DANIEL-P S.A. v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr. 32846/07

DANIEL-P S.A.

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită la 20

martie 2012, în cadrul unei camere compuse din:

Josep Casadevall,

Președinte,

Corneliu Bîrsan,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Mihai Poalelungi

judecători,

și Santiago Quesada,

Grefier al Secției,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 6 iulie 2007,

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile în răspuns ale reclamantului,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

1.

Reclamantul, Daniel-P S.A., este o societate comercială înregistrată în Cahul, Republica Moldova. Aceasta a fost reprezentată în fața Curții de către dl S. Cozma, avocat în Cahul. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl Vladimir Grosu.

A.

Circumstanțele cauzei

2.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.

1.

Privatizarea societății comerciale reclamante

3.

În 1997 Guvernul Republicii Moldova a prezentat Parlamentului Proiectul de lege cu privire la programul de privatizare pentru anii 1997-1998, pe care Parlamentul l-a adoptat în 1997. Anexa la Lege enumera proprietățile de stat care urmau să fie privatizate; aceasta includea și Zidarul-Cahul S.A. (“Z.”), o companie specializată în producerea materialelor de construcție ecologice. Statul deținea 97% din acțiunile Z. Legea prevedea că autoritatea responsabilă de organizarea privatizării proprietăților incluse în anexă este Departamentul Privatizării.

4.

Departamentul a creat o Comisie de Licitație. Comisia de Licitația a licitat de opt ori acțiunile întreprinderii Z. care aparțineau statului, dar nimeni nu era interesat să le cumpere. Prețul de pornire la una dintre licitații pentru întregul lot era de 447 000 lei moldovenești (MDL).

5.

Între lunile iulie și septembrie 2004, Comisia de Licitație a licitat din nou acțiunile statului la întreprinderea Z. la un preț de pornire de 1 235 468 MDL (aproximativ 84 700 de euro (EUR) la acea dată). Societatea comercială reclamantă a fost singurul cumpărător interesat și a făcut o ofertă de cumpărare a acțiunilor la prețul lor de pornire fixat de autorități. Societatea comercială reclamantă a prezentat o listă a documentelor anexate la anunțul de intenție de a participa la licitație. Printre documentele atașate erau și documentele financiare care reflectau performanța societății comerciale reclamante în anul anterior depunerii cererii de privatizare. După negocieri suplimentare, societatea comercială reclamantă a căzut de acord să plătească 2 500 000 MDL pentru lot (aproximativ 171 500 EUR la acea dată).

6.

La 8 octombrie 2004, societatea comercială reclamantă și Departamentul au încheiat un contract de vânzare-cumpărare a acțiunilor întreprinderii Z. Conform prevederilor contractului, societatea comercială reclamantă s-a obligat să mențină și să continue să dezvolte profilul de producție al întreprinderii Z, să mențină posturile celor 40 de persoane care lucrau la Z. și să angajeze alte 2010 persoane, precum și să reducă impactul ecologic al producției. Potrivit societății comerciale reclamante, ea s-a conformat în totalitate acestor angajamente.

7.

În conformitate cu certificatul de privatizare eliberat de Departament la 21 ianuarie 2005, proprietatea întreprinderii Z. cumpărată de societatea comercială reclamantă cuprindea,

inter alia,

peste 30 de clădiri și acces propriu la rețeaua de cale ferată.

2.

Anularea privatizării

8.

La o dată nespecificată din 2005, Agenția Construcțiilor și a Dezvoltării Teritoriale („Agenția”), care era autoritatea centrală responsabilă de gestionarea întreprinderii Z. înainte de privatizare, a inițiat proceduri în instanța de judecată împotriva societății comerciale reclamante și a Departamentului, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare a acțiunilor întreprinderii Z.

9.

La 11 mai 2006, Curtea de Apel Economică a admis acțiunea Agenției și a anulat vânzarea acțiunilor întreprinderii Z. Societatea comercială reclamantă a fost obligată să întoarcă statului 97% din acțiunile întreprinderii Z. în schimbul prețului plătit pentru aceste acțiuni. Instanța de judecată a constatat că vânzarea nu a avut loc în conformitate cu legea. În special, autoritatea centrală responsabilă de gestionarea întreprinderii Z. (Agenția), contrar legii, nu și-a dat acordul pentru vânzare. În plus, Z. nu a fost corect evaluată, deoarece o clădire nefinisată care aparținea acesteia nu a fost reflectată în evaluare. În cele din urmă, societatea comercială reclamantă nu a prezentat, contrar legii, documentele financiare privind activitatea economică în decursul anului precedent depunerii cerii de privatizare.

10.

Societatea comercială reclamantă a contestat hotărârea judecătorească. Ea a argumentat,

inter alia,

că a prezentat toate documentele necesare și le-a enumerat în anexa la anunțul de intenție. Dacă nu ar fi prezentat documentele cerute de lege, Comisia de Licitație (care includea un reprezentat al Agenției, autoritate care se opunea vânzării) nu i-ar fi permis să participe la licitație. De asemenea, evaluarea detaliată a întreprinderii Z. a fost realizată în conformitate cu legislația relevantă. În plus, documentele financiare relevau faptul că Z. avea datorii mari și că echipamentul scump a fost ilegal demontat câțiva ani înainte de privatizare. Prețul de pornire relativ mic s-a datorat absenței interesului din partea potențialilor cumpărători la cele opt încercări de a vinde Z. În cele din urmă, chiar dacă clădirea nefinisată ar fi fost inclusă în evaluare, aceasta nu ar fi dublat valoarea întreprinderii. Prin urmare, orice valoare adițională pentru o asemenea clădire era inclusă în prețul final plătit pentru acțiuni, preț care era mai mare de două ori față de prețul de pornire fixat de autorități.

11.

Departamentul a atacat la rândul său hotărârea judecătorească. Acesta a argumentat,

inter alia

, că acordul Agenției nu era necesar pentru privatizarea întreprinderii Z.. Decizia de a include obiectul în lista de proprietăți privatizate sau de o exclude din acea listă aparținea exclusiv Guvernului. În plus, prețul de pornire la care au fost licitate acțiunile întreprinderii Z. a fost calculat în strictă conformitate cu decizia Guvernului în această materie. Luând în considerare cele opt încercări de a vinde acțiunile întreprinderii Z. și că prețul de pornire a fost la un moment dat de 447 000 MDL, prețul final de 2 500 000 MDL cu care societatea comercială reclamantă a cumpărat acțiunile a este acceptabil și real. În fine, clădirea nefinisată a fost reflectată în evaluare, în ciuda faptului că clădirea fusese de fapt transferată ilegal gratuit de către municipalitatea Cahul în proprietatea unei companii private. Deci, în orice caz, clădirea nu ar fi trebuit să fie inclusă în evaluare.

12.

Prin decizia definitivă din 25 ianuarie 2007, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârea judecătorească a instanței inferioare. Instanța supremă a notat că Agenția nu și-a dat acordul la vânzarea acțiunilor întreprinderii Z., așa cum prevede legea. Fără a da vreun răspuns motivat la poziția Agenției, Departamentul a decis să continue cu vânzarea acțiunilor întreprinderii Z. În plus, clădirea nefinisată a întreprinderii Z. nu a fost reflectată în evaluarea proprietății, ducând la diminuarea prețului de vânzare. Nu există niciun document la dosar care să confirme afirmația societății comerciale reclamante că clădirea a fost de fapt reflectată în evaluare.

13

.

Hotărârea judecătorească din 11 mai 2006 (menținută prin decizia judecătorească din 25 ianuarie 2007) a fost parțial executată la 30 iulie 2007 prin transferarea sumei de 2 500 000 MDL în contul bancar al societății comerciale reclamante. Potrivit Guvernului, fapt nedisputat de societatea comercială reclamantă, statul nu a mai recuperat acțiunile întreprinderii Z., care se aflau în posesia societății comerciale reclamante de la data cumpărării. Potrivit societății comerciale reclamante, ca urmare a acțiunilor autorităților de stat pentru executarea hotărârii judecătorești din 11 mai 2006, contul său bancar a fost înghețat, iar alte proprietăți au fost puse sub sechestru din ianuarie 2005, ceea ce a condus la întreruperea activității companiei.

3.

Revizuirea

14

.

La 24 septembrie 2009, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire depusă de societatea comercială reclamantă. Instanța a constat că societatea comercială reclamantă a mai depus de mai multe ori asemenea cereri, dar de data aceasta ea a invocat o încălcare a drepturilor prevăzute de Convenție. Instanța supremă a decis să aplice jurisprudența Curții în cazurile ce vizează revizuirea hotărârilor judecătorești definitive cu scopul corectării erorilor judiciare. Ea a s-a bazat pe articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenție și a constatat că societatea comercială reclamantă s-a conformat în totalitate condițiilor licitației organizate de autoritățile statului în timpul privatizării întreprinderii Z. Celelalte erori care au fost identificate în procesul de privatizare nu pot fi atribuite societății comerciale reclamante. CSJ a anulat hotărârea judecătorească din 25 ianuarie 2007 și a decis să rețină cauza spre reexaminarea în ordine de recurs.

15

.

La 15 octombrie 2009, Curtea Supremă de Justiție a examinat recursul depus de societatea comercială reclamantă împotriva deciziei judecătorești din 11 mai 2006 și a anulat-o. Ea a dispus ca părțile să fie aduse în situația existentă înainte de executarea deciziei din 11 mai 20006. Instanța de judecată a constatat că nu există temeiuri legale pentru anularea vânzării acțiunilor societății comerciale reclamante, dreptul de proprietate al căreia au fost „grav încălcat”, și că instanța de judecată inferioară a admis o „eroare judiciară”. ea a respins, în baza prevederilor legale naționale și a articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenție, toate pretențiile împotriva societății comerciale reclamante.

B.

Dreptul intern relevant

16

.

Părțile relevante ale Codului civil prevăd următoarele:

„Articolul 267. Termenul general de prescripție extinctivă

(1) Termenul general în interiorul căruia persoana poate să-și apere, pe calea intentării unei acțiuni în instanță de judecată, dreptul încălcat este de 3 ani.

...

Articolul 1398. Temeiul și condițiile generale ale răspunderii delictuale

(1) Cel care acționează față de altul în mod ilicit, cu vinovăție este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, și prejudiciul moral cauzat prin acțiune sau omisiune.

(2) Prejudiciul cauzat prin fapte licite sau fără vinovăție se repară numai în cazurile expres prevăzute de lege.

...”

PLÂNGEREA

17.

Societatea comercială reclamantă a formulat o plângere în temeiul articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenție în care a reclamat faptul că a fost abuziv deposedată de proprietatea sa în ciuda faptului că a respectat toate condițiile privatizării stabilite de autorități.

ÎN DREPT

18.

Guvernul a susținut că drept urmare a adoptării hotărârii judecătorești din 24 septembrie 209 (a se vedea paragrafele 14 și 15 de mai sus), societatea comercială reclamantă nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor sale prevăzute de Convenție.

19.

Societatea comercială reclamantă a susținut că a suferit prejudicii de pe urma acțiunilor întreprinse de autoritățile de stat pentru executarea hotărârii judecătorești din 11 mai 2006 (a se vedea paragraful 13 de mai sus).

20.

Curtea reiterează faptul că, în temeiul articolului 34 al Convenției, ea poate primit cereri de la orice persoană care pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor garantate în Convenție și în Protocoalele la aceasta comise de către Înaltele Părți Contractante. Este, în primul rând, obligația autorităților naționale să redreseze pretinsele încălcări ale Convenției (a se vedea, printre altele,

Burdov v. Russia (no. 2)

, nr. 33509/04, § 54-60 și 100, ECHR 2009 (extrase)). O decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-l lipsi de statutul de „victimă”, cu excepția cazului în care autoritățile naționale au recunoscut, expres sau tacit, încălcarea Convenției și au acordat o redresare pentru aceasta (a se vedea

Dalban v. Romania

[GC], nr. 28114/95, § 44, ECHR 1999-VI). Cât privește reparația care este corespunzătoare și suficientă pentru a remedia la nivel național o încălcare a drepturilor prescrise în Convenție, Curtea a considerat că aceasta depinde de toate circumstanțele cauzei, având în vedere, în special, caracterul încălcării respective a Convenției (a se vedea, ca autorități recente,

Gäfgen v. Germany

[GC], § 116 et seq., ECHR 2010, și

Sakhnovskiy v. Russia

[GC], nr. 21272/03, §§ 76-84, 2 noiembrie 2010).

21.

Întorcându-ne la circumstanțele prezentei cauze, Curtea notează că societatea comercială reclamantă a epuizat integral căile de recurs interne înainte de depunerea cererii sale la Curte. Prin urmare, ea nu trebuie să încerce să epuizeze ale recursuri accesibile la nivel național (a se vedea, de exemplu,

Airey v. Ireland

, 9 octombrie 1979, § 23, Series A nr. 32). Totuși, ea a depus o cerere de revizuire la Curtea Supremă de Justiție. Instanța de judecată a admis integral cererea societății comerciale reclamante și a casat decizia judecătorească definitivă adoptată în procedurile inițiale (a se vedea paragrafele 14 și 15). Instanța de judecată a constatat expres încălcarea dreptului societății comerciale reclamante garantat de articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenție (a se vedea paragraful 14 de mai sus). Această hotărâre judecătorească a fost adoptată înainte de comunicarea prezentei cereri Guvernului pârât.

22.

Pentru a determina dacă societatea comercială reclamantă a pierdut statutul de victimă, Curtea trebuie să verifice dacă prejudiciul cauzat acesteia prin încălcarea constatată a fost redresat. În primul rând, ea notează că societății comerciale reclamante i s-a oferit o redresare parțială sub forma restabilirii dreptului său de proprietate asupra proprietății disputate.

23.

În ceea ce privește compensația pecuniară, din materialele dosarului reiese că Societatea comercială reclamantă nu a pretins compensații de la stat pentru prejudiciul cauzat în rezultatul procesului intentat împotriva ei. Curtea Supremă de Justiție a adoptat o hotărâre judecătorească bine întemeiată, bazată pe Convenție, și a constata în mod clar încălcarea drepturilor societății comerciale reclamante. Cu toate acestea, ea nu putea acorda compensații în lipsa unor probe, deoarece ar fi acționat

ultra petita

. Potrivit legii (a se vedea paragraful 16 de mai sus) și practicii (a se vedea paragrafele 14-15 de mai sus, în care Curtea Supremă de Justiție a aplicat direct Convenția) interne, societatea comercială reclamantă a avut dreptul să pretindă compensații pentru hotărârile judecătorești emise de instanțele de judecată naționale care au fost constate ca fiind eronate de Curtea Supremă de Justiție. Deoarece termenul general de prescripție extinctivă în Republica Moldova pentru solicitarea despăgubirilor este de trei ani, societatea comercială reclamantă încă poate, până la 24 septembrie 2012, depune o asemenea acțiune în despăgubire împotriva statului în instanțele de judecată naționale (a se vedea paragraful 16 de mai sus).

24.

Curtea remarcă că ea a declarat și anterior ca fiind inadmisibile plângerile în care încălcarea drepturilor Convenției au fost examinate și confirmate de instanțele de judecată naționale și în care reclamantul nu a încercat să obține compensații la nivel național (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Mătăsaru and Savițchi v. Moldova

, nr. 38281/08, §§ 75-76, 2

noiembrie 2010, și

Bisir and Tulus v. Moldova

, nr. 42973/05, §§ 36-37, 17

mai 2011). De asemenea, ea a constatat în cauzele precedente că hotărârile instanțelor judecătorești naționale prin care nu au fost acordate compensații din cauze lipsei unei asemenea pretenții sau în care au fost acordate doar parțial sumele pretinse cu titlu de compensație, proporțional cu probele depuse, pot fi acceptate ca oferind o reparație suficientă (a se vedea, de exemplu,

Vladimir Kolobov v. Russia

(dec.), nr. 26528/03, 28 iunie 2011). Curtea nu vede niciun motiv imperativ pentru a se detașa de constatările sale în cauzele menționate mai sus.

25.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie considerat că societatea comercială reclamantă a pierdut statutul de victimă în raport cu această cerere. Prin urmare, Curtea conchide că societatea comercială reclamantă nu mai este victima pretinsei încălcării și că cererea trebuie să fie respinsă în conformitate cu articolul 35 § 3 (a) și § 4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte