Fundatia Universitara 'Uniteh' împotriva României

Reclamanta, Fundația Universitară «Uniteh», este o societate comercială română având sediul la București, al cărei obiect statutar este de a furniza învățământ superior. Ea este reprezentată în fața Curții de președintele său, dl G. Pană. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Geneza cauzei: falimentul societății «Olimpia» S.A.

În 1996, societatea comercială «Olimpia» din Giurgiu, o societate de Stat creată prin Hotărârea guvernului nr. 1353 din 27 decembrie 1990 ca urmare a reorganizării, conformă cu Legea nr. 15/1990, a unei vechi întreprinderi de Stat care producea zahăr și acid citric, a chemat în judecată în fața tribunalului de primă instanță din Giurgiu consiliul municipal Giurgiu. Reclamanta cerea tribunalului să constate că era proprietara unui teren situat la Giurgiu și a clădirilor edificate pe acest teren. Printr-o hotărâre definitivă din 2 octombrie 1996, tribunalul departamental Giurgiu a admis cererea acesteia și a constatat că era proprietara unui teren de 74,93 hectare situat la Giurgiu și a clădirilor situate pe acest teren.

La 21 noiembrie 1996, ministrul Agriculturii și Alimentației a eliberat, în temeiul unei hotărâri de guvern privind identificarea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților comerciale de Stat, un certificat care atesta dreptul de proprietate exclusivă al societății «Olimpia» asupra terenului în cauză. El a identificat în mod precis întinderea și amplasamentul terenului pe baza unui plan topografic furnizat de Oficiul de cadastru și de organizare a teritoriului Giurgiu. Dreptul de proprietate al societății «Olimpia» asupra terenului în litigiu a fost înscris în cartea funciară a tribunalului de primă instanță din Giurgiu.

Între timp, printr-o altă hotărâre definitivă din 2 octombrie 1996 a tribunalului departamental Giurgiu, societatea «Olimpia» a fost declarată în faliment. Judecătorul sindic al tribunalului a publicat la o dată neprecizată anunțul potrivit căruia patrimoniul societății, inclusiv deci terenul al cărui proprietar era, urma să fie vândut la licitație publică.

La 30 septembrie 1998, dată la care licitațiile publice au avut loc, reclamanta a achiziționat două dintre loturile puse în vânzare, respectiv lotul nr. 14, care consta într-un teren de 18,4 hectare calificat drept «teren liber» și lotul nr. 17, reprezentând un teren de 6 750 m² cu construcții. Printr-o hotărâre definitivă din 30 septembrie 1998, tribunalul departamental Giurgiu a constatat că societatea reclamantă era adjudecatara definitivă a celor două loturi în cauză la prețurile de 183 milioane de lei români și, respectiv, 15 milioane de lei români. Acesta a indicat că revenea adjudecatarului să plătească aceste sume în termen de o lună. Tribunalul a identificat în mod precis în dispozitivul hotărârii sale întinderea și amplasamentul loturilor adjudecate reclamantei.

Printr-o hotărâre definitivă din 4 decembrie 1998, tribunalul a constatat că reclamanta plătise integral sumele la plata cărora se angajase pentru cele două loturi în cauză, precum și taxele aferente vânzării. El a dispus ridicarea ipotecii asupra bunurilor în cauză și transcrierea ordonanței de adjudecare în registrul de înscrieri al tribunalului de primă instanță din Giurgiu.

Reiese dintr-un certificat eliberat la 22 mai 2000 de Oficiul de cadastru, geodezie și cartografie din Giurgiu că dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului pe care îl achiziționase la licitațiile publice din 30 septembrie 1998 a fost înscris în cartea funciară a tribunalului din Giurgiu fără a fi supus vreunui dezmembrământ sau condiții. 2. Acțiunea în revendicare imobiliară împotriva ministerului de Interne

În 2000, reclamanta a introdus în fața tribunalului de primă instanță din Giurgiu o acțiune în revendicare împotriva ministerului de Interne, Inspectoratului Jandarmeriei și ministerului de Finanțe, cerând tribunalului să condamne pârâții să respecte dreptul său de proprietate asupra unui teren de 7 hectare care făcea parte din terenul pe care îl achiziționase la licitațiile publice din 30 septembrie 1998 și pe care Inspectoratul Jandarmeriei din Giurgiu îl exploata, după părerea sa, fără niciun fundament legal, în scopuri agricole. Ea susținea că dorea să poată utiliza terenul în cauză pentru a desfășura o activitate de învățământ superior conformă cu obiectul ei de activitate și că tentativele sale de a intra în contact cu pârâții pentru a încerca să găsească o soluție amiabilă rămăseseră fără succes. Ea a depus la dosar copii ale documentelor care justificau dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu, în special copii ale deciziilor definitive ale tribunalului din Giurgiu din 2 octombrie 1996, 30 septembrie 1998 și 4 decembrie 1998 (paragrafele 3, 5, 6 și 7 de mai sus) și ale certificatului eliberat la 21 noiembrie 1996 de ministrul Agriculturii și Alimentației (paragraful 4 de mai sus).

Printr-o hotărâre din 23 ianuarie 2001, tribunalul a respins cererea reclamantei. El a relevat mai întâi că reieșea dintr-o expertiză tehnică efectuată în speță că terenul de 7 hectare care făcea obiectul acțiunii în revendicare a reclamantei făcea, într-adevăr, parte din terenul pe care îl achiziționase la licitațiile publice din 30 septembrie 1998. El a remarcat apoi că terenul în cauză era, într-adevăr, utilizat de o unitate militară de jandarmerie din Giurgiu în scopuri agricole (creșterea animalelor și cultivarea legumelor). Tribunalul a admis că titlurile în temeiul cărora ministerul de Interne ocupa terenul în litigiu – respectiv o decizie a consiliului popular Ilfov din 11 octombrie 1976 și o alta a consiliului popular Giurgiu din 23 mai 1983 – nu puteau constitui titluri de proprietate susceptibile să fie opuse, în cadrul unei acțiuni în revendicare, celor produse de reclamantă. Cu toate acestea, el a hotărât că titlul de proprietate al părții pârâte putea fi prezumat dat fiind că terenul în litigiu făcea, după părerea sa, parte din domeniul public al Statului întrucât era utilizat de o unitate militară de jandarmerie. Tribunalul a făcut trimitere, pe de o parte, la art. 5 §1 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, potrivit căruia terenurile utilizate pentru nevoile apărării naționale sau care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public aparțineau domeniului public al Statului și, pe de altă parte, la art. 65 din Legea nr. 116/1998 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei, potrivit căruia bunurile imobile utilizate de unitățile de jandarmerie aparțineau domeniului public de interes național.

La apelul reclamantei, tribunalul departamental Giurgiu a confirmat, printr-o decizie din 15 aprilie 2003, hotărârea pronunțată de tribunalul de primă instanță. Potrivit acestuia, terenul în litigiu nu ar fi putut fi inclus în capitalul societății «Olimpia» decât prin intermediul unui proces de privatizare și sub rezerva clarificării regimului său juridic.

Reclamanta a formulat recurs, insistând asupra faptului că unitatea de jandarmerie în cauză utiliza terenul în litigiu fără a dispune de un titlu de proprietate și exclusiv pentru a cultiva legume și a crește animale pentru a-și satisface nevoile alimentare. Ea considera că nu era, deci, vorba de un interes public care ar face aplicabile art. 5 §1 din Legea nr. 18/1991 sau 65 din Legea nr. 116/1998.

Printr-o hotărâre definitivă din 24 noiembrie 2003, curtea de apel București a respins recursul reclamantei și a confirmat hotărârile pronunțate de tribunalele inferioare. Curtea de apel a citat, în plus, pentru a-și justifica decizia, art. 6 §1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul ei juridic și lista anexată la lege care, la nr. 29, preciza că terenurile și clădirile în care ministerul de Interne își desfășura activitatea făceau parte din domeniul public al Statului. Ea a concluzionat că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu era inalienabil, insesizabil și imprescriptibil. B. Dreptul intern relevant 1. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul ei juridic Articolul 6 «Fac parte din domeniul public al Statului bunurile dobândite între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 dacă au intrat în patrimoniul Statului în temeiul unui titlu de proprietate valabil, respectând Constituția, tratatele internaționale și legile în vigoare la data la care au fost preluate de Stat. Bunurile preluate de Stat fără un titlu valabil pot face obiectul unei acțiuni în revendicare de către foștii proprietari sau succesorii lor (...). Tribunalele sunt competente să stabilească dacă titlul de proprietate al Statului este sau nu valabil».

Lista anexată la Legea nr. 213/1998, care enumeră cu titlu de exemplu bunurile care aparțin domeniului public al Statului, precizează că terenurile și clădirile în care ministerul de Interne își desfășoară activitatea fac parte din acesta. 2. Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar

Art. 5 §1 preciza că terenurile necesare pentru a asigura nevoile apărării naționale sau cele care, prin natura lor, erau de uz sau de interes public aparțineau domeniului public. Art. 5 §2 din lege indică faptul că terenurile aparținând domeniului public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. 3. Legea nr. 116/1998 privind organizarea și funcționarea jandarmeriei române

Art. 58 din Legea nr. 116/1998 în vigoare la momentul faptelor preciza că imobilele utilizate de unitățile de jandarmi făceau parte din domeniul public și erau scoase, ca atare, din circuitul civil.

Legea prevedea, pe de altă parte, că, pentru a satisface nevoile unităților, puteau fi create și exploatate exploatații agricole de către Comandamentul național al jandarmilor pe terenuri atribuite prin decizia guvernului sau a consiliului municipal. Această posibilitate a fost menținută în Legea nr. 204/2005 privind organizarea și funcționarea jandarmeriei, care abrogă și înlocuiește Legea nr. 116/1998. 4. Legea nr. 64/1995 privind procedura falimentului

În temeiul Legii nr. 64/1995 privind procedura falimentului, nicio obligație nu îi revine cumpărătorului de a verifica situația juridică a imobilului care face obiectul anunțului public de vânzare. Legea nu prevede o cale de atac de care cumpărătorul s-ar putea prevala împotriva lichidatorului și/sau a judecătorului sindic care ar fi inclus, în mod greșit, în anunțul de vânzare la licitație publică, bunuri care nu făceau parte din societatea pusă în lichidare sau care ar fi omis să precizeze că acestea erau grevate de un drept de folosință recunoscut prin efectul legii în favoarea Statului sau a unui terț.

La requérante, Fundația Universitară « Uniteh », est une société commerciale roumaine ayant son siège à Bucarest, dont l’objet statutaire est de dispenser un enseignement supérieur. Elle est représentée devant la Cour par son président, M. G. Pană. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit. 1. Genèse de l’affaire : la faillite de la société « Olimpia » S.A.

En 1996, la société commerciale « Olimpia » de Giurgiu, une société d’Etat créée par l’arrêté du gouvernement n o 1353 du 27 décembre 1990 à la suite de la réorganisation, conforme à la loi n o 15/1990, d’une ancienne entreprise d’Etat qui produisait du sucre et de l’acide citrique, assigna devant le tribunal de première instance de Giurgiu le conseil municipal de Giurgiu. La demanderesse demandait au tribunal de constater qu’elle était propriétaire d’un terrain situé à Giurgiu et des bâtiments édifiés sur ce terrain. Par un arrêt définitif du 2 octobre 1996, le tribunal départemental de Giurgiu fit droit à sa demande et constata qu’elle était propriétaire d’un terrain de 74,93 hectares situé à Giurgiu et des bâtiments sis sur ce terrain.

Le 21 novembre 1996, le ministre de l’Agriculture et de l’Alimentation délivra, en vertu d’un arrêté du gouvernement sur l’identification et l’évaluation des terrains se trouvant dans le patrimoine des sociétés commerciales d’Etat, un certificat qui attestait le droit de propriété exclusif de la société « Olimpia » sur le terrain en cause. Il identifia de façon précise l’étendue et l’emplacement du terrain sur la base d’un plan topographique fourni par l’Office de cadastre et d’organisation du territoire de Giurgiu. Le droit de propriété de la société « Olimpia » sur le terrain litigieux fut inscrit au livre foncier du tribunal de première instance de Giurgiu.

Entre temps, par un autre jugement définitif du 2 octobre 1996 du tribunal départemental de Giurgiu, la société « Olimpia » fut déclarée en faillite. Le juge syndic du tribunal publia à une date non précisée l’annonce selon laquelle le patrimoine de la société, y compris donc le terrain dont elle était propriétaire, allait être vendu aux enchères publiques.

Le 30 septembre 1998, date à laquelle les enchères publiques eurent lieu, la requérante acquit deux des lots mis en vente, à savoir le lot n o 14, qui consistait en un terrain de 18,4 hectares qualifié de « terrain libre » et le lot n o 17, représentant un terrain de 6 750 m 2 avec des constructions. Par un jugement définitif du 30 septembre 1998, le tribunal départemental de Giurgiu constata que la société requérante était l’adjudicataire définitif des deux lots en question aux prix respectivement de 183 millions de lei roumains et de 15 millions de lei roumains. Elle indiqua qu’il revenait à l’adjudicataire de payer ces montants dans un délai d’un mois. Le tribunal identifia de façon précise dans le dispositif de son jugement l’étendue et l’emplacement des lots adjugés à la requérante.

Par un jugement définitif du 4 décembre 1998, le tribunal constata que la requérante avait intégralement payé les montants au paiement desquels elle s’était engagée pour les deux lots en question ainsi que les taxes afférentes à la vente. Il ordonna la levée de l’hypothèque sur les biens en question et la transcription de l’ordonnance d’adjudication sur le registre d’inscriptions du tribunal de première instance de Giurgiu.

Il ressort d’un certificat délivré le 22 mai 2000 par l’Office de cadastre, géodésie et cartographie de Giurgiu que le droit de propriété de la requérante sur le terrain qu’elle avait acquis aux enchères publiques du 30 septembre 1998 a été inscrit au livre foncier du tribunal de Giurgiu sans être assujetti à aucun démembrement ou condition. 2. L’action en revendication immobilière contre le ministère de l’Intérieur

En 2000, la requérante introduisit devant le tribunal de première instance de Giurgiu une action en revendication contre le ministère de l’Intérieur, l’Inspection de la Gendarmerie et le ministère des Finances, demandant au tribunal de condamner les défendeurs à respecter son droit de propriété sur un terrain de 7 hectares qui faisait partie du terrain qu’elle avait acquis aux enchères publiques du 30 septembre 1998 et que l’Inspection de la Gendarmerie de Giurgiu exploitait, selon elle, sans aucun fondement légal, à des fins agricoles. Elle faisait valoir qu’elle souhaitait pouvoir utiliser le terrain en question pour exercer une activité d’enseignement supérieur conforme à son objet d’activité, et que ses tentatives d’entrer en contact avec les défendeurs pour essayer de trouver une solution à l’amiable étaient restées sans succès. Elle produisit au dossier des copies des documents qui justifiaient son droit de propriété sur le terrain litigieux, notamment des copies des décisions définitives du tribunal de Giurgiu des 2 octobre 1996, 30 septembre 1998 et 4 décembre 1998 (paragraphes 3, 5, 6 et 7 ci-dessus) et du certificat délivré le 21 novembre 1996 par le ministre de l’Agriculture et de l’Alimentation (paragraphe 4 ci ‑ dessus).

Par un jugement du 23 janvier 2001, le tribunal rejeta la demande de la requérante. Il releva tout d’abord qu’il ressortait d’une expertise technique réalisée en l’espèce que le terrain de 7 hectares qui faisait l’objet de l’action en revendication de la requérante faisait bel et bien partie du terrain qu’elle avait acquis lors des enchères publiques du 30 septembre 1998. Il nota ensuite que le terrain en question était, en effet, utilisé par une unité militaire de gendarmerie de Giurgiu à des fins agricoles (élevage d’animaux et culture de légumes). Le tribunal admit que les titres en vertu desquels le ministère de l’Intérieur occupait le terrain litigieux – à savoir une décision du conseil populaire de Ilfov du 11 octobre 1976 et une autre du conseil populaire de Giurgiu du 23 mai 1983 – ne pouvaient pas constituer des titres de propriété susceptibles d’être opposés, dans le cadre d’une action en revendication, à ceux produits par la requérante. Il jugea néanmoins que le titre de propriété de la partie défenderesse pouvait se présumer étant donné que le terrain litigieux faisait, selon lui, partie du domaine public de l’Etat dès lors qu’il était utilisé par une unité militaire de gendarmerie. Le tribunal renvoya d’une part à l’article 5 § 1 de la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier selon lequel les terrains utilisés pour les besoins de la défense nationale ou qui, par leur nature, sont d’usage ou d’intérêt public appartenaient au domaine public de l’Etat, et d’autre part à l’article 65 de la loi n o 116/1998 sur l’organisation et le fonctionnement de la Gendarmerie selon lequel les biens immobiliers utilisés par les unités de gendarmerie appartenaient au domaine public d’intérêt national.

Sur appel de la requérante, le tribunal départemental de Giurgiu confirma, par une décision du 15 avril 2003, le jugement rendu par le tribunal de première instance. Selon lui, le terrain litigieux n’aurait pu être inclus dans le capital de la société « Olimpia » que par le biais d’un processus de privatisation et sous réserve de la clarification de son régime juridique.

La requérante se pourvut en recours, insistant sur le fait que l’unité de gendarmerie en cause utilisait le terrain litigieux sans disposer d’un titre de propriété et exclusivement pour cultiver des légumes et pour élever des animaux afin de satisfaire ses besoins en nourriture. Elle estimait qu’il ne s’agissait donc pas là d’un intérêt public qui rendrait applicables les articles 5 § 1 de la loi n o 18/1991 ou 65 de la loi n o 116/1998.

Par un arrêt définitif du 24 novembre 2003, la cour d’appel de Bucarest rejeta le pourvoi en recours de la requérante et confirma les jugements rendus par les tribunaux inférieurs. La cour d’appel cita en outre, pour justifier sa décision, les articles 6 § 1 de la loi n o 213/1998 sur la propriété publique et son régime juridique et la liste annexée à la loi qui, au n o 29, précisait que les terrains et les bâtiments où le ministère de l’Intérieur exerçait son activité faisaient partie du domaine public de l’Etat. Il conclut que le droit de propriété sur le terrain litigieux était inaliénable, insaisissable et imprescriptible. B. Le droit interne pertinent 1. La loi n o 213/1998 sur la propriété publique et son régime juridique Article 6 « Font partie du domaine public de l’Etat les biens acquis entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 s’ils sont entrés dans le patrimoine de l’Etat en vertu d’un titre de propriété valable, et tout en respectant la Constitution, les traités internationaux et les lois en vigueur à la date à laquelle ils ont été pris par l’Etat. Les biens pris par l’Etat sans un titre valable peuvent faire l’objet d’une action en revendication par les anciens propriétaires ou pas leurs successeurs (...). Les tribunaux sont compétents pour établir si le titre de propriété de l’Etat est ou non valable ».

La liste annexée à la loi n o 213/1998, qui énumère à titre d’exemple les biens qui appartiennent au domaine public de l’Etat, précise que les terrains et les bâtiments où le ministère de l’Intérieur exerce son activité en font partie. 2. La loi n o 18/1991 sur le fonds foncier

L’article 5 § 1 précisait que les terrains nécessaires pour assurer les besoins de la défense nationale ou ceux qui, par leur nature, étaient d’usage ou d’intérêt public appartenaient au domaine public. L’article 5 § 2 de la loi indique que les terrains appartenant au domaine public sont inaliénables, insaisissables et imprescriptibles. 3. La loi n o 116/1998 sur l’organisation et le fonctionnement de la gendarmerie roumaine

L’article 58 de la loi n o 116/1998 en vigueur à l’époque des faits précisait que les immeubles utilisés par les unités de gendarmes faisaient partie du domaine public et étaient sortis, à ce titre, du circuit civil.

La loi prévoyait par ailleurs que, pour satisfaire les besoins des unités, des exploitations agricoles pouvaient être créées et exploitées par le Commandement national des gendarmes sur des terrains attribués par décision du gouvernement ou du conseil municipal. Cette possibilité fut maintenue dans la loi n o 204/2005 sur l’organisation et le fonctionnement de la gendarmerie, qui abroge et remplace la loi n o 116/1998. 4. La loi n o 64/1995 sur la procédure de faillite

En vertu de la loi n o 64/1995 sur la procédure de faillite, aucune obligation n’incombe à l’acquéreur de vérifier la situation juridique de l’immeuble qui fait l’objet de l’avis public de vente. La loi ne prévoit pas un recours dont l’acquéreur pourrait se prévaloir contre le liquidateur et/ou le juge syndic qui auraient inclus à tort, dans l’annonce de la vente aux enchères publiques, des biens qui ne faisaient pas partie de la société mise en liquidation ou qui auraient omis de préciser que ceux-ci étaient grevés d’un droit d’usage reconnu par l’effet de la loi en faveur de l’Etat ou d’un tiers. GRIEF

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint de l’impossibilité de jouir de ses prérogatives de propriétaire du bien immobilier qu’elle a acquis conformément à la loi, à la suite d’une vente aux enchères publiques d’une société d’Etat en faillite, en raison des décisions des juridictions nationales qui ont estimé que le terrain en question appartenait au domaine public de l’Etat du fait de son exploitation par une unité de gendarmes. Elle fait valoir que le type d’activité exercé sur ledit terrain par l’unité militaire en question (élevage d’animaux et culture de légumes) ne pouvait pas justifier le but d’intérêt national qu’il était supposé servir.