Craciun împotriva României

Reclamantul, Domnul Petre Crăciun, este cetățean român, născut în 1954 și locuitor din Bucuresti. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Geneza cauzei

La época faptelor, reclamantul era șef al serviciului de poliție judiciară din Alexandria.

În 1998, B.I. fusese supus unei anchete penale condusă de una din echipele poliției judiciare din Alexandria. Fusese trimis ulterior în judecată și condamnat la o pedeapsă de șaptesprezece ani de închisoare pentru omor.

La 19 octombrie 2000, în timp ce executa pedeapsa sa de închisoare, B.I. sesizează parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Casație și Justiție cu o plângere îndreptată împotriva reclamantului pe care o acuza de corupție. Ii reproa reclamantului că i-a cerut, în cursul anchetei pregătitoare din 17 august 1998 la 29 iulie 1999, sume de bani și o mașină pentru a interveni în favoarea sa la medicul legist și procurorul care ducea instrucția pentru a obține, fie achitarea, fie condamnarea la o pedeapsă minimală.

Această plângere a fost transmisă parchetului de pe lângă tribunalul militar teritorial din Bucuresti («parchetul militar») competent pentru a duce ancheta din cauza calității de polițist al reclamantului. 2. Urmărirea penală împotriva reclamantului

La 9 ianuarie 2001, B.I. a fost interogat de parchet. A declarat că în cursul detenției sale preventive, cu toate că nu avusese competență pentru a duce ancheta împotriva sa, reclamantul a scos-o din celulă pentru a-i spune că o anchetă era condusă împotriva sa pentru omor, dar lăsând-o sub-înțeles că în contrapartida unei sume de bani, putea interveni pentru a schimba clasificarea juridică a faptelor pentru care era acuzat. B.I. a cerut fratelui seu, I.B., să-i procure banii care au fost remiși reclamantului în prezența lui B.I. în biroul acestuia. Ulterior, reclamantul ceruse lui B.I. o mașină pentru el, explicând că banii fuseseră împărțiți între procuror și medicul legist. B.I. a transmis această cerere lui I.B. în prezența lui O.I.

Parchetul militar l-a interogat pe I.B. și O.I.

I.B. confirmă spusele reclamantului și a declarat că obținuse mașina prin intermediul lui O.I., G.G. și G.V. Interogat, O.I. declară că fusese contactat de B.I. și I.B. pentru a găsi o mașină pentru reclamant și că ulterior contactase direct persoana interesată care se deplasase în compania lui M.I. și D.A. pentru a examina mașina. O.I. declară de asemenea că nu remisese certificatul de proprietate al mașinii reclamantului, pentru a exercita presiune asupra persoanei interesate pentru a o obliga să «rezolve» problema lui B.I.

Interogați de parchetul militar, M.I. și D.A. declară că atunci când însoțiseră reclamantul pentru a examina mașina, nu văzuseră aceasta dând bani. G.G., vânzătorul mașinii, declară că primise o parte din bani de la O.I.

P.E., procurorul care conducuse ancheta împotriva lui B.I., a fost de asemenea interogat.

La 9 februarie 2001, reclamantul a fost interogat de parchetul militar și neagă faptele. El declară că avusese în posesie o mașină pentru care nu avusese documente și că această mașină fusese cumpărată pentru el în Italia de prietenul F. Indica că luase posesia mașinii în prezența lui M.I. și D.A.

La 23 februarie 2001, parchetul militar informează reclamantul cu privire la dreptul lui de a fi reprezentat de avocat la prezentarea acuzațiilor.

La 26 februarie 2001, reclamantul revine asupra declarațiilor sale și indică că fusese adus să scoată B.I. din celulă în cursul detenției sale pentru a-l interoga asupra elementelor legate de faptele pentru care era acuzat. Cât la mașină, declară că F. îi propusese o mașină defectă și că contactase O.N. pentru a-i procura piese. Ulterior, O.N. îi indicase că îi găsise o mașină în stare bună, dar că o parte din documente erau în străinătate.

Printr-o decizie din 28 februarie 2001, reclamantul a fost pus în stare de acuzare sub acuzația de trafic de influență, delict pedepsit de art. 275 al Codului Penal. La 28 februarie 2001, reclamantul asistat de avocat ales, a fost interogat.

Ca urmare a demilitarizării poliției și creării Parchetului Național Anticorupție («PNA»), la 15 ianuarie 2003, parchetul militar transmite dosarul cauzei PNA.

La 26 octombrie 2004, PNA interogază reclamantul, fără ca să fie reprezentat de avocat. Reclamantul declară că, chiar înainte de deschiderea urmăririi penale împotriva lui B.I., călătorisem deja cu o altă mașină pusă la dispoziție de F. El declară că plăcile de înmatriculare pentru mașina care se afla acum în posesia sa fuseseră cumpărate de la T.A. și că fusese de asemenea împrumutat la T.A. pentru a plăti mașina. Reclamantul declară că nu putuse dezvălui anterior existența lui T.A. din cauza naturii relațiilor pe care le avea cu ea. Interogată, T.A. confirmă că îi împrumutase bani reclamantului pentru a cumpăra o mașină.

La 29 octombrie 2004, dosarul urmăririi penale a fost prezentat reclamantului. Se menționează în procesul-verbal întocmit la acest scop și semnat de persoana interesată, că el «nu solicitase un apărător». Persoana interesată ceruse PNA să interoghez martorul O.N. Printr-o ordonanță purtând data 20 octombrie 2004, PNA respinge cererile sale. Conform spuselor reclamantului, ceruse în aceeași ocazie o cerere de confruntare, care nu fusese menționată în procesul-verbal al urmăririi.

Pe rechizitoriu din 16 noiembrie 2004, PNA ordonează trimiterea în judecată a reclamantului în fața curții de apel din Bucuresti («curtea de apel») sub acuzația de trafic de influență și conducere a unei mașini care nu era înmatriculată. Fundamentează rechizitoriul pe declarațiile martorilor menționați mai sus. Prin același rechizitoriu, parchetul pronunță o nesoluționare în favoarea lui B.I. și cere tribunalului să aplice dispoziții ale legii nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție («legea nr. 78/2000») și să ordoneze restituirea mașinii lui B.I. sau, în caz de eșec, confiscarea acesteia, în calitate de obiect al infracțiunii.

B.I. se constituie parte civilă în procedură și cere restituirea sumelor avansate reclamantului și a mașinii care se afla în posesia sa. 3. Cursul procedurii în fața instanțelor judiciare

Curtea de apel a fost sesizată de cauză.

În fața curții de apel, martorii B.I., B.E., I.B., M.I., D.A., S.O., G.G., N.T., T.M., P.G. și C.C. au fost ascultați. Cu toate că fu citat de mai multe ori cu mandat de aducere, O.I. nu se prezintă. Se menționează de autorități încărcate cu executarea mandatului de aducere că O.I. plecă din România cu familia și că adresa lui din străinătate nu era cunoscută. Curtea de apel hotărăște să aplice art. 327 al Codului de Procedură Penală și face lectura în fața tribunalului a declarației făcute de O.I. în cursul urmăririi.

Din dosier, reclamantul nu cerere curții de apel să interoghez O.N. A cerut cu parchetul ca P.E. să fie interogat, dar tribunalul respinge această cerere, reținând că «părțile renunțaseră».

La ședința din 14 septembrie 2005, reclamantul cere ca anumite scrieri din dosier să fie supuse unei expertize pentru a verifica autenticitatea semnăturilor. Curtea de apel judecă că această expertiză nu era realizabilă pe motiv că originalele acestor scrieri nu mai existau.

Dezbaterile au avut loc în aceeași zi.

Printr-o sentință din 3 octombrie 2005, curtea de apel din Bucuresti condamnă reclamantul la o pedeapsă de trei ani cu suspendare sub acuzația de trafic de influență și la o pedeapsă de doi ani pentru delictul legat la circulația rutieră. Concomitent, constată că pedeapsa dată pentru acest ultim delict fusese graționată. Fundamentează decizia pe denunțarea lui B.I., pe declarațiile lui I.B., N.T., C.C., T.A. făcute în fața tribunalului, precum și pe declarația lui O.I. făcută în cursul urmăririi. Judecă că aceste declarații erau consolidate de scrierile care confirmau că existaseră contacte între reclamant și B.I.

Reclamantul și PNA formulează recursuri. Reclamantul cere achitarea. Valora că nu fusese asistat de avocat în cursul urmăririi penale. De asemenea observă că B.I. nu suferiseră nici un prejudiciu și că de aceea, nu trebuia condamnat să-i restituie mașina. Subsidiar, contesta modalitatea în care jurisdicțiile interne interpretaseră dovezile și observă că curtea de apel nu ținuse seama de dovezile și argumentele prezentate în apărare.

PNA cere ca reclamantul să fie condamnat la o pedeapsă de închisoare ferme.

Printr-o hotărâre definitivă din 3 martie 2006, Curtea Supremă de Casație și Justiție («Curtea Supremă») admite parțial recursul PNA și condamnă reclamantul pentru trafic de influență la o pedeapsă de trei ani de închisoare ferme.

Curtea Supremă respinge recursul reclamantului. După ce a notat că în conformitate cu dreptul intern, reclamantul avea drept să beneficieze de asistența unui apărător în cursul urmăririi penale, ea adaugă că această asistență era obligatorie în cursul interogatoriilor și că, la cererea lor, avocații persoanei interesate puteau participa la orice act de urmărire. În speță, reclamantul fusese asistat de avocat la interogatoriul lui în fața parchetului militar, pe 28 februarie 2001. De altfel, avocatul ales al persoanei interesate nu ceruse niciodată să asiste la alt act de urmărire. Curtea Supremă concluzionează că dreptul persoanei interesate de a beneficia de asistența unui apărător fusese respectat în cursul urmăririi.

Curtea Supremă judecă ulterior că B.I. fusese legal citat în procedură în care era delatorul și că în măsura în care probanse că furnizase mașina reclamantului, aceasta trebuia să-i fie restituită. Cât la stabilirea faptelor, Curtea Supremă judecă că erau reconstituate pe baza dovezilor din dosier și că nu existase eroare în interpretarea lor.

Printr-o hotărâre definitivă din 30 septembrie 2008, Curtea Supremă respinge cererea de revizuire a reclamantului, fără a deschide din nou pe fond cauza. PREȚURI A. Prețuri prezentate în fața Curții la introducerea cererii

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de mai aspecte legate de corectitudinea procedurii penale duse împotriva sa. Avansează următoarele prețuri: - că cauza sa nu fu ascultată de o instanță imparțială; - că cauza sa nu fu judecată de o instanță «stabilită de lege», dat fiind că în calitate de militar, ar fi trebuit judecat de tribunalul militar; - că modalitatea în care jurisdicțiile interne interpretaseră dovezile era arbitrară și că «nu ținuseră seama» în sentințele lor de argumentele și dovezile de apărare; - că parchetul respinse cererea lui de a interoga O.N. și de confruntare; - că durata procedurii era excesivă; - că curtea de apel respinse cererea lui de a face o expertiză.

Invocând în substanță art. 6 § 3 c) din Convenție, se plânge că nu fusese asistat de avocat în cursul urmăririi penale, și mai ales la interogatoriul lui de PNA pe 26 octombrie 2004, nici la prezentarea dosarului de urmărire.

Citând art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție, se plânge că nu putu interoga P.E. și O.I. în cursul procedurii.

Invocând art. 7 din Convenție, se plânge că parchetul și jurisdicțiile interne aplicaseră dispoziții ale legii nr. 78/2000 care era mai nefavorabilă, deși nu era în vigoare la época faptelor pentru care era acuzat. B. Prețuri prezentate în scrisoarea din 11 august 2007

Într-o scrisoare din 11 august 2007, invocând art. 6 §§ 2 și 3 a) și b) din Convenție, reclamantul se plânge că nu fusese informat rapid cu privire la acuzațiile aduse împotriva lui, că nu beneficiase de un termen rezonabil pentru a pregăti apărarea și că dreptul lui la prezumția de nevinovăție nu fusese respectat. În aceeași scrisoare, invocând art. 14 din Convenție, se plânge că nu beneficiase în fața jurisdicțiilor interne de două grade de recurs. C. Prețuri invocate în scrisoarea din 7 februarie 2009

Într-o scrisoare din 7 februarie 2009, reclamantul se plânge de respingerea de către jurisdicțiile interne a cererii de revizuire. Citând art. 5 din Convenție, se plânge de asemenea că detenția lui în vederea executării pedepsei a fost consecința condamnării lui ca rezultat al unei proceduri cu dovezi «imaginare» și «inventate». ÎN DREPT

Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul estimează că detenția lui după condamnare era ilegală, pe motiv că nu era fundamentată pe dovezi reale. Invocând articolele 6 §§ 1, 2 și 3 a), b), c) și d) și 14 din Convenție, reclamantul se plânge de mai aspecte ale procedurii penale duse împotriva sa. Pe terenul articolului 7 din Convenție, se plânge că parchetul și jurisdicțiile interne aplicaseră dispoziții ale legii nr. 78/2000, deși nu era în vigoare la época faptelor pentru care era acuzat. Se consideră în fine victimă a unei discriminări contrare articolului 14 din Convenție, pe motiv că nu putu beneficia în fața jurisdicțiilor interne de două grade de recurs. A. Cât la plângerea trăsătă din art. 6 § 1 din Convenție (durata procedurii penale)

Reclamantul se plânge de durata procedurii penale duse împotriva lui pe care o estimează nerezonabilă. Invocă art. 6 § 1 din Convenție care se citește după cum urmează în partea relevantă: «Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de o instanță (...), care va hotărî (...) asupra fondarului oricărei acuzații în materie penală duse împotriva ei.»

Curtea consideră că în starea actuală a dosiarului, nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și judecă necesar de a comunica această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 § 2 b) al regulamentului ei. B. Cât la plângerile trăsate din articolele 6 § 1 (drept la o instanță imparțială, stabilită de lege și respingere de către parchet a cererilor de dovezi) și 7 din Convenție

Curtea amintește că conform art. 35 § 1 din Convenție, nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Iată, reclamantul nu ridicase aceste plângeri nici implicit, nici explicit în fața jurisdicțiilor interne.

Rezultă că aceste plângeri trebuie respinse pentru neepu­­­izarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. C. Cât la plângerile trăsate din art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție (admisibilitate și interpretare a dovezilor de jurisdicțiile interne și imposibilitate de a interoga martorii de acuzare)

Curtea amintește că nu-i aparține să cunoască de greșelile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, sau de a substitui propria ei apreciere celei a jurisdicțiilor naționale, decât dacă și în măsura în care aceste greșeli ar putea fi atins drepturile și libertățile salvguardate de Convenție. Dacă art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, nu reglementează totuși admisibilitatea dovezilor ca atare, materie care ține în prim rând de dreptul intern (Schenk c. Elveția, 12 iulie 1988, §§ 45-46., seria A nr. 140, Teixeira de Castro c. Portugalia, 9 iunie 1998, § 34, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998 - IV și Jalloh c. Germania [Marea Cameră], nr. 54810/00, §§ 94-96, CEDH 2006 - IX). Cu toate acestea, drepturile apărării sunt restricționate în mod incompatibil cu garanțiile articolului 6 din Convenție atunci când o condamnare se bazează, doar sau într-o măsură determinantă, pe depozițiile făcute de o persoană pe care acuzatul nu a putut interoga sau face interogat nici la faza instrucției nici în cursul dezbaterilor (Rachdad c. Franța, nr. 1846/01, § 24, 13 noiembrie 2003 și P.S. c. Germania, nr. 33900/96, §§ 22-24, 20 decembrie 2001).

În speță, Curtea ține seama de circumstanța că, în cursul procedurii judiciare, reclamantul fu ascultat și putu contesta dovezile colectate împotriva sa și interoga martorii (Russu c. România (decizie), nr. 27436/04, § 37, 12 ianuarie 2010). Cât la alegația reclamantului, conform căreia jurisdicțiile interne nu ar fi «ținut seama» de toți argumentele și dovezile apărării sale, trebuie notat că, cu toate că jurisdicțiile interne nu făcuseră referință explicită la dovezile apărării și la toate argumentele persoanei interesate în sentințele lor, le-au analizat cu toate acestea implicit preocupându-se cu principalele fapte constitutive ale infracțiunilor. De aceea, nu saurait fi reproșat că nu enumeraseră explicit toată dovezile și argumentele ridicate de reclamant.

Cu privire la respingerea de jurisdicțiile interne a cererii de expertiză, trebuie constatat că curtea de apel respinsese motivat cererea persoanei interesate, valând că realizarea unei asemenea expertize era imposibilă din cauza distrugerii originalelor.

Cu privire la interogatoriul martorilor de acuzare, trebuie notat că P.E. și O.I. fuseseră interogați de parchet în cursul urmăririi și că nu fuseseră niciodată ascultați de o instanță. De aceea, reclamantul nu avusese posibilitate de a-i interoga. Cu toate acestea, trebuie notat că jurisdicțiile interne nu bazaseră nici în niciun fel condamnarea reclamantului pe declarația lui P.E. Cât la O.I., absența confruntării era datorată dificultății de a localiza martorul în cursul procedurii judiciare. Pe altfel, depozția acestui martor nu constituise o dovadă determinantă pentru a baza condamnarea persoanei interesate (Scheper c. Țări de Jos (decizie), nr. 39209/02, 5 aprilie 2005), deoarece fusese luată în considerare doar indirect. De aceea, imposibilitate pentru reclamant de a interoga P.E. și O.I. nu-i privaseră pe persoana interesată de un proces echitabil.

Rezultă că această parte a cererii este evident nefondat și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. D. Cât la plângerea trăsată din art. 6 § 3 c) din Convenție

Reclamantul se plânge că nu beneficiase de asistența unui avocat în faza urmăririi penale și, mai ales, la interogatoriul lui de PNA din 26 octombrie 2004 și la prezentarea materialului urmăririi.

Dacă recunoaște oricărui acuzat dreptul de a se apăra singur sau avea asistența unui apărător, art. 6 § 3 c) totuși nu precizează condițiile exercitării acestuia. Lasă deci Statelor contractante alegerea mijloacelor propri pentru a-l permite sistemului judecătoresc lor să o garanteze, sarcina Curții constând în a cerceta dacă calea care fuseseră porniți pe ea cadrul cerințelor unui proces echitabil (Quaranta c. Elveția, 24 mai 1991, § 30, seria A nr. 205 și Sakhnovski c. Rusia [Marea Cameră], nr. 21272/03, § 95, 2 noiembrie 2010). Curtea subliniase importanța fazei investigației pentru pregătirea procesului și necesitatea de a fi asistat de avocat din primului interogatoriu realizat de poliție. Sarcina avocatului constă mai ales în a se asigura că este respectat dreptul oricărui acuzat de a nu se auto-incrimina (Salduz c. Turcia [Marea Cameră], nr. 36391/02, § 55, CEDH 2008).

În speță, trebuie subliniat că la nici un moment în cursul urmăririi, persoana interesată nu fuă privată de libertate (a contrario Salduz, sus-citată). Fusese informat cu privire la dreptul lui de a fi asistat de avocat și fusese asistat de avocat ales la interogatoriul lui din 28 februarie 2001. Dacă este adevărat că nu fusese asistat de avocat la interogatoriul lui din 26 octombrie 2004, rămâne că reclamantul, care era în libertate și se prezentase voluntar și în cunoștință de cauză pentru a fi interogat, ar fi putut fi însoțit de avocat ales. De altfel, reclamantul nu se auto-incriminase niciodată în declarațiile sale. Ținând seama de asemenea de faptul că jurisdicțiile interne nu se bazaseră pe declarațiile persoanei interesate pentru a baza condamnarea penală sa, trebuie concluzionat că corectitudinea procedurii nu fusese afectată din cauza faptului denunțat de persoana interesată.

Cât la prezența unui avocat în alte acte de urmărire, trebuie notat că avocatul persoanei interesate putu lua cunoștință și contesta în faza judiciară dovezile existente în dosier. De altfel, după cum fusese notat de Curtea Supremă în hotărârea ei din 3 martie 2006, nu rezultă din dosier că avocatul reclamantului ceruse prezența sa la aceste acte de anchetă. Cât la absența unui apărător la prezentarea dosarului de urmărire penală, rezultă din procesul-verbal redactat la această ocazie că reclamantul nu solicitase prezența unui apărător. De altfel, nu contestase în fața jurisdicțiilor interne adevărul acestei mențiuni făcute în procesul-verbal.

Rezultă că această plângere este evident nefondat și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție. E. Cât la plângerile trăsate din articolele 5, 6 §§ 2 și 3 a) și b) și 14 din Convenție

Curtea amintește că conform art. 35 § 1 din Convenție, nu poate fi sesizată decât într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Iată, decizia internă definitivă este reprezentată în speță de hotărârea din 3 martie 2006 a Curții Supreme. Cât la decizia ulterioară respingând cererea reclamantului care tindea la revizuirea hotărârii precitate, Curtea amintește că nu constituie recursuri de epuizat, în sensul art. 35 § 1 din Convenție, căile procedurale extraordinare neîndeplinind criteriile de «accesibilitate» și «eficacitate» (a se vedea, mutatis mutandis, Kiiskinen c. Finlanda (decizie), nr. 26323/95, CEDH 1999-V și Moyá Alvarez c. Spania (decizie), nr. 44677/98, CEDH 1999-VIII). De aceea, decizia respingând cererea de revizuire, fără deschidere din nou a fondului cauzei, nu saurait fi luată în considerare în calculul termenului de șase luni.

Rezultă că plângerile reclamantului trăsate din articolele 5, 6 §§ 2 și 3 a) și b) și 14 din Convenție, ridicate în fața Curții în scrisorile din 11 august 2007 și 7 februarie 2009, sunt tardive și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Amână examinarea plângerii reclamantului trăsate din art. 6 § 1 din Convenție cât la durata procedurii; Declarą cererea inadmisibilă pentru restul. Marialena Tsirli Josep Casadevall Greffieră adjunctă Președinte

Le requérant, M. Petre Crăciun, est un ressortissant roumain, né en 1954 et résidant à Bucarest. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. 1. La genèse de l’affaire

A l’époque des faits, le requérant était chef du service de police judiciaire d’Alexandria.

En 1998, B.I. avait fait l’objet d’une enquête pénale menée par l’une des équipes de la police judiciaire d’Alexandria. Il fut renvoyé ensuite en jugement et condamné à une peine de dix-sept ans de prison pour meurtre.

Le 19 octobre 2000, alors qu’il exécutait sa peine de prison, B.I. saisit le parquet près la Haute Cour de cassation et de justice d’une plainte dirigée contre le requérant qu’il accusait de corruption. Il reprochait au requérant de lui avoir demandé, pendant l’enquête préliminaire du 17 août 1998 au 29 juillet 1999, des sommes d’argent et une voiture pour intervenir en sa faveur auprès du médecin légiste et du procureur en charge de l’instruction afin d’obtenir, soit son acquittement, soit sa condamnation à une peine minimale.

Cette plainte fut transmise au parquet près le tribunal militaire territorial de Bucarest (« le parquet militaire ») compétent pour mener l’enquête en raison de la qualité de policier du requérant. 2. La poursuite pénale contre le requérant

Le 9 janvier 2001, B.I. fut interrogé par le parquet. Il déclara que pendant sa détention provisoire, bien qu’il n’ait pas eu de compétence pour mener l’enquête contre lui, le requérant l’avait fait sortir de sa cellule afin de lui dire qu’une enquête était menée contre lui pour meurtre, mais en lui laissant sous-entendre qu’en contre partie d’une somme d’argent, il pouvait intervenir pour faire changer la qualification juridique des faits reprochés. B.I. demanda à son frère, I.B., de lui procurer l’argent qui fut remis au requérant en la présence de B.I. dans le bureau de l’intéressé. Ultérieurement, le requérant avait demandé à B.I. une voiture pour lui­même, en expliquant que l’argent avait été partagé entre le procureur et le médecin légiste. B.I. transmit cette demande à I.B. en présence de O.I.

Le parquet militaire interrogea I.B. et O.I.

I.B. confirma les dires du requérant et déclara qu’il s’était procuré la voiture par l’intermédiaire de O.I., de G.G. et de G.V. Interrogé, O.I., déclara qu’il avait été contacté par B.I. et I.B. pour trouver une voiture pour le requérant et qu’ultérieurement il avait contacté directement l’intéressé qui s’était déplacé en compagnie de M.I. et de D.A. pour examiner la voiture. O.I. déclara également qu’il n’avait pas remis le titre de propriété de la voiture au requérant, afin d’exercer une pression sur l’intéressé pour l’obliger à « résoudre » le problème de B.I.

Interrogés par le parquet militaire, M.I. et D.A. déclarèrent que lorsqu’ils avaient accompagné le requérant pour examiner la voiture, ils n’avaient pas vu ce dernier donner de l’argent. G.G., le vendeur de la voiture déclara qu’il avait reçu une partie de l’argent de O.I.

P.E., le procureur qui avait menée l’enquête contre B.I. fut également interrogé.

Le 9 février 2001, le requérant fut interrogé par le parquet militaire et nia les faits. Il déclara qu’il avait en sa possession une voiture pour laquelle il n’avait pas des documents et que cette voiture avait été achetée pour lui en Italie par un ami F. Il indiqua qu’il avait pris possession de la voiture en présence de M.I. et D.A.

Le 23 février 2001, le parquet militaire informa le requérant de son droit d’être représenté par un avocat lors de la présentation des charges.

Le 26 février 2001, le requérant revint sur ses déclarations et indiqua qu’il avait été amené à sortir B.I. de sa cellule pendant sa détention pour l’interroger sur des éléments liés aux faits reprochés. Quant à la voiture, il déclara que F. lui avait proposé une voiture défectueuse et qu’il avait contacté O.N. pour lui procurer des pièces. Ultérieurement, O.N. lui avait indiqué qu’il lui avait trouvé une voiture en bon état mais qu’une partie des documents était à l’étranger.

Par une décision du 28 février 2001, le requérant fut mis en examen du chef de trafic d’influence, délit puni par l’article 275 du code pénal. Le 28 février 2001, le requérant assisté par un avocat choisi, fut interrogé.

A la suite de la démilitarisation de la police et de la création du Parquet national anticorruption (« PNA »), le 15 janvier 2003, le parquet militaire transmit le dossier de l’affaire au PNA.

Le 26 octobre 2004, le PNA interrogea le requérant, sans qu’il soit représenté par un avocat. Le requérant déclara que, même avant l’ouverture des poursuites contre B.I., il avait déjà roulé avec une autre voiture mise à sa disposition par F. Il déclara que les plaques d’immatriculation pour la voiture qui se trouvait à présent en sa possession avaient été achetées à T.A. et qu’il avait également fait un prêt auprès de T.A. pour payer la voiture. Le requérant déclara qu’il n’avait pas pu dévoiler antérieurement l’existence de T.A. en raison de la nature des relations qu’il entretenait avec elle. Interrogée, T.A. confirma qu’elle avait prêté de l’argent au requérant afin d’acheter une voiture.

Le 29 octobre 2004, le dossier de poursuite pénale fut présenté au requérant. Il était fait état dans le procès-verbal dressé à cet effet et signé par l’intéressé, de ce qu’il « n’avait pas sollicité un défenseur ». L’intéressé demanda au PNA que le témoin O.N. soit interrogé. Par une ordonnance portant la date du 20 octobre 2004, le PNA rejeta ses demandes. Selon les dires du requérant, il avait fait à la même occasion une demande de confrontation, qui n’a pas été mentionnée dans le procès-verbal de poursuites.

Sur réquisitoire du 16 novembre 2004, le PNA ordonna le renvoi en jugement du requérant devant la cour d’appel de Bucarest (« la cour d’appel ») des chefs de trafic d’influence et de conduite d’une voiture qui n’était pas immatriculée. Il fonda son réquisitoire sur les déclarations des témoins mentionnés ci-dessus. Par le même réquisitoire, le parquet rendit un non-lieu en faveur de B.I. et demanda au tribunal de faire application des dispositions de la loi n o 78/2000 sur la prévention, la découverte et la sanction des faits de corruption (« la loi n o 78/2000 ») et d’ordonner la restitution de la voiture à B.I. ou, à défaut, de la confisquer, en tant qu’objet de l’infraction.

B.I. se constitua partie civile dans la procédure et demanda la restitution des sommes avancées au requérant et de la voiture qui se trouvait en sa possession. 3. Le déroulement de la procédure devant les instances judiciaires

La cour d’appel fut saisie de l’affaire.

Devant la cour d’appel, les témoins B.I., B.E., I.B., M.I., D.A., S.O., G.G., N.T., T.M., P.G. et C.C. furent entendus. Bien que cité à plusieurs reprises avec mandat d’amener, O.I. ne se présenta pas. Il était fait état par les autorités chargées à exécuter le mandat d’amener que O.I. avait quitté la Roumanie avec sa famille et que son adresse à l’étranger n’était pas connue. La cour d’appel décida de faire application de l’article 327 du code de procédure pénale et fit lecture devant le tribunal de la déclaration faite par O.I. pendant les poursuites.

D’après le dossier, le requérant ne demanda pas à la cour d’appel de faire interroger O.N. Il demanda avec le parquet que P.E. soit interrogé, mais le tribunal rejeta cette demande, en retenant que « les parties y avaient renoncé ».

Lors de l’audience du 14 septembre 2005, le requérant demanda que certains écrits du dossier soient soumis à une expertise pour vérifier l’authenticité des signatures. La cour d’appel jugea que cette expertise n’était pas réalisable au motif que les originaux de ces écrits n’existaient plus.

Les débats eurent lieu le même jour.

Par un jugement du 3 octobre 2005, la cour d’appel de Bucarest condamna le requérant à une peine de trois ans avec sursis du chef de trafic d’influence et à une peine de deux ans pour le délit lié à la circulation routière. En même temps, elle constata que la peine infligée pour ce dernier délit avait été graciée. Elle fonda sa décision sur la dénonciation de B.I., sur les déclarations des I.B., N.T., C.C., T.A. faites devant le tribunal ainsi que sur la déclaration de O.I. faite pendant les poursuites. Elle jugea que ces déclarations étaient confortées par les écrits qui confirmaient qu’il y avait eu des contacts entre le requérant et B.I.

Le requérant et le PNA formèrent des recours. Le requérant demanda son acquittement. Il faisait valoir qu’il n’avait pas été assisté par un avocat pendant les poursuites pénales. Il relevait également que B.I. n’avait souffert aucun préjudice et que dès lors, il ne devait pas être condamné à lui restituer la voiture. Subsidiairement, il contesta la manière dont les juridictions internes avaient interprété les preuves et releva que la cour d’appel n’avait pas tenu compte des preuves et arguments présentés en défense.

Le PNA demanda que le requérant soit condamné à une peine de prison ferme.

Par un arrêt définitif du 3 mars 2006, la Haute Cour de cassation et de justice (« la Haute Cour ») fit partiellement droit au recours du PNA et condamna le requérant pour trafic d’influence à une peine de trois ans de prison ferme.

La Haute Cour rejeta le recours du requérant. Après avoir noté qu’en vertu du droit interne, le requérant avait le droit de bénéficier de l’assistance d’un défenseur pendant les poursuites pénales, elle ajouta que cette assistance était obligatoire pendant les interrogatoires et que, à leur demande, les avocats de l’intéressé pouvaient participer à tout acte de poursuite. En l’espèce, le requérant avait été assisté par un avocat lors de son interrogatoire devant le parquet militaire, le 28 février 2001. En outre, l’avocat choisi de l’intéressé n’avait jamais demandé à assister à un autre acte de poursuite. La Haute Cour conclut que le droit de l’intéressé de bénéficier de l’assistance d’un défenseur avait été respecté pendant les poursuites.

La Haute Cour jugea ensuite que B.I. avait été légalement cité dans la procédure dans laquelle il était le dénonciateur et que dans la mesure où il avait prouvé avoir fourni la voiture au requérant, celle-ci devait lui être restituée. Quant à l’établissement des faits, la Haute Cour jugea qu’ils étaient reconstitués sur la base des preuves du dossier et qu’il n’y avait pas d’erreur dans leur interprétation.

Par un arrêt définitif du 30 septembre 2008, la Haute Cour rejeta la demande de révision du requérant, sans rouvrir le fond de l’affaire. GRIEFS A. Griefs présentés devant la Cour lors de l’introduction de la requête

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de plusieurs aspect liés à l’équité de la procédure pénale dirigée contre lui. Il avance les griefs suivants : - que sa cause n’a pas été entendue par un tribunal impartial; - que sa cause n’a pas été jugée par un tribunal « établi par la loi », étant donné qu’en sa qualité de militaire, il aurait dû être jugé par le tribunal militaire ; - que la manière dont les juridictions internes ont interprété les preuves était arbitraire et qu’ils « n’ont pas tenu compte » dans leurs arrêts des arguments et des preuves à décharge ; - que le parquet a rejeté sa demande de faire interroger O.N. et de confrontation ; - que la durée de la procédure était excessive ; - que la cour d’appel a rejeté sa demande de faire une expertise.

Invoquant en substance l’article 6 § 3 c) de la Convention, il se plaint de ce qu’il n’a pas été assisté par un avocat pendant la poursuite pénale, et plus particulièrement lors de son interrogatoire par le PNA le 26 octobre 2004, ni lors de la présentation du dossier de poursuite.

Citant l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, il se plaint de ce qu’il n’a pas pu interroger P.E. et O.I. pendant la procédure.

Invoquant l’article 7 de la Convention, il se plaint de ce que le parquet et les juridictions internes ont appliqué des dispositions de la loi n o 78/2000 qui lui était moins favorable, alors qu’elle n’était pas en vigueur à l’époque des faits reprochés. B. Griefs présentés dans la lettre du 11 août 2007

Dans une lettre du 11 août 2007, invoquant l’article 6 §§ 2 et 3 a) et b) de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’il n’a pas été informé rapidement des accusations portées contre lui, de ce qu’il n’a pas bénéficié d’un délai raisonnable pour préparer sa défense et de ce que son droit à la présomption d’innocence n’a pas été respecté. Dans la même lettre, invoquant l’article 14 de la Convention, il se plaint de ce qu’il n’a pas bénéficié devant les juridictions internes de deux degrés de recours. C. Griefs invoqués dans la lettre du 7 février 2009

Dans une lettre du 7 février 2009, le requérant se plaint du rejet par les juridictions internes de sa demande de révision. Citant l’article 5 de la Convention, il se plaint également de ce que sa détention en vue de l’exécution de la peine a été la conséquence de sa condamnation à la suite d’une procédure avec des preuves « imaginaires » et « inventées ». EN DROIT

Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant estime que sa détention après condamnation était illégale, au motif que celle-ci n’était pas fondée sur des preuves réelles. Invoquant les articles 6 §§ 1, 2 et 3 a), b), c) et d) et 14 de la Convention, le requérant se plaint de plusieurs aspects de la procédure pénale engagée contre lui. Sur le terrain de l’article 7 de la Convention, il se plaint de ce que le parquet et les juridictions internes ont appliqué des dispositions de la loi n o 78/2000 alors qu’elle n’était pas en vigueur à l’époque des faits reprochés. Il s’estime enfin victime d’une discrimination contraire à l’article 14 de la Convention, au motif qu’il n’a pas pu bénéficier devant les juridictions internes de deux degrés de recours. A. Quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention (durée de la procédure pénale)

Le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale dirigée contre lui qu’il estime déraisonnable. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui se lit ainsi dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »

La Cour considère qu’en l’état actuel du dossier, elle n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. B. Quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 (droit à un tribunal impartial, établi par la loi et rejet par le parquet des demandes de preuves) et 7 de la Convention

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Or, le requérant n’a pas soulevé ces griefs ni implicitement, ni explicitement devant les juridictions internes.

Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. C. Quant aux griefs tirés de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention (admissibilité et interprétation des preuves par les juridictions internes et impossibilité d’interroger les témoins à charge)

La Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par un tribunal interne, ou de substituer sa propre appréciation à celle des juridictions nationales, sauf si et dans la mesure où ces erreurs pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Si l’article 6 garantit le droit à un procès équitable, il ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves en tant que telles, matière qui relève au premier chef du droit interne ( Schenk c. Suisse , 12 juillet 1988, §§ 45-46., série A n o 140, Teixeira de Castro c. Portugal , 9 juin 1998, § 34, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV et Jalloh c. Allemagne [GC], n o 54810/00, §§ 94-96, CEDH 2006 ‑ IX). Cependant, les droits de la défense sont restreints de manière incompatible avec les garanties de l’article 6 de la Convention lorsqu’une condamnation se fonde, uniquement ou dans une mesure déterminante, sur des dépositions faites par une personne que l’accusé n’a pu interroger ou faire interroger ni au stade de l’instruction ni pendant les débats ( Rachdad c. France , n o 1846/01, § 24, 13 novembre 2003 et P.S. c. Allemagne , n o 33900/96, §§ 22-24, 20 décembre 2001) .

En l’espèce, la Cour attache du poids à la circonstance que, pendant la procédure judiciaire, le requérant a été entendu et a pu contester les preuves recueillies à son encontre et interroger les témoins ( Russu c. Roumanie (déc.), n o 27436/04, § 37, 12 janvier 2010). Quant à l’allégation du requérant, selon laquelle les juridictions internes n’auraient pas « tenu compte » de tous ses arguments et preuves à décharge, il faut noter que, bien que les juridictions internes n’aient pas fait référence explicite aux preuves à décharge et à tous les arguments de l’intéressé dans leurs arrêts, elles les ont néanmoins implicitement analysés en se penchant sur les principaux faits constitutifs des infractions. Dès lors, il ne saurait leur être reproché de n’avoir pas énuméré explicitement tous les preuves et arguments soulevés par le requérant.

Pour ce qui est du rejet par les juridictions internes de la demande d’expertise, force est de constater que la cour d’appel a rejeté de manière motivée la demande de l’intéressé, en faisant valoir que la réalisation d’une telle expertise était impossible en raison de la destruction des originaux.

Pour ce qui est de l’interrogatoire des témoins à charge, il convient de noter que P.E. et O.I. ont été interrogés par le parquet pendant les poursuites et qu’ils n’ont jamais été entendus par un juge. Dès lors, le requérant n’a pas eu la possibilité de les interroger. Cependant, il convient de noter que les juridictions internes n’ont aucunement fondé la condamnation du requérant sur la déclaration de P.E. Quant à O.I., l’absence de confrontation était due à la difficulté de localiser le témoin pendant la procédure judiciaire. En outre, la déposition de ce témoin n’a pas constitué une preuve déterminante pour fonder la condamnation de l’intéressé ( Scheper c. Pays Bas (déc.), n o 39209/02, 5 avril 2005), car elle n’a été prise en compte qu’indirectement. Dès lors, l’impossibilité pour le requérant d’interroger P.E. et O.I. n’a pas privé l’intéressé d’un procès équitable.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. D. Quant au grief tiré de l’article 6 § 3 c) de la Convention

Le requérant se plaint de ce qu’il n’a pas bénéficié de l’assistance d’un avocat pendant la phase des poursuites pénales et, plus particulièrement, lors de son interrogatoire par le PNA du 26 octobre 2004 et lors de la présentation du matériel des poursuites.

S’il reconnaît à tout accusé le droit de se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur, l’article 6 § 3 c) n’en précise pas les conditions d’exercice. Il laisse ainsi aux États contractants le choix des moyens propres à permettre à leur système judiciaire de le garantir, la tâche de la Cour consistant à rechercher si la voie qu’ils ont empruntée cadre avec les exigences d’un procès équitable ( Quaranta c. Suisse , 24 mai 1991, § 30, série A n o 205 et Sakhnovski c. Russie [GC], n o 21272/03, § 95, 2 novembre 2010). La Cour a souligné l’importance du stade de l’enquête pour la préparation du procès et la nécessité d’être assisté par un avocat dès le premier interrogatoire réalisé par la police. La tâche de l’avocat consiste notamment à faire en sorte que soit respecté le droit de tout accusé de ne pas s’incriminer lui-même ( Salduz c. Turquie [GC], n o 36391/02, § 55, CEDH 2008).

En l’espèce, il convient de souligner qu’à aucun moment pendant les poursuites, l’intéressé n’a été privé de liberté ( a contrario Salduz , précité). Il a été informé de son droit d’être assisté par un avocat et il a été assisté par un avocat de son choix lors de son interrogatoire du 28 février 2001. S’il est vrai qu’il n’a pas été assisté par un avocat lors de son interrogatoire du 26 octobre 2004, il n’en reste pas moins que le requérant, qui était en liberté et qui s’était présenté de bon gré et en connaissance de cause pour être interrogé, aurait pu se faire accompagner par un avocat choisi. Par ailleurs, le requérant ne s’est jamais auto-incriminé dans ses déclarations. Compte tenu également de ce que les juridictions internes ne se sont pas appuyées sur les déclarations de l’intéressé pour fonder sa condamnation pénale, il convient de conclure que l’équité de la procédure n’a pas été affectée en raison du fait dénoncé par l’intéressé.

Quant à la présence d’un avocat lors des autres actes de poursuite, il convient de noter que l’avocat de l’intéressé a pu prendre connaissance et contester pendant la phase judiciaire les preuves existant au dossier. Par ailleurs, comme cela a été noté par la Haute Cour dans son arrêt du 3 mars 2006, il ne ressort pas du dossier que l’avocat du requérant ait demandé sa présence à ces actes d’enquête. Quant à l’absence d’un défenseur lors de la présentation du dossier de poursuite pénale, il ressort du procès-verbal rédigé à cette occasion que le requérant n’avait pas sollicité la présence d’un défenseur. En outre, il n’a pas contesté devant les juridictions internes la véracité de cette mention faite dans le procès-verbal.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. E. Quant aux griefs tirés des articles 5, 6 §§ 2 et 3 a) et b) et 14 de la Convention

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie que dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. Or, la décision interne définitive est représentée en l’espèce par l’arrêt du 3 mars 2006 de la Haute Cour. Quant à la décision ultérieure rejetant la demande du requérant tendant à la révision de l’arrêt précité, la Cour rappelle que ne constituent pas des recours à épuiser, au sens de l’article 35 § 1 de la Convention, les voies procédurales extraordinaires ne satisfaisant pas aux critères d’« accessibilité » et d’« efficacité » (voir, mutatis mutandis , Kiiskinen c. Finlande (déc.), n o 26323/95, CEDH 1999-V et Moyá Alvarez c. Espagne (déc.), n o 44677/98, CEDH 1999-VIII). Partant, la décision rejetant la demande en révision, sans réouverture du fond de l’affaire, ne saurait être prise en compte dans le calcul du délai de six mois.

Il s’ensuit que les griefs du requérant tirés des articles 5, 6 §§ 2 et 3 a) et b) et 14 de la Convention, soulevés devant la Cour dans ses lettres des 11 août 2007 et 7 février 2009, sont tardifs et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 de la Convention quant à la durée de la procédure ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Marialena Tsirli Josep Casadevall Greffière adjointe Président