CASE OF MOCUȚA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
CASE OF MOCUȚA v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2012)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secția a treia
DECIZIE
Cererea nr. 10265/04
Gheorghe MOCUȚA
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 10 aprilie 2012 într-o cameră compusă din: Josep Casadevall,
președinte,
Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos,
judecători
, și Santiago Quesada,
grefier de secție
,
având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 28 decembrie 2003,
după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
În fapt
Reclamantul, domnul Gheorghe Mocuța, este resortisant român, născut în 1953 și locuiește în București.
Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
A. Circumstanțele cauzei
La momentul faptelor, reclamantul își desfășura activitatea ca procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.
Înainte de publicarea articolului incriminat, acesta și-a întrerupt temporar activitatea în perioada 1998-2000, având în vedere că fusese numit în funcții politice de către Guvern. În special, acesta a lucrat ca Secretar de Stat în Ministerul Justiției și ulterior ca Subsecretar de Stat la Departamentul de Control al Guvernului. Reclamantul nu a fost afiliat niciunui partid politic. Partidul aflat la putere la vremea respectivă a pierdut alegerile din anul 2000, iar reclamantul și-a reluat funcția sa de procuror.
Articolul incriminat
Un articol referitor la reclamant, scris de C.I., a fost publicat în numărul din 6-12 martie 2001 al săptămânalului de satiră
Academia Cațavencu
, cu titlul „
În balanța justiției, Mocuța se dă huța”.
Fragmentele relevante ale articolului se citesc după cum urmează:
„Dacă înainte de Revoluție Mocuța a profitat de numele lui, identic cu cel al secretarului-șef de județ, după 1989 acesta s-a delimitat de temutul activist așa cum cineva s-ar delimita de Diavol. Indiferent dacă era sau nu înrudit cu Mefisto, Mocuța a fost desemnat imediat după absolvire la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, în ciuda faptului că nu a fost primul din clasă...
Oricât de mult s-ar chinui să dovedească contrariul, Mocuța apare pe lista rușinii [a Băncii B], alături de înalți funcționari din Ministerul Afacerilor Interne și din cadrul Serviciului de Protecție și Pază. Ce îl deosebește pe procuror de ceilalți [de pe listă] este faptul că, în vreme ce soldații se chinuiau să își plătească datoriile, în ceea ce îl privește pe Mocuța, nu știm încă dacă a ajuns să plătească ultima rată a împrumutului său. Ce știm sigur este că s-a dedicat în totalitate anchetării dosarului penal deschis împotriva [fostului director al Băncii B.]”. [
traducere neoficială
]
Articolul continua cu prezentarea detaliilor privind achizițiile imobiliare ale reclamantului, pretinzând că acestea fuseseră realizate prin intermediul unor tranzacții comerciale suspecte, care implicau un fost director al Oficiului Național pentru Turism, un politician local influent și procurori locali. De asemenea, acesta insinua săvârșirea unor fapte de corupție de către reclamant în calitatea sa de procuror în ceea ce privește anumite afaceri imobiliare.
La aproximativ patru luni de la publicarea articolului în cauză, în săptămânalul respectiv a apărut un al doilea articol cu același subiect, atribuit unui alt jurnalist, în care se admitea că C.I. fusese dezinformat și, prin urmare, prezentase informații false în articolul anterior.
Procesul penal împotriva lui C.I.
La 30 aprilie 2001, reclamantul a depus la Parchetul General o plângere penală împotriva lui C.I. pentru insultarea și calomnierea unui funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor sale (
ultraj
; articolul 279 § 2 din Codul penal).
Procurorul a decis că faptele trebuiau să fie examinate în temeiul art. 205 și 206 C. pen. și a înaintat cauza la Tribunalului București.
Reclamantul s-a constituit parte civilă în procedură, solicitând despăgubiri jurnalistului și editorului săptămânalului, care era o societate.
La 9 decembrie 2002, instanța l-a achitat pe C.I., dar a dispus ca acesta, împreună cu editorul, să îi plătească reclamantului 250
000
000 lei românești cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
Instanța a considerat că articolul în cauză fusese insultător și calomnios și, prin urmare, a adus atingere reputației și demnității reclamantului. Totuși, aceasta a considerat că jurnalistul nu acționase cu intenția clară de a-l jigni pe reclamant, scopul său fiind de informare a cititorilor cu privire la comportamentul reclamantului în calitate de procuror și înalt reprezentant al statului, ceea ce reprezenta o chestiune de interes public. Instanța a subliniat că C.I. s-a bazat pe articole publicate anterior și pe informații furnizate de surse protejate, dar a considerat că ar fi trebuit să fie mai diligent în verificarea informațiilor înainte de a le publica.
În ceea ce privește acțiunea civilă, instanța a considerat că C.I. acționase în mod nelegal, deoarece nu verificase cu temeinicie informațiile publicate și nu dovedise veridicitatea acestora în cadrul procesului, și că acesta adusese prejudicii victimei prin comportamentul său.
Atât C.I., cât și procurorul, au introdus apel împotriva hotărârii din 9 decembrie 2002. C.I. a solicitat respingerea acțiunii civile, în timp ce procurorul a solicitat infirmarea hotărârii de achitare.
La 25 iunie 2003, Curtea de Apel București a admis apelul introdus de C.I., a casat hotărârea în măsura în care aceasta privea acțiunea civilă și a respins cererea reclamantului, pe motiv că nu existase nicio legătură cauzală între comportamentul jurnalistului și prejudiciul suferit de reclamant. Instanța a menținut restul hotărârii, acceptând astfel motivarea instanței inferioare.
B. Dreptul intern relevant
Dispozițiile relevante din Codul civil și din Codul penal privind insulta și calomnia, precum și răspunderea civilă delictuală, în vigoare la momentul faptelor, cu modificările ulterioare, sunt prezentate în hotărârea
Timciuc împotriva României
(dec.), nr. 28999/03, 12 octombrie 2010.
Capete de cerere
Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, că procesul în cauză nu fusese echitabil. Acesta s-a plâns în special de modul în care instanțele au stabilit faptele, au apreciat probele și au interpretat legea aplicabilă.
În temeiul aceleiași dispoziții, coroborată cu art. 14 din convenție, acesta a pretins că nu beneficiase de un proces echitabil, deoarece fusese discriminat și persecutat politic. Acesta a evidențiat că instrumentase urmărirea penală a mai multor politicieni care făceau parte din partidul aflat la putere după alegerile din 2000. În plus, a subliniat că își desfășurase activitatea într-o funcție politică în cadrul Departamentului de Control al Guvernului, care aparține de Ministerul Justiției, și fusese desemnat de Guvern, care avea în componență membri ai partidului care pierduse alegerile din 2000.
În temeiul art. 8 § 1 din convenție, reclamantul a pretins că autoritățile române nu respectaseră dreptul său la protejarea demnității și a reputației sale.
În temeiul art. 10 § 2 din convenție, acesta a argumentat că statul ar fi trebuit să adopte măsuri pozitive și că ar fi trebuit impuse restricții și sancțiuni în privința libertății de exprimare exercitate de jurnalistul C.I., pentru a proteja principiile morale, reputația unei persoane sau drepturile altora și pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
În drept
A. Capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție, considerat separat și coroborat cu art. 14 din Convenție
Reclamantul a pretins că nu beneficiase de un proces echitabil. Acesta s-a plâns în special de modul în care instanțele au stabilit faptele, au apreciat probele și au interpretat legislația aplicabilă și a pretins că a fost discriminat pe baza opiniilor sale politice sau ca urmare a istoricului activității desfășurate. Acesta a invocat art.
6 § 1 și art. 14 din convenție, care, în măsura relevantă, prevăd următoarele:
Art.
6 §
1
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”
Art.
14
„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [prezenta] convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”
Curtea reiterează că admisibilitatea și aprecierea probelor reprezintă chestiuni reglementate în principal de legislația națională și de instanțele naționale și, prin urmare, aceasta nu are sarcina de a examina erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță națională decât în cazul și în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi și libertăți protejate prin convenție [a se vedea
García Ruiz împotriva Spaniei
(MC), nr.
30544/96, pct.
28, CEDO 1999
‑
I]. În plus, Curtea nu are obligația de a examina în abstract ordinea juridică internă: singura sarcină a acesteia este de a examina dacă, în speță, sistemul juridic oferea o protecție adecvată și eficientă a drepturilor reclamantului (a se vedea,
mutatis mutandis
,
Ignaccolo-Zenide împotriva României
, nr.
31679/96, pct.
108, CEDO 2000
‑
I, și
Ruianu împotriva României
,
nr.
34647/97, pct.
66, 17 iunie 2003).
În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea
Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos
, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri,
Hiro Balani împotriva Spaniei
, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303-B).
Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că instanțele naționale au pronunțat hotărâri motivate, pe baza probelor de la dosar. Nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanțele au interpretat probele și au aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei.
De asemenea, aceasta subliniază că, deși motivarea oferită de Curtea de Apel București pentru respingerea acțiunii civile sunt succinte, acestea au o legătură logică cu argumentele dezvoltate de instanță în aceeași hotărâre în ceea ce privește respingerea acțiunii penale. Prin urmare, Curtea consideră că au fost respectate cerințele unui proces echitabil.
În cele din urmă, Curtea subliniază că reclamantul nu a prezentat nicio probă concretă care să îi permită Curții să stabilească temeinicia capătului de cerere formulat de acesta în temeiul articolului 14.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.
35 §
3 și 4 din Convenție.
B. Capete de cerere întemeiate pe art. 8 § 1 și art. 10 din Convenție
În temeiul art. 8 § 1 și al art. 10 din Convenție, reclamantul a pretins că autoritățile nu au respectat dreptul acestuia la protejarea bunei sale reputații și nu au impus, în acest scop, limitări ori sancțiuni asupra libertății de exprimare a lui C.I. Dispozițiile invocate sunt redactate după cum urmează:
Art.
8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”
Art.
10
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2.
Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
Curtea face referire la principiile stabilite în jurisprudența sa recentă în ceea ce privește protecția asigurată de dreptul la o bună reputație (a se vedea
Karakó împotriva Ungariei
, nr. 39311/05, pct. 17-26, 28 aprilie 2009;
Petrina împotriva României
, nr. 78060/01, pct. 27-29 și 34-36, 14 octombrie 2008; și
A. împotriva Norvegiei
, nr. 28070/06, pct. 63-65, 9 aprilie 2009). În special, Curtea reiterează că trebuie să fie puse în balanță dreptul reclamantului la „respectarea vieții sale private”, prevăzut la art. 8, și interesul public privind libertatea de exprimare prevăzută la art. 10, interes cu privire la care ziariștii joacă un rol esențial de gardian public: aceștia au datoria de a relata chestiuni de interes public (a se vedea, alături de multe alte hotărâri,
Observer și Guardian
împotriva Regatului Unit
, 26 noiembrie 1991, pct. 59, seria A nr. 216, și
Bladet Tromsø și Stensaas împotriva Norvegiei
(MC), nr. 21980/93, pct.
59, CEDO 1999-III].
27Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea subliniază că articolul respectiv privea o chestiune de interes public, și anume, activitățile unui procuror și fost înalt reprezentant al statului. În aceste calități, reclamantul era o persoană publică, fiind astfel expus unei limite mai largi de „critică acceptabilă” privind activitățile sale [a se vedea
Janowski împotriva Poloniei
(MC), nr.
25716/94, pct. 33, CEDO
1999-I, și
Mamère împotriva Franței
, nr. 12697/03, pct. 27, CEDO 2006
‑
XIII].
Curtea subliniază că articolul în cauză făcea referire și la proprietățile reclamantului și că acuzațiile aduse în această privință aveau ca scop expunerea pretinsului comportament corupt al reclamantului în funcția sa. Totuși, chiar presupunând că reclamantul s-a simțit jignit de insinuările făcute, libertatea jurnalistică include și posibilitatea de a recurge la un anumit grad de exagerare sau chiar provocare, care nu pare să fi fost depășit în prezenta cauză [a se vedea
Lindon, Otchakovsky
‑
Laurens și July împotriva Franței,
(MC), nr. 21279/02 și 36448/02, pct. 56, CEDO 2007-XI]. Curtea acordă importanță și faptului că săptămânalul a publicat o retractare, atunci când s-a aflat că o parte din informațiile publicate de C.I. fuseseră false.
Curtea remarcă, de asemenea, că instanțele naționale, prin intermediul unor proceduri care au respectat cerințele de la articolul 6, au examinat în detaliu conținutul articolului incriminat (a se vedea,
a contrario
,
Petrina
, citată anterior, pct. 8) și au concluzionat, printr-o hotărâre motivată, că jurnalistul scrisese articolul fără intenția de a jigni reclamantul și că se bazase pe informații publicate anterior și pe o investigație jurnalistică, dar că, în mod evident, acesta ar fi trebuit să fie mai diligent în verificarea informațiilor înainte de a le publica. Curtea nu are niciun motiv pentru a se abate de la constatările instanțelor naționale în această privință.
În lumina celor menționate anterior, Curtea consideră că instanțele naționale au oferit motive „relevante și suficiente” pentru a
‑
și justifica hotărârile, păstrând astfel un echilibru just între libertatea de exprimare a jurnalistului în temeiul art. 10 și dreptul reclamantului la protejarea demnității, reputației și intimității sale în temeiul art. 8.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art.
35 §
3 și 4 din convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte