MAZULYAN v. RUSSIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
MAZULYAN v. RUSSIA (CtEDO, 2012)
Primă secțiune decizia nr. 18977/06 Grachik Mkhitarovich MAZULYAN împotriva Rusiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 13 martie 2012 în calitate de comitet compus din: Peer Lorenzen, Președinte, Khanlar Hajiyev, Julia Laffranque, judecători și André Wampach, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 28 aprilie 2006, având în vedere decizia de a aplica procedura de judecată-pilot luată în cazul Burdov (n. 2) v. Rusia (n. 33509/04, CEDH 2009 ...), având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 25 noiembrie 2010 solicitând Curții să excludă aplicarea din lista cazurilor, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Grachik Mkhitarovich Mazulyan, este un național rus care s-a născut în 1962 și locuiește în Kazan, Republica Tatarstan. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl S.I. Khapugin, avocat care practică în Kazan. Guvernul rus (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl G. Matyushkin, reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Hotărârea inițială în favoarea reclamantului Prin hotărârea din 28 august 2001 Curtea Federală Comercială a Republicii Tatarstan a acordat reclamantului 653.976 ruble ruse (RUB) împotriva Companiei de Stat Cinema și Servicii Video din districtul Balvinskiy și orașul Balva, Republica Tatarstan. Premiul a devenit final la 29 septembrie 2001, dar nu a fost executat. Reclamantul a interzis procedurile împotriva administrației districtului Bavlinskiy susținând să dețină această ultimă responsabilitate vicaroasă pentru datoria societății contestate. La 29 septembrie 2003, Curtea Comercială a Republicii Tatarstan a acordat cererea reclamantului și a obligat administrația districtului Bavlinskiy să acționeze pentru municipalitatea districtului Bavlinskiy să plătească reclamantului RUB 653.976. Hotărârea a devenit finală și executabilă în octombrie 2003. La 28 februarie 2006, reclamantul a cedat dreptul de a colecta datoria din partea autorităților către societatea de răspundere limitată P., împotriva plăților RUB 330.000. La 20 decembrie 2006, Curtea Federală de Comerț din regiunea Povolzhskiy, prin decizia finală, a aprobat acordul de decesiune și a ordonat ca, de la data respectivă, societatea să fie considerată creditoră în procedura de executare. Din nota semnată de reclamant și de dl Khapugin și data de 1 martie 2007, reclamantul a primit RUB 330.000 de la societatea de răspundere limitată, după cum s-a convenit. Evoluții ulteriore în ceea ce privește procedurile de aplicare și interviul reclamantului la biroul procurorului La 19 februarie 2007, Curtea Federală Comercială a Republicii Tatarstan a ordonat autorității contestate să plătească societății P. RUB 170.578 de daune pentru executarea întârziată a hotărârii inițiale. La 31 iulie 2007, societatea a primit suma atribuită de decizia judiciară. La 26 decembrie 2007, reclamantul a fost interogat de procurorul Oficiului Procurorului din Republica Tatarstan. Când a fost interogat, reclamantul a confirmat că l-a autorizat pe dl Khapugin să-l reprezinte în fața instanțelor de diferite jurisdicții. Cu toate acestea, el nu a solicitat Curtea Europeană și nu a putut aminti dacă l-a autorizat pe dl Khapugin să-l reprezinte în fața Curții sau să depună cereri în numele său. El a confirmat, în continuare, procurorului că nu mai a avut plângeri împotriva autorității contestate. Guvernul a făcut trimitere la un dosar al interviului în sprijinul acestor afirmații. La 29 decembrie 2007, datoria inițială a hotărârii în valoare de RUB 653.976 a fost plătită integral societății P.. La 29 decembrie 2007, reclamantul a prezentat un formular de autoritate din data de 20 iulie 2005, autorizand dl Khapugin, șeful biroului de drept al societății P. și reprezentantul său în fața Curții, să reprezinte reclamantul în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. În aceeași dată, dl. Khapugin, printr-o scrisoare separată, a informat Curtea că reclamantul a dorit să retragă cererea deoarece „la 27 decembrie 2007, autoritatea contestată a plătit integral datoria”. El a înscris în continuare o copie a ordinului de plată care a dovedit transferul datoriei hotărârii către contul bancar al societății P.. La 14 aprilie 2008, reclamantul reprezentat de dl Khapugin și-a prezentat observațiile cu privire la cerere. În aceste observații, el a confirmat, în special, că dorește să își mențină cererea în fața Curții. COMPLAINTE Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenția și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 privind neexecuția hotărârii din 28 august 2001. Reclamantul s-a mai plâns, fără a face referire la nici un articol al Convenției, că ofițerii neespecificați ai biroului procurorului republican a exercitat presiune morală asupra lui, l-a interogat cu privire la cererea adresată Curții și l-a făcut să semneze o mărturie falsificată ca urmare a interviului. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la neexecutarea hotărârii din 28 august 2001. Aceste articole, în măsura în care este relevant, se citesc după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.” Prin scrisoarea din 25 noiembrie 2010, Guvernul a informat Curtea că propunea să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Eu, Georgy Matyushkin, reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, declară prin prezenta că autoritățile ruse recunosc durata excesivă a executării hotărârii pronunțate de Curtea Comercială a Republicii Tatarstan [la 28 august 2001 în favoarea Mazulyan Grachik Mhitarovich. Autoritățile sunt pregătite să plătească reclamantului [...] o sumă de 1,547 EUR ca o simplă satisfacție. Prin urmare, autoritățile invită Curtea să tranșeze acest caz din lista cazurilor și sugerează că prezenta declarație ar putea fi acceptată de Curte ca „alte motive” care justifică apariția cazului din lista cazurilor din Curte, astfel cum se menționează la art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Suma menționată mai sus, care să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu a plătit această sumă în termenul de trei luni, Guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului.” Reclamantul nu a prezentat observații în răspuns. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § 1 litera (c) permite Curtea, în special, să elimine o situație din lista sa, în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. Acesta reamintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI), WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec. n. 28953/03). În ceea ce privește faptele prezentului caz, Curtea observă că hotărârea din 28 august 2001 depunând reclamantului o cerere executivă, astfel cum a fost clarificată în instanța finală la 29 octombrie 2003, nu s-a efectuat până la 28 februarie 2006, data atribuirii datoriei societății P. După examinarea termenilor declarației guvernamentale, Curtea le înțelege ca fiind intenționată să acorde reclamantului recurs în conformitate cu hotărârea pilotă (a se vedea Burdov (n. 2), citată mai sus, §§ 127 și 145 și punctul 7 din partea operativă). Curtea este convinsă că lungimea excesivă a executării hotărârii din 28 august 2001 este recunoscută în mod explicit de Guvern. Curtea constată, de asemenea, că compensația oferită este comparabilă cu atribuirea Curții în cazuri similare, ținând seama, printre altele, de întârzierea executării în acest caz specific (a se vedea Burdov (n. 2). , citat mai sus, §§ 99 și 154), precum și al altor circumstanțe specifice ale cauzei, cum ar fi decesarea datoriei de către reclamant către o societate privată la 28 februarie 2006. Prin urmare, Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea plângerii reclamantului privind neexecuția hotărârii din 28 august 2001. De asemenea, se constată că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în protocoalele sale, nu solicită continuarea examinării acestei plângeri. În consecință, în această parte, cererea ar trebui eliminată din listă. În ceea ce privește problema punerii în aplicare a întreprinderilor guvernamentale, Comitetul de miniștri rămâne competent să supravegheze această chestiune în conformitate cu art. 46 din convenție (a se vedea deciziile Comitetului din 14-15 septembrie 2009 (CM/Del/Dec(2009)1065) și Rezoluția provizorie CM/ResDH(2009)1 58 privind punerea în aplicare a Burdovului (n. 2) Hotărârea. În orice caz, prezenta hotărâre a Curții nu aduce atingere unei hotărâri pe care le-ar putea lua pentru a restabili, în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție, prezenta cerere în ceea ce privește primul reclamant la lista cazurilor (a se vedea E.G. c. Polonia (dec.), nr. 50425/99, § 29, CEDO 2008 ... (extracte)). II. ALLEGED FAILURE APLICATĂ ÎN CONCURSAREA ARTICOLUL 34 AL CONVENȚIEI În observațiile sale, reclamantul a prezentat, fără a face referire la nici un articol al Convenției, că ofițerii neespecificați ai biroului procurorului republican a exercitat presiuni morale asupra lui, l-a interogat cu privire la cererea adresată Curții și l-a făcut să semneze o mărturie falsificată ca urmare a interviului. Curtea va examina această chestiune în temeiul articolului 34 care, în măsura în care este relevant, se citește după cum urmează: „Curtea poate primi cereri de la oricare persoană, ... susținând că este victimă de o încălcare de către una dintre Înaltele părți contractante a drepturilor prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. Înalte părți contractante se angajează să nu împiedice în niciun fel exercitarea efectivă a acestui drept”. Curtea reamintește că problema dacă contactele dintre autoritățile și o solicitantă se ridică sau nu la practici inacceptabile din punctul de vedere al articolului 34 trebuie determinată în funcție de circumstanțele specifice ale cauzei. În contextul întrebării reclamanților cu privire la cererile acestora în temeiul Convenției de către autoritățile care exercită o funcție de investigație națională, acest lucru va depinde de faptul că procedurile adoptate au implicat o formă de presiune ilicită și inacceptabilă. „Presiunea” include nu numai coerciția directă, ci și alte acte sau contacte indirecte necorespunzătoare destinate dissuaderii sau descurajării reclamanților de a urmări un remediu al Convenției (a se vedea, de exemplu, Salman c. Turcia [GC], nr. 2886/93, § 130, ECHR 2000-VII). Curtea observă, de asemenea, că reclamantul a fost intervievat de procurori cu privire la cererea sa la Curte și la hotărârea internă în favoarea sa, la puterea de procuror a dlui Khapugin și la atribuirea datoriei hotărârii către societate P. În opinia Curții, hotărârea autorităților de a deține un astfel de interviu a fost justificată, având în vedere că dl. Khapugin nu a fost doar reprezentantul reclamantului în fața Curții, ci și avocat la societatea la care reclamantul a cedat datoria hotărârii. În continuare, Curtea nu a găsit nici o dovadă în argumentele că reclamantul a fost forțat să furnizeze probe procurorului (a se vedea Tararieva c. Rusia , nr. 4353/03 , § 121, CEDO 2006 În plus, în absența unei descrieri detaliate a evenimentelor, Curtea nu găsește nimic în argumentele care sugerează că limba utilizată de ofițeri conține expresii, referințe sau insinuări de natură amenințatoare sau disuasivă (a se vedea, în contrast, Petra c. România , 23 septembrie 1998, § 44, Raporturi de hotărâri și decizii 1998 VII). În aceste circumstanțe, Curtea nu poate concluziona că interviul în cauză a implicat orice formă de presiune ilicită și inacceptabilă pusă asupra reclamantului pentru a-l dissuasa de a-și continua cererea în favoarea Curții. Curtea concluzionează că guvernul nu a încălcat obligațiile în temeiul articolului 34 din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate a termenilor declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 § 1 din convenție și a modalităților de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva convenție; hotărăște să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din convenție în partea referitoare la plângerea neexecutivă în temeiul articolului 6 din convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1; hotărăște că guvernul contestat nu a reușit să respecte art. 34 din Convenție. André Wampach Peer Lorenzen Președintele adjunct al grefierului