Mazulyan împotriva Rusiei

Primă secțiune decizia nr. 18977/06 Grachik Mkhitarovich MAZULYAN împotriva Rusiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 13 martie 2012 în calitate de comitet compus din: Peer Lorenzen, Președinte, Khanlar Hajiyev, Julia Laffranque, judecători și André Wampach, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 28 aprilie 2006, având în vedere decizia de a aplica procedura de judecată-pilot luată în cazul Burdov (n. 2) v. Rusia (n. 33509/04, CEDH 2009 ...), având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 25 noiembrie 2010 solicitând Curții să excludă aplicarea din lista cazurilor, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Grachik Mkhitarovich Mazulyan, este un național rus care s-a născut în 1962 și locuiește în Kazan, Republica Tatarstan.

El a fost reprezentat în fața Curții de către dl S.I. Khapugin, avocat care practică în Kazan. Guvernul rus (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl G. Matyushkin, reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Hotărârea inițială în favoarea reclamantului Prin hotărârea din 28 august 2001 Curtea Federală Comercială a Republicii Tatarstan a acordat reclamantului 653.976 ruble ruse (RUB) împotriva Companiei de Stat Cinema și Servicii Video din districtul Balvinskiy și orașul Balva, Republica Tatarstan. Premiul a devenit final la 29 septembrie 2001, dar nu a fost executat. Reclamantul a interzis procedurile împotriva administrației districtului Bavlinskiy susținând să dețină această ultimă responsabilitate vicaroasă pentru datoria societății contestate.

La 29 septembrie 2003, Curtea Comercială a Republicii Tatarstan a acordat cererea reclamantului și a obligat administrația districtului Bavlinskiy să acționeze pentru municipalitatea districtului Bavlinskiy să plătească reclamantului RUB 653.976. Hotărârea a devenit finală și executabilă în octombrie 2003. La 28 februarie 2006, reclamantul a cedat dreptul de a colecta datoria din partea autorităților către societatea de răspundere limitată P., împotriva plăților RUB 330.000. La 20 decembrie 2006, Curtea Federală de Comerț din regiunea Povolzhskiy, prin decizia finală, a aprobat acordul de decesiune și a ordonat ca, de la data respectivă, societatea să fie considerată creditoră în procedura de executare.

Din nota semnată de reclamant și de dl Khapugin și data de 1 martie 2007, reclamantul a primit RUB 330.000 de la societatea de răspundere limitată, după cum s-a convenit. Evoluții ulteriore în ceea ce privește procedurile de aplicare și interviul reclamantului la biroul procurorului La 19 februarie 2007, Curtea Federală Comercială a Republicii Tatarstan a ordonat autorității contestate să plătească societății P. RUB 170.578 de daune pentru executarea întârziată a hotărârii inițiale. La 31 iulie 2007, societatea a primit suma atribuită de decizia judiciară. La 26 decembrie 2007, reclamantul a fost interogat de procurorul Oficiului Procurorului din Republica Tatarstan. Când a fost interogat, reclamantul a confirmat că l-a autorizat pe dl Khapugin să-l reprezinte în fața instanțelor de diferite jurisdicții.

Cu toate acestea, el nu a solicitat Curtea Europeană și nu a putut aminti dacă l-a autorizat pe dl Khapugin să-l reprezinte în fața Curții sau să depună cereri în numele său. El a confirmat, în continuare, procurorului că nu mai a avut plângeri împotriva autorității contestate. Guvernul a făcut trimitere la un dosar al interviului în sprijinul acestor afirmații. La 29 decembrie 2007, datoria inițială a hotărârii în valoare de RUB 653.976 a fost plătită integral societății P.. La 29 decembrie 2007, reclamantul a prezentat un formular de autoritate din data de 20 iulie 2005, autorizand dl Khapugin, șeful biroului de drept al societății P. și reprezentantul său în fața Curții, să reprezinte reclamantul în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

În aceeași dată, dl. Khapugin, printr-o scrisoare separată, a informat Curtea că reclamantul a dorit să retragă cererea deoarece „la 27 decembrie 2007, autoritatea contestată a plătit integral datoria”. El a înscris în continuare o copie a ordinului de plată care a dovedit transferul datoriei hotărârii către contul bancar al societății P.. La 14 aprilie 2008, reclamantul reprezentat de dl Khapugin și-a prezentat observațiile cu privire la cerere. În aceste observații, el a confirmat, în special, că dorește să își mențină cererea în fața Curții.

COMPLAINTE Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenția și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 privind neexecuția hotărârii din 28 august 2001. Reclamantul s-a mai plâns, fără a face referire la nici un articol al Convenției, că ofițerii neespecificați ai biroului procurorului republican a exercitat presiune morală asupra lui, l-a interogat cu privire la cererea adresată Curții și l-a făcut să semneze o mărturie falsificată ca urmare a interviului. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la neexecutarea hotărârii din 28 august 2001. Aceste articole, în măsura în care este relevant, se citesc după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.” Prin scrisoarea din 25 noiembrie 2010, Guvernul a informat Curtea că propunea să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Eu, Georgy Matyushkin, reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, declară prin prezenta că autoritățile ruse recunosc durata excesivă a executării hotărârii pronunțate de Curtea Comercială a Republicii Tatarstan [la 28 august 2001 în favoarea Mazulyan Grachik Mhitarovich.

Autoritățile sunt pregătite să plătească reclamantului [...] o sumă de 1,547 EUR ca o simplă satisfacție. Prin urmare, autoritățile invită Curtea să tranșeze acest caz din lista cazurilor și sugerează că prezenta declarație ar putea fi acceptată de Curte ca „alte motive” care justifică apariția cazului din lista cazurilor din Curte, astfel cum se menționează la art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Suma menționată mai sus, care să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului.

În cazul în care nu a plătit această sumă în termenul de trei luni, Guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Această plată va constitui rezoluția finală a cazului.” Reclamantul nu a prezentat observații în răspuns. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol.

art. 37 § 1 litera (c) permite Curtea, în special, să elimine o situație din lista sa, în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. Acesta reamintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia , [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI), WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec. n. 28953/03).

În ceea ce privește faptele prezentului caz, Curtea observă că hotărârea din 28 august 2001 depunând reclamantului o cerere executivă, astfel cum a fost clarificată în instanța finală la 29 octombrie 2003, nu s-a efectuat până la 28 februarie 2006, data atribuirii datoriei societății P. După examinarea termenilor declarației guvernamentale, Curtea le înțelege ca fiind intenționată să acorde reclamantului recurs în conformitate cu hotărârea pilotă (a se vedea Burdov (n. 2), citată mai sus, §§ 127 și 145 și punctul 7 din partea operativă). Curtea este convinsă că lungimea excesivă a executării hotărârii din 28 august 2001 este recunoscută în mod explicit de Guvern.

Curtea constată, de asemenea, că compensația oferită este comparabilă cu atribuirea Curții în cazuri similare, ținând seama, printre altele, de întârzierea executării în acest caz specific (a se vedea Burdov (n. 2). , citat mai sus, §§ 99 și 154), precum și al altor circumstanțe specifice ale cauzei, cum ar fi decesarea datoriei de către reclamant către o societate privată la 28 februarie 2006. Prin urmare, Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea plângerii reclamantului privind neexecuția hotărârii din 28 august 2001. De asemenea, se constată că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenție și în protocoalele sale, nu solicită continuarea examinării acestei plângeri.

În consecință, în această parte, cererea ar trebui eliminată din listă. În ceea ce privește problema punerii în aplicare a întreprinderilor guvernamentale, Comitetul de miniștri rămâne competent să supravegheze această chestiune în conformitate cu art. 46 din convenție (a se vedea deciziile Comitetului din 14-15 septembrie 2009 (CM/Del/Dec(2009)1065) și Rezoluția provizorie CM/ResDH(2009)1 58 privind punerea în aplicare a Burdovului (n. 2) Hotărârea. În orice caz, prezenta hotărâre a Curții nu aduce atingere unei hotărâri pe care le-ar putea lua pentru a restabili, în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție, prezenta cerere în ceea ce privește primul reclamant la lista cazurilor (a se vedea E.G.

c. Polonia (dec.), nr. 50425/99, § 29, CEDO 2008 ... (extracte)). II. ALLEGED FAILURE APLICATĂ ÎN CONCURSAREA ARTICOLUL 34 AL CONVENȚIEI În observațiile sale, reclamantul a prezentat, fără a face referire la nici un articol al Convenției, că ofițerii neespecificați ai biroului procurorului republican a exercitat presiuni morale asupra lui, l-a interogat cu privire la cererea adresată Curții și l-a făcut să semneze o mărturie falsificată ca urmare a interviului. Curtea va examina această chestiune în temeiul articolului 34 care, în măsura în care este relevant, se citește după cum urmează: „Curtea poate primi cereri de la oricare persoană, ... susținând că este victimă de o încălcare de către una dintre Înaltele părți contractante a drepturilor prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale.

Înalte părți contractante se angajează să nu împiedice în niciun fel exercitarea efectivă a acestui drept”. Curtea reamintește că problema dacă contactele dintre autoritățile și o solicitantă se ridică sau nu la practici inacceptabile din punctul de vedere al articolului 34 trebuie determinată în funcție de circumstanțele specifice ale cauzei. În contextul întrebării reclamanților cu privire la cererile acestora în temeiul Convenției de către autoritățile care exercită o funcție de investigație națională, acest lucru va depinde de faptul că procedurile adoptate au implicat o formă de presiune ilicită și inacceptabilă. „Presiunea” include nu numai coerciția directă, ci și alte acte sau contacte indirecte necorespunzătoare destinate dissuaderii sau descurajării reclamanților de a urmări un remediu al Convenției (a se vedea, de exemplu, Salman c. Turcia [GC], nr. 2886/93, § 130, ECHR 2000-VII).

Curtea observă, de asemenea, că reclamantul a fost intervievat de procurori cu privire la cererea sa la Curte și la hotărârea internă în favoarea sa, la puterea de procuror a dlui Khapugin și la atribuirea datoriei hotărârii către societate P. În opinia Curții, hotărârea autorităților de a deține un astfel de interviu a fost justificată, având în vedere că dl. Khapugin nu a fost doar reprezentantul reclamantului în fața Curții, ci și avocat la societatea la care reclamantul a cedat datoria hotărârii.

În continuare, Curtea nu a găsit nici o dovadă în argumentele că reclamantul a fost forțat să furnizeze probe procurorului (a se vedea Tararieva c. Rusia , nr. 4353/03 , § 121, CEDO 2006 În plus, în absența unei descrieri detaliate a evenimentelor, Curtea nu găsește nimic în argumentele care sugerează că limba utilizată de ofițeri conține expresii, referințe sau insinuări de natură amenințatoare sau disuasivă (a se vedea, în contrast, Petra c. România , 23 septembrie 1998, § 44, Raporturi de hotărâri și decizii 1998 VII). În aceste circumstanțe, Curtea nu poate concluziona că interviul în cauză a implicat orice formă de presiune ilicită și inacceptabilă pusă asupra reclamantului pentru a-l dissuasa de a-și continua cererea în favoarea Curții.

Curtea concluzionează că guvernul nu a încălcat obligațiile în temeiul articolului 34 din aceste motive, Curtea ia act în unanimitate a termenilor declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 § 1 din convenție și a modalităților de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva convenție; hotărăște să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din convenție în partea referitoare la plângerea neexecutivă în temeiul articolului 6 din convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1; hotărăște că guvernul contestat nu a reușit să respecte art. 34 din Convenție. André Wampach Peer Lorenzen Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

DECISION Application no. 18977/06 Grachik Mkhitarovich MAZULYAN against Russia The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 13 March 2012 as a Committee composed of: Peer Lorenzen, President, Khanlar Hajiyev, Julia Laffranque, judges, and André Wampach, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 28 April 2006, Having regard to the decision to apply the pilot-judgment procedure taken in the case of Burdov (no. 2) v. Russia (no. 33509/04, ECHR 2009 ‑ ...), Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 25 November 2010 requesting the Court to strike the application out of the list of cases, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Mr Grachik Mkhitarovich Mazulyan, is a Russian national who was born in 1962 and lives in Kazan, the Republic of Tatarstan.

He was represented before the Court by Mr S.I. Khapugin, a lawyer practising in Kazan. The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr G. Matyushkin, the Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. A. Initial judgment in the applicant’s favour By judgment of 28 August 2001 the Federal Commercial Court of the Republic of Tatarstan awarded the applicant 653,976 Russian roubles (RUB) against the State Cinema and Video Service Company of the Balvinskiy District and the Town of Balva, the Republic of Tatarstan. The award became final on 29 September 2001 but was not enforced.

The applicant brought proceedings against the administration of the Bavlinskiy District claiming to hold the latter vicariously liable for the respondent company’s debt. On 29 September 2003 the Commercial Court of the Republic of Tatarstan granted the applicant’s claim and obliged the Administration of the Bavlinskiy District acting for the Bavlinskiy District municipality to pay the applicant RUB 653,976. The judgment became final and enforceable on 29 October 2003 . On 28 February 2006 the applicant ceded the right to collect the debt from the authorities to the limited liability company P., against the payment of RUB 330,000. On 20 December 2006 the Appeal Instance of the Federal Commercial Court of the Povolzhskiy Region by the final decision endorsed the cession agreement and ordered that as from that date the company be considered creditor in the enforcement proceedings.

From the note signed by the applicant and Mr Khapugin, and dated 1 March 2007, it transpires that the applicant had received RUB 330,000 from the limited liability company, as agreed. B. Subsequent developments as regards enforcement proceedings and the applicant’s interview at the prosecutor’s office On 19 February 2007 the Federal Commercial Court of the Republic of Tatarstan ordered the respondent authority to pay company P. RUB 170,578 of damages for delayed execution of the initial judgment. On 31 July 2007 the company had received the sum awarded by the judicial decision. On 26 December 2007 the applicant was interviewed by the prosecutor of the Prosecutor’s Office of the Republic of Tatarstan.

When interviewed, the applicant confirmed that he had authorised Mr Khapugin to represent him before the courts of various jurisdictions. However, he had not applied to the European Court and he could not remember whether he had authorised Mr Khapugin to represent him before the Court or to lodge any applications in his name. He further confirmed to the prosecutor that he had had no further claims against the respondent authority. The Government referred to a record of the interview in support of these submissions. On 29 December 2007 the initial judgment debt in the amount of RUB 653,976 was paid to company P. in full. On 29 December 2007 the applicant submitted an authority form dated 20 July 2005, authorising Mr Khapugin, the head of company P.’s law office and his representative before the Court, to represent the applicant before the European Court of Human Rights.

On the same date Mr Khapugin by a separate letter advised the Court that the applicant wished to withdraw the application because “on 27 December 2007 the respondent authority had paid the debt in full”. He further enclosed a copy of the payment order evidencing the transfer of the judgment debt to the company P.’s bank account. On 14 April 2008 the applicant represented by Mr Khapugin submitted his observations in respect of the application. In these observations he confirmed, in particular, that he wished to maintain his application before the Court.

COMPLAINTS The applicant complained under Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 about non-enforcement of the judgment of 28 August 2001. The applicant further complained, without referring to any Article of the Convention, that unspecified officers of the Republican prosecutor’s office had exercised moral pressure on him, questioned him about the application to the Court and made him sign a forged testimony as a result of the interview. THE LAW I.

COMPLAINT ABOUT NON-ENFORCEMENT

The applicant complained under Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 about non-enforcement of the judgment of 28 August 2001. These Articles, in so far as relevant, read as follows: Article 6 § 1 “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal...” Article 1 of Protocol No. 1 “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.” By letter dated 25 November 2010 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application.

They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention. The declaration provided as follows: “I, Georgy Matyushkin, the Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights, hereby declare that the Russian authorities acknowledge the excessive duration of the enforcement of the judgment delivered by the Commercial Court of the Republic of Tatarstan [on] 28 August 2001 in favour of Mazulyan Grachik Mhitarovich. The authorities are ready to pay the applicant [...] a sum of EUR 1,547 as just satisfaction. The authorities therefore invite the Court to strike the present case out of the list of cases. They suggest that the present declaration might be accepted by the Court as “any other reason” justifying the striking out of the case of the Court’s list of cases, as referred to in Article 37 § 1 (c) of the Convention.

The sum referred to above, which is to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, will be free of any taxes that may be applicable. It will be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. This payment will constitute the final resolution of the case.” The applicant did not submit comments in reply.

The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if: “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”. It also recalls that in certain circumstances it may strike out an application under Article 37 § 1(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wish the examination of the case to be continued.

To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the Tahsin Acar judgment ( Tahsin Acar v. Turkey , [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI); WAZA Spółka z o.o. v. Poland (dec.) no. 11602/02, 26 June 2007; and Sulwińska v. Poland (dec.) no. 28953/03). Turning to the facts of present case, the Court observes that the judgment of 28 August 2001 providing the applicant with an enforceable claim, as clarified in the final instance on 29 October 2003, had remained unenforced until 28 February 2006, date of the assignment of the debt to company P. Having examined the terms of the Government’s declaration, the Court understands them as intending to give the applicant redress in line with the pilot judgment (see Burdov (no. 2) , cited above, §§ 127 and 145 and point 7 of the operative part).

The Court is satisfied that the excessive length of the execution of judgment of 28 August 2001 is acknowledged by the Government explicitly. The Court also notes that the compensation offered is comparable with Court awards in similar cases, taking account, inter alia , of the delay of enforcement in this particular case (see Burdov (no. 2) , cited above, §§ 99 and 154), as well as of other specific circumstances of the case, such as the cession of the debt by the applicant to a private company on 28 February 2006. Consequently, the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the applicant’s complaint of non-enforcement of the judgment of 28 August 2001. It is also satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the protocols thereto does not require it to continue the examination of this complaint.

Accordingly, in this part the application should be struck out of the list. As regards the question of implementation of the Government’s undertakings, the Committee of Ministers remains competent to supervise this matter in accordance with Article 46 of the Convention (see the Committee’s decisions of 14-15 September 2009 (CM/Del/Dec(2009)1065) and Interim Resolution CM/ResDH(2009)1 58 concerning the implementation of the Burdov (no. 2) judgment). In any event the Court’s present ruling is without prejudice to any decision it might take to restore, pursuant to Article 37 § 2 of the Convention, the present application in respect of the first applicant to the list of cases (see E.G. v. Poland (dec.), no. 50425/99, § 29, ECHR 2008 ‑ ... (extracts)).

II.

ALLEGED FAILURE TO COMPLY WITH ARTICLE 34 OF THE CONVENTION

In his observations the applicant submitted, without referring to any Article of the Convention, that unspecified officers of the Republican prosecutor’s office had exercised moral pressure on him, questioned him about the application to the Court and made him sign a forged testimony as a result of the interview. The Court will examine this issue under Article 34 which, in so far as relevant, reads as follows: “The Court may receive applications from any person, ... claiming to be the victim of a violation by one of the High Contracting Parties of the rights set forth in the Convention or the Protocols thereto. The High Contracting Parties undertake not to hinder in any way the effective exercise of this right.” The Court recalls that the issue of whether or not contacts between the authorities and an applicant amount to unacceptable practices from the standpoint of Article 34 must be determined in the light of the particular circumstances of the case.

In the context of the questioning of applicants about their applications under the Convention by authorities exercising a domestic investigative function, this will depend on whether the procedures adopted have involved a form of illicit and unacceptable pressure. “Pressure” includes not only direct coercion but also other improper indirect acts or contacts designed to dissuade or discourage applicants from pursuing a Convention remedy (see, for example, Salman v. Turkey [GC], no. 21986/93, § 130, ECHR 2000-VII).

The Court further observes that the applicant was interviewed by the prosecutors about his application to the Court and about the domestic judgment in his favour, the power of attorney for Mr Khapugin and the assignment of the judgment debt to company P. In the Court’s view, the authorities’ decision to hold such interview was justified, given that Mr Khapugin was not only the applicant’s representative before the Court but also a lawyer at the company to which the applicant had ceded the judgment debt. The Court further finds no evidence in the submissions that the applicant was forced to give evidence to the prosecutor (see Tarariyeva v. Russia , no. 4353/03, § 121, ECHR 2006 ‑ XV (extracts)).

Furthermore, in the absence of a detailed description of the events, the Court finds nothing in the submissions to suggest that the language used by the officers contained any expressions, references or insinuations of a threatening or dissuasive nature (see, by contrast, Petra v. Romania , 23 September 1998, § 44, Reports of Judgments and Decisions 1998 ‑ VII). In these circumstances, the Court is unable to conclude that the interview in question involved any form of illicit and unacceptable pressure put on the applicant in order to dissuade him from pursuing his application to the Court.

The Court concludes that the Government had not breached their obligations under Article 34. For these reasons, the Court unanimously Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention in the part concerning the non ‑ enforcement complaint under Article 6 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1; Decides that the respondent Government have not failed to comply with Article 34 of the Convention. André Wampach Peer Lorenzen Deputy Registrar President