TRIPON c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
TRIPON c. ROUMANIE (CtEDO, 2012)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE a cererii nr. 27062/04 Teodor Octavian TRIPON împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 7 februarie 2012 într-o Cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 iulie 2004, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Teodor Octavian Tripon, este un resortisant român, născut în 1968 și rezident în Beiuș. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura privind decizia de concediere a reclamantului la 21 septembrie 2001, reclamantul, funcționar public care a lucrat ca controlor vamal la un post de frontieră, a fost pus în detenție provizorie prin decizia Parchetului, fiind suspectat, împreună cu șase alți colegi de la același post vamal, de la comiterea unui abuz în serviciu împotriva intereselor de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 28 noiembrie 2001, printr-o decizie a Ministerului Finanțelor Publice, reclamantul a fost concediat în temeiul articolului 130 litera (j) din Codul muncii, care permitea angajatorilor să concedieze un angajat și să fie pus în detenție provizorie pentru mai mult de 60 de zile, indiferent de motiv. La p o zi ț i e a deciziei de concediere în f a ț i e în f un c ț i o n a t ă ț ii t ă ț i o n a t ă ț i o n a t a t ă ț i o n a t e r i t ă ț ii oranea. Printr-o decizie înainte de a spune dreptul din 29 aprilie 2002, instanța de judecată din Oranea (din oficiu) din partea Curții Constituționale pentru ca aceasta să examineze, prin intermediul unei excepții de neconstituționalitate, dacă art. 130 litera (j) din Codul muncii era sau nu conform cu dreptul la respectarea prezumției de nevinovăție a reclamantului garantat prin Constituție. În conformitate cu art. 130 litera (j) din Codul muncii, art. 130 litera (j) din Codul muncii era contrar dreptului la prezumția de nevinovăție atunci când a permis să se tragă consecințe asupra dreptului muncii chiar înainte ca vinovația acestuia să fi fost recunoscută printr-o decizie definitivă și aceasta într-un mod complet independent de motivele care au motivat detenția. Prin decizia din 14 ianuarie 2003, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate, susținând că dreptul, pentru o angajator, de a concedia un angajat care face obiectul unei măsuri provizorii de detenție de mai mult de 60 de zile a fost justificat de un fapt obiectiv, și anume prin lipsa sa prelungită de muncă, și nu prin considerente legate de vinovăția acestuia pentru faptele care au justificat adoptarea unei măsuri privative de libertate împotriva sa. Potrivit Curții Constituționale, motivul pentru care a existat art. 130 litera (j) din Codul muncii a fost acela de a proteja angajatorul împotriva efectelor negative pe care le-ar fi putut avea asupra sa absența prelungită la locul de muncă al celui care nu și-a îndeplinit, prin urmare, obligațiile contractuale. În concluziile scrise depuse de avocatul său în fața instanței de judecată, reclamantul a acceptat în opinia sa formulată de aceasta, considerând, la rândul său, că art. 130j din Codul muncii era contrar dreptului la respectarea prezumției de nevinovăție, garantat de Constituție. Fără a nega că a făcut obiectul unei măsuri privative de libertate de mai mult de 60 de zile, .. ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. 188/99 privind statutul funcționarilor publici, ar fi mai respectuos cu privire la prezumția de nevinovăție. Printr-o decizie din 24 februarie 2003, Curtea din Oradea a respins contestația reclamantului și a considerat că concedierea reclamantului era conformă cu legea și nu a fost contrară constituției, având în vedere decizia Curții Constituționale și dispozițiile Codului muncii. 188/99 privind statutul funcționarilor publici, care prevedea posibilitatea de a suspenda un funcționar al funcțiilor sale dacă a fost rejucat în justiție pentru fapte incompatibile cu atribuțiile sale, prevedea în mod expres că dispozițiile Codului muncii s (j) Codul muncii se aplica, de asemenea, funcționarilor publici, cum ar fi reclamantul. 10. Prin hotărârea definitivă din 16 ianuarie 2004, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul recurentului împotriva deciziei instanței judecătorești, pe care a confirmat-o. Evenimente ulterioare datei de 16 ianuarie 2004 11. După 1 decembrie 2001, când decizia din 21 noiembrie 2001 În 2001, Tribunalul de Primă Instanță din Oradea, care prelungea reținerea provizorie a reclamantului, a fost eliberat și a rămas liber în restul procedurii penale îndreptate împotriva sa. 12. Prin hotărârea din 11 octombrie 2004, Tribunalul de Primă Instanță din Oradea l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de un an și opt luni de închisoare cu suspendare. Din această perioadă, acesta a stabilit perioada pe care reclamantul a fost găsit în arest provizoriu, în perioada 21 septembrie - 10 decembrie 2001. Tribunalul apreciază, după audierea reclamantului, apărată de un avocat și în termen de o procedură publică și contradictorie, că reclamantul, precum și alți șase colegi ai acestuia de la același post vamal au săvârșit infracțiunile de abuz în serviciu împotriva intereselor publice și false intelectuale, reprimate de articolele 248 și, respectiv, 289 din Codul penal, care au cauzat Ministerului Finanțelor, prin intermediul malversațiilor lor în activitatea de control vamal, un prejudiciu de 2 201 573 847 lei românești (aproximativ 519 424 189 EUR) reprezentând taxe și accize care nu au fost efectuate la bugetul de pe statul de plată. 13. La cererea reclamantului și a altor coincinerați, care solicitau achitarea acestora pe motiv că Tribunalul de Primă Instanță a interpretat și aplicat în mod eronat legile aplicabile, tribunalul județean din Timiș a confirmat printr-o decizie din 17 decembrie 2007 justificarea hotărârii pronunțate de primii judecători. 14. Prin hotărârea din 30 septembrie 2008, tribunalul din Timișoara a trimis cauza în fața tribunalului departamental din Timiș. În fața acestei instanțe, reclamantul a solicitat ca instanța să constate expirarea termenului de prescripție aplicabil infracțiunilor care i-au fost reproșate; totuși, a solicitat instanței să continue procesul penal în temeiul articolului 13 alin. (2) din Codul de procedură penală, în vederea obținerii unei decizii din data de 31 martie 2010, tribunalul din Timiș a anulat hotărârea din 11 octombrie 2004. Deși a luat notă de prescrierea infracțiunilor reprovocate reclamantului, acesta și-a acceptat cererea de a continua procesul penal în temeiul art. 13 alin. (2) din Codul de procedură penală. Reexaminează toate elementele de probă raportate la dosar (declarații ale martorilor și ale coincriminaților, rapoarte de competențe tehnice, scrise diverse etc.), instanța este imamă? o soluția de soluționare a reclamantului pentru capetele de acuzare pentru care a fost acuzat nu a fost opțională în ceea ce privește elementele de probă în cauză, care au dovedit vinovăția sa. Instanța a pronunțat apoi arestarea procesului penal împotriva sa pentru toate capetele sale de acuzare, în temeiul articolului 13 16 La recursul recurentului, care solicita achitarea sa, tribunalul din Timișoara, printr-o hotărâre definitivă din 14 decembrie 2010, a confirmat temeinicia deciziei din 31 martie 2010 a tribunalului județean din Timiș. Dreptul intern relevant 17. La art. 130 (j) Codul muncii prevedea, la data faptelor, că este legal pentru angajator să concedieze un angajat în cazul în care detenția sa ar dura mai mult de 60 de zile. Noul cod al muncii care a intrat în vigoare la 5 februarie 2003 indica inițial în mod similar articolul (b), a fost legal pentru angajator de a concedia un angajat în cazul în care acesta a fost în detenție provizorie pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, în conformitate cu Codul de procedură penală. Termenul de 60 de zile a fost redus la 30 de zile de ordinul guvernului nr. 65/2005 privind modificarea Codului muncii. 18. În ceea ce privește arestarea provizorie, Codul de procedură penală în vigoare la momentul respectiv a faptelor prevedea că, dincolo de o limită de 30 de zile, până la care procurorul era, la momentul respectiv, competent să emită un mandat de depunere, orice prelungire a duratei detenției provizorii trebuia să fie impusă exclusiv de o instanță judecătorească. 159 din Codul de procedură penală a fost formulat după cum urmează la momentul faptelor Dosarul de judecată este depus de procurorul [în instanță] cu cel puțin două zile înainte de a fi judecat și poate fi consultat de avocat la cerere. (...) În cazul în care instanța acordă prelungirea [durata detenției], aceasta nu poate depăși 30 de zile. Procurorul sau acuzatul pot introduce o acțiune împotriva hotărârii înainte de a declara dreptul prin care instanța a hotărât prelungirea perioadei de detenție provizorie. Termenul de recurs este de trei zile și începe de la pronunțarea hotărârii pentru cei prezenți și de la data notificării pentru cei care nu sunt prezenți. Acțiunea împotriva unei decizii de prelungire a duratei detenției provizorii nu este suspensivă a executării (...) Tribunalul poate acorda alte prelungiri ale duratei detenției provizorii, însă fiecare dintre ele nu poate depăși 30 de zile. 19. După adoptarea ordonanței de urgență a guvernului nr. 109 din 24 octombrie 2003, instanța nu mai are competența de a dispune punerea în detenție provizorie a unei persoane acuzate de comiterea unei infracțiuni; numai o instanță independentă și imparțială poate dispune punerea în detenție provizorie sau prelungirea acesteia, printr-o decizie motivată care poate fi atacată, luată după audierea pârâtului, în prezența avocatului său. GRIEF 20. Citând diverse articole din Convenție (5, 6 alin. (1) și 6 2), reclamantul se plânge de o lipsă de cunoștință a dreptului său de a respecta prezumția de nevinovăție din cauza concedierii sale ca urmare a arestării sale provizorii, chiar înainte ca acesta să fie găsit vinovat de faptele care i-au fost reproșate. Acesta susține că art. 130 litera (j) din Codul muncii îi permitea angajatorului să concedieze un angajat fără a fi obligat să verifice dacă acuzațiile aduse acestuia erau întemeiate sau daca acesta nu și-a respectat sau nu obligațiile profesionale. Aplicată în ceea ce o privește, această dispoziție a dus la pierderea locului de muncă, ceea ce i-a lăsat fără mijloace de trai pentru a-și întreține familia și pentru a-și asigura dreptul la siguranță. În general, consideră că o soluție mai conformă cu prezumția de nevinovăție a celui care face obiectul unei măsuri de detenție provizorie ar fi suspendarea contractului său de muncă până în ziua în care instanța competentă pronunță o hotărâre definitivă asupra vinovăției sale. Curtea ia notă de faptul că reclamantul invocă mai multe dispoziții ale convenției. , de exemplu, a examinat din oficiu obiecțiunile dintr-un anumit unghi al unui articol sau alineat pe care nu le-au invocat părțile. Un Õ se caracterizează prin faptele pe care le-a denunțat și nu prin simple mijloace sau argumente de drept invocate (a se vedea mutatis mutandis, Guerra și alții c. Italia din 19 februarie 1998, Rec., 1998, Hotărârea 1998-I, § 44, și Hotărârea Berktay c. Turcia, 22493/93, § 167, 1 martie 2001). În lumina acestor principii, Curtea consideră că este necesar, în circumstanțele din speță, să se examineze întreaga responsabilitate a reclamantului, în special la unghiul articolului 6 alineatul (2) din Convenție, care garantează oricărei persoane că nu este desemnată sau tratată ca fiind vinovată de o infracțiune înainte de stabilirea vinovăției sale de către o instanță (a se vedea Allenet de Ribemont c. Franța, 10 februarie 1995, seria A n 308, §§ 35 mai și, mutatis mutandis Tehanciuc c. România, n 20286/08, (dec.), § 18, 22 noiembrie 2011). 22. Potrivit unei jurisprudențe constante, prezumția de nevinovăție este atinsă prin declarații sau acte de la un judecător sau de la un judecător sau de la un judecător la altul. Instanță, dar și alte autorități publice, care reflectă sentimentul că persoana este vinovată, motivând publicul să creadă în vinovăția sa sau aducând atingere aprecierii faptelor de către judecătorul competent (a se vedea, printre altele, Y.B. și altele, Turcia, nr. 48173/99 și 48319/99, § 50, 28 octombrie 2004). În lumina împrejurărilor din speță, este de competența Curții să examineze dacă decizia de concediere a reclamantului, luată de angajatorul său, Hotărârea Generală Vamală, în conformitate cu legislația națională în materie de drept al muncii înainte de o hotărâre definitivă de condamnare, poate fi considerată drept o declarație sau un act care să reflecte sentimentul că persoana respectivă este vinovată sau care ar aduce atingere faptelor de către judecătorul competent. 23. Curtea arată în primul rând că dreptul unui angajator de a concedia un angajat care făcea obiectul unei măsuri provizorii de detenție de mai mult de 60 de zile în temeiul articolului 130 litera (j) din Codul muncii se baza pe un element obiectiv, și anume absența prelungită a acestuia din urmă de la locul de muncă, și nu pe considerente legate de vinovăția acestuia pentru faptele care au justificat adoptarea unei măsuri privative de libertate împotriva sa (a se vedea, mutatis mutandis Tehanciuc (dec.) menționat anterior, § 19). Este clar că, prin această dispoziție a Codului muncii, legiuitorul național căuta, așa cum a observat pe bună dreptate Curtea Constituțională prin decizia sa din 14 ianuarie 2003, să protejeze angajatorii, fie publici, fie privați, împotriva efectelor negative pe care le-ar putea avea asupra lor absența prelungită a unui angajat care, prin privarea de libertate, nu își îndeplinește obligațiile contractuale. 24. Curtea consideră că nu este de competența sa să se implice în astfel de alegeri de o politică legislativă a unui stat, cu atât mai mult cu cât legislația națională prevede suficiente garanții pentru a evita măsurile arbitrare sau abuzive în detrimentul unui angajat în caz de absență prelungită la locul de muncă determinată de privarea de libertate; cu toate acestea, legislația românească la data faptelor cuprindea multe astfel de garanții. : dincolo de un plafon de 30 de zile, până la care procurorul era, la momentul respectiv, competent să emită un mandat de depunere, orice prelungire a duratei detenției provizorii trebuia să fie efectuată exclusiv de către o instanță și numai în caz de nevoie și în mod motivat (a se vedea punctul 18 mai). Curtea constată, de asemenea, că nici un reprezentant al a făcut în speță declarații care indică faptul că reclamantul ar fi vinovat de o infracțiune înainte ca vinovăția sa să fi fost stabilită prin hotărârea din 11 octombrie 2004 a Tribunalului de Primă Instanță din Oradea. În special, hotărârile pronunțate de instanțele naționale cu privire la temeinicia concedierii sale nu conțin nicio afirmație care să lase să se înțeleagă că a fost considerat vinovat de faptele pentru care a fost pus în discuție. 26. Pe de altă parte, Curtea arată că este în landul unei examinări aprofundate, în cadrul unei proceduri publice și contradictorii, că tribunalele au confirmat temeinicia acuzațiilor de abuz în serviciu împotriva intereselor publice și a falsurilor intelectuale pe care le dețineau în fața reclamantului. Cu toate acestea, instanțele au dat curs celor mai favorabile dispoziții ale legislației de procedură penală împotriva sa, prin încetarea procesului penal împotriva sa pe motiv că termenul de prescripție a răspunderii penale a fost prelungit. Este adevărat că, în cazul în care, la sfârșitul procedurii penale, reclamantul ar fi fost achitat, legea nu l-ar fi obligat pe fostul său angajator să-l reintegreze pe fostul său post. Cu toate acestea, ar fi fost posibil ca reclamantul să introducă o acțiune în despăgubire împotriva statului, pentru a obține despăgubiri pentru eroarea judiciară pe care ar fi făcut-o (a se vedea mutatis mutandis) , printre altele, Pantea c. România 33343/96, § 151 și 152, CEDO 2003 VI (extracturi) 27. Curtea constată, în sfârșit, că legislația românească în vigoare în prezent, care a redus, începând din 2005, la 30 de zile, termenul de absență a unui angajat din postul său din cauza faptului că acesta a fost pus în detenție provizorie dincolo de care angajatorul său are dreptul de a-l concedia, a însoțit această evoluție legislativă favorabilă angajatorilor de o consolidare a garanțiilor care permit evitarea unor măsuri arbitrare sau abuzive în detrimentul angajaților. Într-adevăr, numai un magistrat independent și imparțial, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție, este în prezent competent să dispună, printr-o decizie motivată și susceptibilă de recurs, punerea în detenție provizorie a unei persoane suspectate de comiterea unei infracțiuni (punctul 19 de mai sus). 28. Având în vedere toate aceste elemente, Curtea consideră că decizia de concediere a reclamantului, luată de angajatorul său în conformitate cu legislația națională în vigoare la momentul faptelor, nu poate să considere o declarație sau un act care să reflecte sentimentul că persoana respectivă este vinovată sau care ar aduce atingere faptului de către judecătorul competent. Prin urmare, acest aspect este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care era competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a celorlalte drepturi și libertăți garantate de convenție sau de protocoalele sale invocate de reclamant. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Josep Casadevell Grefier adjunct Președinte