KARAKASOGLU v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
KARAKASOGLU v. TURKEY (CtEDO, 2012)
Reclamanții, dna Semra Karakașoğlu și dna Sündüs Karakașoğlu, sunt resortisanți turci născuți în 1965 și, respectiv, din 1947 și trăiesc în Istanbul. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl A. Yazıcıoğlu, avocat practicant la Istanbul. Primul reclamant este fiica celui de-al doilea reclamant. La o dată neespecificată, prima reclamantă a emis un cec în numele celui de-al doilea reclamant. Apoi, în aprilie 2004, susținând că a pierdut ceculul, al doilea reclamant a solicitat Curtea Comercială Kadıköy să o anuleze. Cecul a fost, în consecință, anulat de către Curtea Comercială Kadıköy. Între timp, o a treia persoană, dna H.K.Ç. (denumit în continuare „creetor”), care este nepoata celui de-al doilea reclamant, a prezentat la bancă cecul în cauză pentru plată; cu toate acestea, ea a fost informată că cecul a fost anulat. Atunci creditorul a aplicat Biroului de Execuție din Istanbul și a afirmat că al doilea reclamant a aprobat cecul în numele ei pentru a plăti o datorie pentru ea. Sumă a cecului în litigiu a fost de 70.000 de lire turce (TRY) și data la care a fost stabilită la 12 august 2004. La 8 octombrie 2004, a fost trimisă reclamanților un ordin de plată. La 12 octombrie 2004, reclamanții au depus o obiecție Biroului de Execuție, declarand că nu au avut o datorie față de creditor și susținând că creditorul a furat cecul din casa lor. După aceea, creditorul a inițiat o procedură în fața Curții Comerciale din Istanbul, solicitând anularea obiecției depuse de reclamanții. Considerând art. 67 din Legea privind executarea și falimentarea (Legea nr. 2004), ea a solicitat, în continuare, compensarea de 40 % din suma datorată, deoarece reclamanții au refuzat să își plătească datoria într-o manieră nedreaptă. La 18 octombrie 2004, reclamanții au inițiat o altă serie de proceduri în fața Curții Comerciale din Istanbul, cerând o hotărâre declarativă în sensul că nu au avut nici o datorie față de creditor în ceea ce privește cecul în cauză. La 29 iunie 2005, Curtea comercială din Istanbul a respins cauza reclamanților din cauza unor dovezi insuficiente. În decizia sa, instanța a susținut că reclamanții nu au furnizat baza unei cereri argumentate în sprijinul acuzațiilor lor. La 24 aprilie 2006, Curtea de Casație a anulat hotărârea instanței de primă instanță, declarând că această instanță ar fi trebuit să examineze dacă refuzul de a plăti sumele datorate a cauzat îmbogățire nedreaptă reclamanților. Cazul a fost în consecință trimis Curții Comerciale din Istanbul. Într-o dată neespecificată, Curtea comercială din Istanbul a hotărât să se alăture celor două cauze. În timpul ședințelor depuse în fața Curții Comerciale, reclamanții au fost reprezentați de un avocat și au putut prezenta toate argumentele lor. Curtea a auzit, de asemenea, declarații de martor. În depunerea ei în fața instanței, creditorul a susținut că a împrumutat-o pe TRY 70.000 către al doilea reclamant și a luat în schimb un cec cu o dată stabilită pentru 12 august 2004. Ea a susținut, de asemenea, că, pentru a evita plata cecului, al doilea reclamant a solicitat instanței să o anuleze. La 14 noiembrie 2007, Curtea comercială a susținut că, având în vedere faptul că creditorul are un cec, sarcina probei are asupra reclamanților pentru a dovedi că nu au o datorie față de ea. Având în vedere dosarul în ansamblu, instanța a hotărât că reclamanții nu au demonstrat că nu au avut nici o datorie față de creditor. Prin urmare, acesta a respins cazul inițiat de către reclamanți și a anulat obiecția lor împotriva ordinului de plată. În conformitate cu art. 67 din Legea nr. În 2004, instanța a ordonat în continuare reclamanților să plătească compensații, în valoare de 40% din suma datorată, pentru depunerea incorectă a unei obiecții împotriva ordinului de plată. La 30 iunie 2008, Curtea de Casație a susținut hotărârea instanței de primă instanță. O cerere de rectificare a reclamanților a fost respinsă ulterior și această decizie finală a fost notificată reclamanților la 11 ianuarie 2009. Secțiunea 67 din Legea de Execuție și Bankrupt (Legea nr. 2004) prevede că instanța poate ordona plata compensației în valoare de cel puțin 40% din suma în litigiu, la cererea cealaltă parte, în cazul în care, la sfârșitul procedurii de executare, concluzionează că debitorul a depus injust o obiecție împotriva ordinului de plată, sau că creditorul a acționat în necredință în inițierea procedurii de executare.