convention, la Cour rappelle que le principe du respect de la présomption d’innocence ne peut pas être interprété comme empêchant l’application d’une mesure de détention provisoire, cette dernière étant prévue à l’article 5 § 1 c) de la Convention ( Musumeci c. Italie (déc.) n o 33695/96, 17 décembre 2002 et Enea c. Italie (déc.), n o 74912/01, 23 septembre 2004). Par ailleurs, la durée de la détention provisoire sera examiné sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention (voir paragraphe 28 ci-dessus). Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief des requérants tiré de l’article 5 § 3 de la Convention ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Marialena Tsirli Josep Casadevall Greffière adjointe Président