Nikolitsas împotriva Greciei

SECȚIUNEA I Cererea nr. 63117/09 Christos NIKOLITSAS împotriva Greciei introdusă la 4 noiembrie 2009 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Christos Nikolitsas, este un resortisant grec, născut în 1941 și rezident în Larissa. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Alfantakis, avocat la Atena. Circumstanțele speculei Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 2 octombrie 1999, reclamantul a fost arestat la Istanbul, împreună cu alte două persoane, F.B. și S.D., de către poliția turcă responsabilă de reprimarea traficului de droguri, în cadrul unei operațiuni de dezmembrare a unei rețele de traficanți. La 19 noiembrie 2001, tribunalul pentru securitate națională l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 10 ani și la o pedeapsă pecuniară de 170 500 000 de lire turcești, a șefului de deținere a substanțelor narcotice.

La 7 iunie 2000, procurorul districtual din Larissa l-a invitat pe judecător să deschidă o anchetă împotriva reclamantului pentru posesie de narcotice. La 13 decembrie 2000, instanța de judecată a solicitat autorităților judiciare din statul de executare să procedeze la audierea reclamantului în această privință. Cu toate acestea, nu a fost posibil să se dea imediat curs acestei cereri, deoarece, potrivit autorităților turce, nu exista nicio înregistrare a deținuților sub numele reclamantului. Instanța de judecată și-a reînnoit cererea care a fost primită în cele din urmă. La 13 iulie 2001, camera Consiliului Curții Corecționale din Larissa a ordonat prelungirea cu șase luni a termenului în care trebuia să aibă loc judecata (din 13 iunie până în 13 decembrie 2001). La acea dată, reclamantul a fost trimis în judecată în fața instanței de apel criminală a Larissei.

Data la care a fost stabilită data la care data la care a avut loc judecata a fost data de 25 februarie 2003. La 24 septembrie 2002 și în timp ce reclamantul era deținut în Turcia, procurorul a emis un mandat de arestare împotriva sa astfel de formulare. Indicii serioase privind vinovăția reclamantului pentru a-și îndeplini responsabilitatea sunt extrase din dovezile obținute până în prezent.

În cazul în care acesta rămâne în libertate, este foarte probabil că acesta va comite alte infracțiuni, așa cum sugerează caracteristicile specifice ale actelor sale (deșeuri de o mare cantitate de substanțe narcotice în străinătate) (...) Mandatul a precizat, de asemenea, că reclamantul a fost acuzat de comiterea în mod deliberat a unei infracțiuni, sancționată printr-o pedeapsă privativă de libertate, și că a fost arestat de către poliția turcă responsabilă de reprimarea traficului de stupefiante în posesia a 2,3 kg de heroină și 70 de grame de cocaină de care dispunea în mod liber. Întrucât reclamantul a fost reținut în Turcia, el a fost declarat contumax, iar în fața instanței de apel penal a fost reținut până când acesta a putut asista la acesta.

Reclamantul a fost eliberat din Turcia la 7 octombrie 2003 și arestat la Larissa la 27 octombrie 2003. La 18 noiembrie 2003, reclamantul a solicitat eliberarea sa provizorie, dar, la 10 decembrie 2003, camera de acuzare a instanței de apel a respins cererea sa. Ea a subliniat că există indicii serioase cu privire la vinovăția sa și un risc pe care îl comitea pentru a comite noi infracțiuni sil a fost pus în libertate. La 15 martie 2004, instanța penală a Larissei, care a stat la dispoziția a trei judecători și ca instanță de primă instanță, l-a declarat pe reclamantul vinovat de posesie de substanțe uluitoare și l-a condamnat la o pedeapsă de 18 ani și la o pedeapsă pecuniară de 15 000 de euro.

În observațiile sale din 13 mai 2004 și printr-o cerere din 21 septembrie 2004, reclamantul a solicitat tratamentul prioritar al cauzei. La 27 februarie 2008, tribunalul a confirmat hotărârea de primă instanță, dar și-a redus sentința la 12 ani de rechiziție. Reclamantul a susținut că urmărirea penală împotriva Greciei ar trebui să fie considerată inadmisibilă, deoarece a fost condamnat în Turcia pentru aceeași infracțiune, la o pedeapsă de 10 ani de reculegere pe care a efectuat-o în întregime, astfel încât nu a fost permisă o nouă procedură pentru aceleași fapte în fața instanțelor elene. Instanța de apel a considerat că art. 57 din Codul de procedură penală nu era de acord să se aplice în speță.

Pe baza articolelor 8, 9 și 10 din Codul penal, precum și a articolului 57 din Codul de procedură penală, Tribunalul de apel a considerat că o hotărâre judecătorească, culpabilă sau de condamnare, pronunțată de o instanță străină, împiedica deschiderea unor noi proceduri în Grecia, cu excepția cazului în care pedeapsa nu ar fi fost executată în străinătate în întregime sau în cazul în care aceasta s-ar fi aflat în legătură cu traficul de stupefiante. În mod similar, art. 14 alineatul (7) din Pactul ONU privind drepturile civile și politice și art. 4 din Protocolul 7 la convenție, care garantează principiul ne bis in idem, trebuiau citite în sensul că nimeni nu putea fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceleași fapte de către instanțele din același stat.

În cele din urmă, prin ratificarea Convenției Schengen, Grecia a declarat în mod expres că nu este obligată de autoritatea de lucru judecat de hotărârile judecătorești străine pentru anumite infracțiuni, inclusiv traficul ilegal de substanțe narcotice și psihotrope. Instanța de apel s-a bazat pe mărturia unui co-acuzat al reclamantului, S.D., efectuată în cadrul procedurii în fața autorităților turce și potrivit căreia reclamantul era clientul său regulat și cumpărase narcotice pentru a le aduce înapoi în Grecia. De asemenea, celălalt co-acuzat, F.B., a declarat că reclamantul cumpărase droguri de două ori la S.D. La 14 octombrie 2008, reclamantul a luat în considerare și călătoriile reclamantului în Albania și Bulgaria, precum și numeroasele sale vizite la S.D.

pentru a se întâlni cu traficanți de droguri. La 14 octombrie 2008, reclamantul s-a ocupat de casare. La 28 ianuarie 2009, Curtea de Casație a respins recursul. În ceea ce privește motivul întemeiat pe principiul ne bis in idem , Curtea de Casație a considerat că instanța de apel a interpretat corect dispozițiile legislației relevante, în special art. 57 din Codul de procedură penală. Comisia a respins motivul referitor la lipsa unei motivații suficiente a hotărârii instanței de apel, ignorând că aceasta luase în considerare declarațiile și documentele care au fost citite la … În plus, Curtea de Casație a respins motivele pe care le-a luat în urma lecturii în fața celor doi co-acuzați, în pofida opoziției avocatului reclamantului.

Comisia a subliniat că art. 364 alineatul (2) din Codul de procedură penală prevedea această citire a documentelor referitoare la o altă procedură penală și în care se pronunțase o hotărâre definitivă, în cazul în care tribunalul o considera utilă și a respins, de asemenea, motivele întemeiate pe luarea în considerare a depoziiei F.B. făcută fără interpret și neinclusă în depoziția soției reclamantului, considerând că aceste afirmații nu corespundeau realității. În sfârșit, Curtea de Casație a refuzat să recunoască reclamantului beneficiul circumstanțelor atenuante. Ea a considerat că acesta nu aducea nicio dovadă convingătoare că viața sa privată, familială, profesională și socială a fost cinstită.

Singurul cazier judiciar curat, fără alte dovezi, nu era suficient să dovedească o viață cinstită înainte de comisia pentru încălcarea dreptului comunitar, cu atât mai mult cu cât co-acuzatul F.B. a declarat că reclamantul a fost eliberat de două ori în trecut, importând narcotice în Grecia. Prin decizia din 15 iunie 2009 a Camerei Consiliului Corecțional din Patras, reclamantul a fost eliberat sub rezerva îndeplinirii condiției.

Dreptul și practica internă relevante Articolele relevante din Codul Penal, în vigoare la momentul respectiv, dispuneau de art. 8 (a) înaltă trădare și trădare împotriva statului membru; (b) infracțiuni legate de serviciul militar și obligația de a servi sub steaguri (c) infracțiuni comise de funcționari din statul membru în cauză, (d) infracțiuni împotriva unui funcționar din Grecia în timpul exercitării funcțiilor sau în legătură cu aceste funcții; (e) mărturie falsă într-o procedură pendinte în fața autorităților din Grecia; (f) acte de piraterie; (g) infracțiuni împotriva monedei; (h) trafic de carne de vită și mânzat în scopul destrămării ; (i) comerțul ilegal cu medicamente narcotice; (j) traficul ilegal și comerțul cu publicații indecente; (k) orice altă infracțiune, pentru care dispozițiile specifice sau convențiile internaționale (...) prevăd aplicarea legilor penale grecești.

art. 9 1. : (a) atunci când acuzatul a fost judecat pentru această infracțiune în străinătate și a fost achitat sau, în cazul în care a fost condamnat, și-a achitat integral pedeapsa; (...) (2) Aceste dispoziții nu se aplică infracțiunilor menționate în art. 10 Pedeapsa impusă, în întregime sau parțial, în străinătate se deduce din pedeapsa pronunțată de instanțele elene, în cazul în care condamnă o persoană în Grecia pentru aceeași infracțiune. Articolele relevante din Codul de procedură penală sunt astfel formulate art. 57 (1) În cazul în care o persoană a fost condamnată definitiv sau achitată sau acuzată împotriva sa, aceasta nu poate fi acuzată din nou pentru aceeași infracțiune, chiar dacă aceasta este calificată în mod diferit.

(2) Sunt excluse cazurile prevăzute în art. 28, 81 alin. (2), 525 și 526. (3) În cazul în care, în pofida interdicției respective, se efectuează urmăriri penale, acestea sunt considerate inadmisibile deoarece se confruntă cu autoritatea de lucru judecat. art. 58 Decizia, chiar dacă a devenit definitivă, care declară inadmisibile urmăririle penale pentru o deficiență sau o eroare a plângerii (...) nu împiedică redeschiderea urmăririi penale împotriva aceleiași persoane, în cazul în care plângerea (...) este comunicată în mod regulat ulterior. art. 211A Singura mărturie sau singura apărare a unui co-inculpat pentru aceeași infracțiune nu sunt suficiente pentru a-l condamna pe acuzat. art. 364 1. Sunt citite în lanț rapoartele anchetatorilor care au fost scrise în conformitate cu căile legale, precum și celelalte documente depuse în cadrul procedurii de administrare a probelor și a căror autenticitate nu este contestată.

(...) (2) De asemenea, se citesc (...) documentele unei alte proceduri penale (...) în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă, dacă instanța consideră că această lectură este utilă. art. 365 (1) În cazul în care prezența unui martor la .n . este imposibilă deoarece acesta (...) își are reședința în străinătate sau din cauza oricărui alt obstacol excepțional de serios, (...), declarația sa sub jurământ făcută, în cursul anchetei preliminare, este citită în instanță sub pedeapsa de nulitate a procedurii. La art. 14 alineatul (7) din Pactul internațional privind drepturile civile și politice adoptat de Organizația Națiunilor Unite, nimeni nu poate fi acuzat sau pedepsit din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat prin hotărâre definitivă în conformitate cu legea și procedurile penale ale fiecărei țări.

art. 54 din Convenția de punere în aplicare a Hotărâreaui Schengen din 14 iunie 1985 ( O persoană care a fost judecată definitiv de către o parte contractantă nu poate, pentru aceleași fapte, să fie urmărită de o altă parte contractantă cu condiția ca: în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost supusă sau să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată în conformitate cu legile părții Contractante de condamnare.

Într-o cauză privind aplicarea principiului non- bis in idem Norma Kraaijenbrink, C-367/05, 18 iulie 2007), Curtea a Comunităților Europene (CJCE) este pronunțată astfel: (...) trebuie amintit că Curtea a considerat deja că singurul criteriu relevant pentru aplicarea articolului 54 din CAAS este cel al identității faptelor materiale, înțeles ca existența unui ansamblu de circumstanțe concrete legate indisolubil între ele (a se vedea Hotărârea Van Esbroeck , citată anterior, punctul 36; Hotărârea din 28 septembrie 2006, Gasparini și alții, C-467/04, Rec., p. 9199, punctul 54, și Van Straaten, C-150/05, Rec., p. I-9327, punctul 48. Pentru a determina dacă există un astfel de set de circumstanțe concrete, organismele naționale competente trebuie să determine dacă faptele materiale ale celor două proceduri constituie un set de fapte legate în mod indisolubil în timp, în spațiu, precum și de obiectul acestora (a se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Van Esbroeck , punctul Gasparini și alții, punctul 56, precum și Van Straaten, punctul 52. Prin urmare, punctul de plecare al lacunei a noțiunii de "aceleași fapte" în sensul articolului 54 din CAAS este o luare în considerare generală a comportamentelor ilicite concrete care au dus la urmărirea penală în fața instanțelor din cele două state contractante.

Astfel, art. 54 din CAAS nu poate deveni aplicabil decât atunci când instanța sesizată cu cea de-a doua procedură penală constată că faptele materiale, prin legăturile lor în timp, în spațiu și prin obiectul lor formează un ansamblu indisolubil. În schimb, în cazul în care faptele materiale nu formează un astfel de ansamblu, singura împrejurare pe care instanța sesizată cu cea de-a doua procedură constată că presupusul autor al acestor fapte a acționat cu aceeași intenție criminală nu ar putea fi suficientă pentru a asigura existența unui ansamblu de circumstanțe concrete legate indisolubil între ele, care intră sub incidența noțiunii de fapte identice În sensul articolului 54 din CAAS.

Așa cum a subliniat Comisia Comunităților Europene în special, o legătură subiectivă între fapte care au dus la urmărirea penală în două state contractante diferite nu asigură neapărat existența unei legături obiective între faptele materiale în cauză care, prin urmare, s-ar putea distinge din punct de vedere temporal și spațial, precum și prin natura lor.

(...) (...) este de competența autorităților naționale competente să aprecieze dacă gradul de identitate și de connexitate între toate circumstanțele faptice care au condus la aceste proceduri penale împotriva aceleiași persoane în cele două state contractante în cauză este de așa natură încât este posibil să se constate că Având în vedere aceste considerații, este necesar, prin urmare, să se răspundă la prima întrebare că art. 54 din CAAS trebuie interpretat în sensul că În sensul prezentului articol, criteriul relevant se referă la identitatea faptelor materiale, inclusiv la existența unui set de fapte legate în mod indisolubil între ele, indiferent de calificarea juridică a acestor fapte sau de interesul juridic protejat; mai ales că, pe de o parte, se dețin într-un stat contractant sume de bani provenite dintr-un trafic de narcotice și, pe de altă parte, se vinde în birouri de schimb situate într-un alt stat contractant sume de argint provenite și din un astfel de trafic nu trebuie considerate aceleași fapte În sensul articolului 54 din CAAS, singurul motiv pentru care instanța națională competentă constată că aceste fapte sunt legate prin aceeași intenție infracțională; În cazul în care o persoană fizică sau juridică este o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică,

o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau o persoană fizică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau o persoană sau o persoană fizică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică sau juridică, o persoană sau un organism sau un organism care face obiectul unei activități economice, o persoană sau o persoană fizică sau o face sau o persoană, o persoană sau o face sau o face sau o face sau o face, o face, o face, o face sau o face sau o face sau o face, o face ori o face ori o face, o face, o face ori o face, o face, o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face, o face, o face, o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face ori o face,

o face ori o face ori o face ori o face ori o face ori o face ori o face ori o face ori o face ori o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face art. 36 alineatul (2) din Convenția unică privind stupefiantele, încheiată în cadrul Organizației Națiunilor Unite la 30 martie 1961, prevede 2. Sub rezerva dispozițiilor constituționale ale fiecărei părți, ale sistemului său juridic și ale legislației naționale, a) (i) fiecare dintre infracțiunile enumerate la alineatul (1) va fi considerată o infracțiune distinctă, în cazul în care sunt comise în țări diferite; (...) (iv) Infracțiunile grave menționate anterior, indiferent dacă sunt comise de naționali sau de străini,

vor fi urmărite în justiție de către partea pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea sau de către partea pe teritoriul căreia infractorul se va afla dacă extrădarea sa nu este acceptabilă în conformitate cu legislația părții căreia i s-a adresat cererea și dacă infractorul respectiv nu a fost deja urmărit și judecat. art. 22 alineatul (2) din Convenția privind substanțele psihotrope a Organizației Națiunilor Unite din 21 februarie 1971 prevede 2. Sub rezerva dispozițiilor constituționale, a sistemului juridic și a legislației naționale a fiecărei părți: (...) (iv) Infracțiunile grave menționate anterior, indiferent dacă sunt comise de naționali sau de străini, vor fi urmărite în justiție de către partea pe teritoriul căreia a fost comisă infracțiunea sau de către partea pe teritoriul căreia delincventul se află dacă extrădarea nu este compatibilă cu legislația părții căreia i se adresează cererea și dacă delincvenții nu au fost deja urmăriți și judecați.

art. 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene este astfel formulat. Nimeni nu poate fi acuzat sau pedepsit penal din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat în Uniune printr-o hotărâre penală definitivă în conformitate cu legea. 7, reclamantul se plânge că a fost judecat și condamnat de două ori pentru aceleași fapte. Invocând art. 6 alin. (2) din Convenție, reclamantul se plânge de o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție. Invocând art. 6 alineatul (3) litera (d) din Convenție, reclamantul se plânge că a fost condamnat fără a fi putut, în nici un stadiu al procedurii din Grecia, să interogheze sau să pună sub semnul întrebării martorii ale căror declarații au servit drept bază pentru condamnarea sa.

Invocând art. 6 alin. (3) lit. (d) din Convenție, reclamantul se plânge că instanța de apel a respins opoziția pe care a formulat-o la citirea declarațiilor colegilor săi acuzați în cadrul unui alt proces. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa unei motivații suficiente și adecvate a instanței de apel criminală care se află la cinci membri. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost judecat de o instanță independentă și imparțială. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. A putut reclamantul, după cum se prevede la art. 6 alineatul (3) litera (d) din Convenție, să interogheze sau să pună la îndoială martorii acuzați pe baza cărora s-a întemeiat condamnarea sa?

PREMIÈRE SECTION

Requête n o 63117/09 Christos NIKOLITSAS contre la Grèce introduite le 4 novembre 2009

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Christos Nikolitsas, est un ressortissant grec, né en 1941 et résidant à Larissa. Il est représenté devant la Cour par M e G. Alfantakis, avocat à Athènes. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le 2 octobre 1999, le requérant fut arrêté à Istanbul, avec deux autres personnes, F.B. et S.D., par la police turque chargée de la répression du trafic des stupéfiants, dans le cadre d’une opération de démantèlement d’un réseau de trafiquants. Le 9 octobre 1999, les trois hommes furent placés pendant vingt-six mois en détention provisoire. Le 19 novembre 2001, le tribunal de la sécurité nationale d’Istanbul condamna le requérant à une peine de réclusion de dix ans et à une sanction pécuniaire de 170 500 000 livres turques, du chef de possession de substances narcotiques.

Le jugement devint définitif. Le 7 juin 2000, le procureur près le tribunal correctionnel de Larissa invita le juge d’instruction auprès de ce même tribunal à ouvrir une instruction à l’encontre du requérant pour possession de stupéfiants. Le 13 décembre 2000, le juge d’instruction demanda aux autorités judiciaires d’Istanbul de procéder à l’audition du requérant à ce sujet. Toutefois, il ne fut pas possible de donner immédiatement suite à cette demande car, selon les autorités turques, il n’y avait aucun enregistrement de détenu sous le nom du requérant. Le juge d’instruction renouvela sa demande qui fut finalement accueillie. Le 13 juillet 2001, la chambre du conseil du tribunal correctionnel de Larissa ordonna la prolongation de six mois du délai dans lequel l’instruction devait avoir lieu (du 13 juin au 13 décembre 2001). A cette date, le requérant fut renvoyé en jugement devant la cour d’appel criminelle de Larissa.

La date d’audience fut fixée au 25 février 2003. Le 24 septembre 2002, et alors que le requérant était détenu en Turquie, le procureur émit un mandat d’arrêt à son encontre ainsi libellé : « Des indices sérieux sur la culpabilité du requérant pour l’infraction susmentionnée ressortent des preuves obtenues jusqu’à présent. Si celui-ci reste en liberté, il est très probable qu’il commettra d’autres infractions, comme laissent supposer les caractéristiques spécifiques de ses actes (possession d’une grande quantité des substances narcotiques à l’étranger) (...) ». Le mandat précisait aussi que le requérant était accusé d’avoir délibérément commis une infraction, sanctionnée par une peine privative de liberté, et avoir été arrêté par la police turque chargée de la répression du trafic des stupéfiants en possession de 2,3 kg d’héroïne et de 70 gr de cocaïne dont il pouvait disposer à sa guise.

Comme le requérant était détenu en Turquie, il fut déclaré contumax et l’audience devant la cour d’appel criminelle fut reportée jusqu’à ce qu’il puisse y assister. Le requérant fut libéré de Turquie le 7 octobre 2003 et arrêté à Larissa le 27 octobre 2003. Le 18 novembre 2003, le requérant demanda sa mise en liberté provisoire mais, le 10 décembre 2003, la chambre d’accusation de la cour d’appel rejeta sa demande. Elle souligna qu’il existait des indices sérieux sur sa culpabilité et un risque qu’il commette de nouvelles infractions s’il était mis en liberté. Le 15 mars 2004, la cour d’appel criminelle de Larissa, siégeant à trois juges et comme juridiction de première instance, déclara le requérant coupable de possession de substances stupéfiantes et le condamna à une peine de réclusion de dix-huit ans et à une sanction pécuniaire de 15 000 euros.

Elle déduisit la durée de sa détention provisoire en Grèce ainsi que celle de sa peine purgée en Turquie. Le requérant interjeta appel contre ce jugement devant la cour d’appel criminelle d’Athènes, siégeant à cinq membres. Dans ses observations du 13 mai 2004 et par une demande du 21 septembre 2004, il demandait le traitement prioritaire de l’affaire. Le 27 février 2008, la cour d’appel criminelle confirma le jugement de première instance mais réduisit sa peine à douze ans de réclusion. Le requérant soutenait que les poursuites exercées à son encontre en Grèce devaient être déclarées irrecevables, car il avait été condamné en Turquie pour la même infraction, à une peine de dix ans de réclusion qu’il avait purgé dans sa totalité, de sorte qu’une nouvelle procédure pour les mêmes faits devant les juridictions grecques n’était pas permise.

La cour d’appel jugea que l’article 57 du code de procédure pénale ne trouvait pas à s’appliquer en l’espèce. Se fondant sur les articles 8, 9 et 10 du code pénal ainsi que l’article 57 du code de procédure pénale, la cour d’appel considéra qu’une décision judiciaire, d’acquittement ou de condamnation, rendue par un tribunal étranger, faisait obstacle à l’ouverture de nouvelles poursuites en Grèce, sauf si la peine n’avait pas été purgée à l’étranger dans son intégralité ou lorsqu’il s’agissait d’infractions relatives au trafic de stupéfiants. De même, l’article 14 § 7 du Pacte des Nations unies relatif aux droits civils et politiques et l’article 4 du Protocole 7 à la Convention, qui garantissent le principe ne bis in idem , devaient être lus dans le sens que personne ne pouvait être jugé ou puni deux fois pour les mêmes faits par les juridictions du même Etat.

Enfin, en ratifiant la Convention de Schengen, la Grèce avait expressément déclaré qu’elle n’était pas liée par l’autorité de la chose jugée des décisions judiciaires étrangères pour certains crimes, dont le trafic illégal de substances narcotiques et psychotropes. La cour d’appel se fonda sur le témoignage d’un co-accusé du requérant, S.D., faite lors de la procédure devant les autorités turques, et selon lequel le requérant était son client régulier et avait acheté des stupéfiants pour les rapporter en Grèce. De même, l’autre co-accusé, F.B., avait déclaré que le requérant avait acheté des stupéfiants à deux reprises à S.D. et les avaient transporté en Grèce. La cour d’appel prit aussi en compte les voyages du requérant en Albanie et en Bulgarie, ainsi que ses nombreuses visites chez S.D.

pour rencontrer des trafiquants de stupéfiants. Le 14 octobre 2008, le requérant se pourvut en cassation. Le 28 janvier 2009, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. En ce qui concerne le grief tiré du principe ne bis in idem , la Cour de cassation considéra que la cour d’appel avait correctement interprété les dispositions de la législation pertinente, notamment l’article 57 du code de procédure pénale. Elle rejeta le moyen relatif à l’absence de motivation suffisante de l’arrêt de la cour d’appel, en relevant qu’elle avait pris en considération les témoignages et les documents qui ont été lus à l’audience et toute la procédure d’administration de preuves, et en réitérant les faits qui avaient paru déterminants à la cour d’appel pour rendre sa décision.

Elle souligna que la cour d’appel ne s’était pas fondée uniquement sur les dépositions faites à la police turque par les co-accusés du requérant, S.D. et F.B., mais aussi sur d’autres éléments de preuve qu’elle avait indiqués. En outre, la Cour de cassation rejeta les moyens tirés de la lecture à l’audience des dépositions des deux co-accusés, en dépit de l’opposition de l’avocat du requérant. Elle souligna que l’article 364 § 2 du code de procédure pénale prévoyait cette lecture des documents concernant une autre procédure pénale, et dans laquelle une décision définitive avait été rendue, si le tribunal la considérait utile. Elle rejeta aussi les moyens tirés de la prise en compte par la cour d’appel de la déposition de F.B.

faite sans interprète et de la non prise en compte de la déposition de la femme du requérant, en considérant que ces allégations ne correspondaient pas à la réalité. Enfin, la Cour de cassation refusa de reconnaître au requérant le bénéfice des circonstances atténuantes. Elle considéra que celui-ci n’apportait aucune preuve convaincante que sa vie privée, familiale, professionnelle et sociale avait été honnête. Le seul casier judiciaire vierge, sans autres éléments probants, ne suffisait pas à prouver une vie honnête antérieure à la commission de l’infraction, d’autant plus que le co-accusé F.B. avait déclaré que le requérant avait à deux reprises dans le passé importé des stupéfiants en Grèce.

Par une décision du 15 juin 2009 de la chambre du conseil du tribunal correctionnel de Patras, le requérant fut mis en liberté sous condition.

B. Le droit et la pratique internes pertinents Les articles pertinents du code pénal, en vigueur à l’époque des faits, disposaient : Article 8 « Les lois pénales helléniques s’appliquent aux nationaux et aux étrangers, indépendamment des lois du lieu de la commission de l’infraction, pour les infractions commises à l’étranger : a) haute trahison et trahison contre l’Etat hellénique ; b) crimes concernant le service militaire et l’obligation de servir sous les drapeaux ; c) infraction commises par des fonctionnaires de l’Etat hellénique, d) infraction contre un fonctionnaire grec lors de l’exercice de ses fonctions ou en rapport avec ces fonctions ; e) faux témoignage dans une procédure pendante devant les autorités helléniques ; f) acte de piraterie ; g) crime contre la monnaie ; h) « traite des blanches » dans un but de débauche ; i) commerce illégal de médicaments narcotiques ; j) trafic et commerce illégal des publications indécentes ; k) tout autre crime, pour lequel des dispositions spécifiques ou des conventions internationales (...) prévoient l’application des lois pénales grecques.

» Article 9 « 1. Les poursuites pénales pour une infraction commise à l’étranger sont exclues : a) lorsque l’accusé a été jugé pour cette infraction à l’étranger et a été acquitté ou lorsque, au cas il a été condamné, il a purgé l’intégralité de sa peine ; (...) 2. Ces dispositions ne sont pas applicables aux infractions mentionnées à l’article 8. » Article 10 « La peine purgée, totalement ou partiellement, à l’étranger est déduite de la peine prononcée par les juridictions grecques, si elles condamnent une personne en Grèce pour la même infraction. » Les articles pertinents du code de procédure pénale sont ainsi libellés : Article 57 « 1. Lorsqu’une personne a été condamnée de manière définitive ou acquittée ou la poursuite pénale contre lui a été arrêtée, il ne peut pas être poursuivi à nouveau pour la même infraction, même si celle-ci est qualifiée de manière différente.

2. Sont exclus les cas prévus aux articles 28, 81 § 2, 525 et 526. 3. Si, en dépit de l’interdiction susmentionnée, des poursuites sont exercées, elles sont déclarées irrecevables car elles se heurtent à l’autorité de la chose jugée. » Article 58 « La décision, même si elle est devenue définitive, qui déclare irrecevables les poursuites pour un défaut ou une erreur de la plainte (...) n’empêche pas l’ouverture à nouveau des poursuites contre la même personne, si la plainte (...) est signifiée de manière régulière ultérieurement. » Article 211A « Le seul témoignage ou la seule défense d’un co-accusé pour la même infraction ne sont pas suffisants pour faire condamner l’accusé. » Article 364 « 1. Sont lus à l’audience les rapports des enquêteurs qui ont été rédigés selon les voies légales, ainsi que les autres documents déposés lors de la procédure de l’administration de preuves et dont l’authenticité n’est pas contestée.

(...) 2. Sont lus également (...) les documents d’une autre procédure pénale (...) dans laquelle une décision définitive a été rendue, si le tribunal considère que cette lecture est utile. » Article 365 « 1. Dans les cas où la présence d’un témoin à l’audience n’est pas possible parce que celui-ci (...) réside à l’étranger ou pour cause de tout autre empêchement exceptionnellement sérieux, (...), sa déposition sous serment faite, pendant l’enquête préliminaire, est lue à l’audience sous peine de nullité de la procédure.(...) » C. Le droit international pertinent L’article 14 § 7 du Pacte international relatif aux droits civils et politiques adopté par les Nations unies énonce : « Nul ne peut être poursuivi ou puni en raison d’une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de chaque pays.

» L’article 54 de la Convention d’application de l’accord de Schengen du 14 juin 1985 (« CAAS ») énonce : « Une personne qui a été définitivement jugée par une Partie Contractante ne peut, pour les mêmes faits, être poursuivie par une autre Partie Contractante à condition qu’en cas de condamnation, la sanction ait été subie ou soit actuellement en cours d’exécution ou ne puisse plus être exécutée selon les lois de la Partie Contractante de condamnation.

» Dans une affaire concernant l’application du principe non bis in idem ( Norma Kraaijenbrink , C-367/05, 18 juillet 2007), la Cour de justice des Communautés européennes (CJCE) s’est prononcée ainsi : « 26 . (...) il convient de rappeler que la Cour a déjà jugé que le seul critère pertinent aux fins de l’application de l’article 54 de la CAAS est celui de l’identité des faits matériels, compris comme l’existence d’un ensemble de circonstances concrètes indissociablement liées entre elles (voir arrêts Van Esbroeck , précité, point 36 ; du 28 septembre 2006, Gasparini e.a ., C ‑ 467/04, Rec. p. I ‑ 9199, point 54, et Van Straaten , C-150/05, Rec.

p. I-9327, point 48). 27 . Pour déterminer s’il existe un tel ensemble de circonstances concrètes, les instances nationales compétentes doivent déterminer si les faits matériels des deux procédures constituent un ensemble de faits indissociablement liés dans le temps, dans l’espace ainsi que par leur objet (voir, en ce sens, arrêts précités Van Esbroeck , point 38 ; Gasparini e.a ., point 56, ainsi que Van Straaten , point 52). 28 . Il s’ensuit que le point de départ de l’appréciation de la notion de « mêmes faits » au sens de l’article 54 de la CAAS est une prise en considération globale des comportements illicites concrets qui ont donné lieu à des poursuites pénales devant des juridictions des deux États contractants.

Ainsi, l’article 54 de la CAAS ne peut devenir applicable que lorsque l’instance saisie de la seconde procédure pénale constate que les faits matériels, par leurs liens dans le temps, dans l’espace et par leur objet forment un ensemble indissociable. 29 . En revanche, si les faits matériels ne forment pas un tel ensemble, la seule circonstance que l’instance saisie de la seconde procédure constate que l’auteur présumé de ces faits a agi avec la même intention criminelle ne saurait suffire pour assurer l’existence d’un ensemble de circonstances concrètes indissociablement liées entre elles qui relève de la notion de « mêmes faits » au sens de l’article 54 de la CAAS.

30 . Comme l’a souligné notamment la Commission des Communautés européennes, un lien subjectif entre des faits qui ont donné lieu à des poursuites pénales dans deux États contractants différents n’assure pas nécessairement l’existence d’un lien objectif entre les faits matériels en cause qui, par conséquent, pourraient se distinguer du point de vue temporel et spatial ainsi que par leur nature. (...) 32 . (...) il appartient aux instances nationales compétentes d’apprécier si le degré d’identité et de connexité entre toutes les circonstances factuelles qui ont donné lieu auxdites procédures pénales contre la même personne dans les deux États contractants concernés est tel qu’il est possible de constater qu’il s’agit des « mêmes faits » au sens de l’article 54 de la CAAS.

(...) 36 . Au vu de ces considérations, il y a lieu, par conséquent, de répondre à la première question que l’article 54 de la CAAS doit être interprété en ce sens que : – le critère pertinent aux fins de l’application dudit article est celui de l’identité des faits matériels, compris comme l’existence d’un ensemble de faits indissociablement liés entre eux, indépendamment de la qualification juridique de ces faits ou de l’intérêt juridique protégé ; – des faits différents consistant, notamment, d’une part, à détenir dans un État contractant des sommes d’argent provenant d’un trafic de stupéfiants et, d’autre part, à écouler dans des bureaux de change situés dans un autre État contractant des sommes d’argent provenant également d’un tel trafic ne doivent pas être considérés comme des « mêmes faits » au sens de l’article 54 de la CAAS en raison du seul fait que l’instance nationale compétente constate que lesdits faits sont reliés par la même intention criminelle ; – il appartient à ladite instance nationale d’apprécier si le degré d’identité et de connexité entre toutes les circonstances factuelles à comparer est tel qu’il est possible, au vu du critère pertinent susmentionné, de constater qu’il s’agit des « mêmes faits » au sens de l’article 54 de la CAAS.

» L’article 36 § 2 de la Convention unique sur les stupéfiants, conclue au sein des Nations unies le 30 mars 1961, dispose : « 2. Sous réserve des dispositions constitutionnelles de chaque Partie, de son système juridique et de sa législation nationale, a) i) Chacune des infractions énumérées au paragraphe 1 sera considérée comme une infraction distincte, si elles sont commises dans des pays différents; (...) iv) Les infractions graves précitées, qu’elles soient commises par des nationaux ou des étrangers, seront poursuivies par la Partie sur le territoire de laquelle l’infraction a été commise, ou par la Partie sur le territoire de laquelle le délinquant se trouvera si son extradition n’est pas acceptable conformément à la législation de la Partie à laquelle la demande est adressée, et si ledit délinquant n’a pas été déjà poursuivi et jugé.

» L’article 22 § 2 de la Convention sur les substances psychotropes des Nations unies, du 21 février 1971, dispose : « 2. Sous réserve des dispositions constitutionnelles, du système juridique et de la législation nationale de chaque Partie: (...) iv) Les infractions graves précitées, qu’elles soient commises par des nationaux ou des étrangers, seront poursuivies par la Partie sur le territoire de laquelle l’infraction a été commise ou par la Partie sur le territoire de laquelle le délinquant se trouve si l’extradition n’est pas compatible avec la législation de la Partie à laquelle la demande est adressée et si le délinquant n’a pas déjà été poursuivi et jugé. » L’article 50 de la Charte des droits fondamentaux de l’Union Européenne est ainsi libellé : « Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement en raison d’une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné dans l’Union par un jugement pénal définitif conformément à la loi.

» GRIEFS Invoquant l’article 4 du Protocole n o 7, le requérant se plaint d’avoir été jugé et condamné deux fois pour les mêmes faits. Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation du principe de la présomption d’innocence. Invoquant l’article 6 § 3 d) de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été condamné sans qu’il ait pu, à aucun stade de la procédure en Grèce, interroger ou faire interroger les témoins dont les dépositions ont servi de base à sa condamnation. Invoquant l’article 6 § 3 d) de la Convention, le requérant se plaint que la cour d’appel a rejeté l’opposition qu’il avait formée à la lecture des dépositions de ses co-accusés faites dans le cadre d’un autre procès.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du défaut de motivation suffisante et adéquate de la cour d’appel criminelle siégeant à cinq membres. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint qu’il n’a pas été jugé par un tribunal indépendant et impartial. Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire.

QUESTION AUX PARTIES

Le requérant a-t-il pu, comme l’exige l’article 6 § 3 d) de la Convention, interroger ou faire interroger les témoins à charge sur la base desquels sa condamnation a été fondée ?