CASE OF AIGNER v. AUSTRIA

Reclamantul s-a născut în 1954 și trăiește la Graz. La 20 martie 2001 dna K a fost interogat de poliție după ce a strigat de la fereastra camerei reclamantului. Ea a declarat că a întâlnit reclamantul în acea după-amiaza într-o casă publică. După vizitarea mai multor pub-uri, ea l-a însoțit în camera lui închiriată unde, ea a afirmat, el a încercat să o violeze. La 21 martie 2001, dna K a fost încă o dată interogată de poliție și au fost înființate proceduri penale împotriva reclamantului. Între 13.04 și 15.16 p.m. la 18 aprilie 2001 dna K a fost interogată de judecătorul de investigare în prezența reclamantului, avocatul său, un expert psihiatru dl H și stenograful curții. Reclamantul și avocatul său au primit posibilitatea de a pune întrebări dnei K și audiere a fost înregistrată în video. Doamna K a declarat că în cursul încercării de viol reclamantul a lovit-o peste templu stâng, a apucat-o de păr și a amenințat-o cu un cuțit. În cursul luptei ea a rănit mâna pe cuțitul. Dna K a afirmat, de asemenea, că a lucrat ca prostituată între 1990 și 1996/97, dar a declarat că reclamantul nu a fost conștientă de acest lucru. La sfârșitul examinării, avocatul reclamantului a declarat că nu are întrebări suplimentare de pus la adresa dnei K. ulterior, interogarea a fost transcrisă și transcrisă la 29 de pagini. La 9 octombrie 2001, Curtea Regională de la Graz (Landesgericht) a condamnat reclamantul pentru încercarea de viol cu violență. În procesul dna K a refuzat să prezinte dovezi. Reclamantul a apelat la Curtea Supremă (Oberster Gerichtshof), care a susținut motivul de nulitate și a anulat condamnarea. Acesta a constatat că procedurile dinainte de Curtea Regională au fost defectuoase în temeiul articolului 258 din Codul de Procedură Penală (Straffprozeßrechtsordnung), deoarece Curtea Regională și-a bazat concluziile pe declarațiile dnei K adresate poliției, care nu au fost citite la proces. 10. Curtea Regională a reluat apoi procedurile într-o nouă compoziție. În audierile din 1 iulie, 26 august, 15 octombrie și 19 noiembrie 2002, a auzit dovezi de la solicitant și martori în continuare, printre care dl S, un chelner care lucrează într-unul dintre pub-uri pe care reclamantul le-a vizitat cu dna K, dna P, deținătorul unui alt pub, și dl L, partenerul dnei K. În cursul mărturiei lor, acești martori au făcut, printre altele, următoarele declarații: dl S, care a declarat anterior că a observat un semn albastru pe templul stâng al doamnei K, a declarat acum că nu știa exact unde era marca albastră și că nu a văzut fața dnei K. Dna P a declarat că comportamentul dnei K a devenit adesea errmatic după ce a consumat alcool, că a căutat adesea refugiu de la partenerul ei și mai târziu a inventat un pretext, că partenerul ei a bătut-o și că adesea avea ochii negri. Dl L a declarat că dna K a lucrat ca prostituată, dar a încetat să facă acest lucru câteva luni înainte de incident. 11. Curtea Regională a auzit dovezi de la patru ofițeri de poliție care au fost chemați la scenă. Toți au observat o rană de cuțit pe mâna doamnei K. Doi ofițeri au observat o umflare ușoară pe templul ei. Un alt ofițer de poliție a observat fire lipsite de păr al doamnei K, inclusiv unele pe hainele reclamantului. 12. Curtea Regională a auzit, de asemenea, dovezi de la dl H, care a prezentat un aviz expert cu privire la întrebarea în ce măsură nivelul de alcool al dnei K la momentul material i-a afectat capacitatea de a aminti evenimentele. Dl H a afirmat că declarațiile dnei K sunt probabil adevărate. 13. Dna K a fost invitată să furnizeze dovezi în timp ce reclamantul, în conformitate cu art. 250 din Codul de Procedură Penală, a fost luat într-o cameră apropiată. Cu toate acestea, după cum ar fi art. 152 § § 2a din Codul de Procedură Penală, dna K a refuzat să furnizeze dovezi și a solicitat ca declarațiile pe care le-a făcut poliției și judecătorul de investigare să fie citite în schimb. Curtea i-a acordat cererea. De asemenea, Curtea a acordat reclamantului cererea de înregistrare video a depunerii ei înaintea judecătorului de investigare să fie afișată. Cu toate acestea, atunci când a fost reprodusă, înregistrarea video s-a dovedit a fi o bandă goală. 14. Reclamantul a contestat credibilitatea dnei K. El a susținut în special că contul ei despre modul în care a ajuns să fie în camera lui și de comportamentul ei după presupusa infracțiune nu este plauzibil și a solicitat instanței să inspecteze scena. El susține în continuare că există o serie de discrepanțe între evenimentele descrise de dna K la poliție și cele descrise la judecătorul de investigare, precum și între dovezile sale și dovezile furnizate de martorii, dl S, dl L și dna P, la proces. Prin urmare, el solicită instanței să apeleze din nou la doamna K și, în măsura în care avizul său a fost relevant pentru instanță, martorul expert, dl H. Reclamant, a susținut că dl H ar trebui să furnizeze, de asemenea, dovezi privind metodele pe care le-a folosit pentru a evalua credibilitatea dnei K și tipul de întrebări pe care le-a întrebat atunci când a apărut în fața judecătorului de investigare. Reclamantul a susținut, în sfârșit, că, având în vedere numărul mare de contradicții din dovezile furnizate de doamna K, care a fost singurul martor al urmăririi judiciare, a fost esențial ca instanța să vadă înregistrarea video audierii ei pentru a putea evalua credibilitatea ei. El a adăugat că, dacă înregistrarea nu ar putea fi arătată, atunci el ar trebui acordat beneficiul îndoielii și a achitații. 15. Curtea a respins cererile reclamantului pentru continuarea prelevării probelor; nu a considerat util să viziteze scena, deoarece sala în cauză nu mai era în starea în care se afla în momentul material. În plus, fotografiile imobiliarelor au putut fi văzute într-un dosar pregătit de poliție, iar Curtea trebuie să analizeze incoerențele dintre dna K și declarațiile diferite ale reclamantului. Din acest motiv, acesta a refuzat, de asemenea, să pună întrebări suplimentare dlui H. În cele din urmă, aceasta a respins cererea reclamantului ca doamna K să fie chemată din nou pentru a furniza dovezi suplimentare, deoarece a refuzat să furnizeze dovezi în cadrul procesului și nu a existat nici o indicație că va schimba părerea. 16. La 19 noiembrie 2002, Curtea regională, ședința într-o formare de doi judecători profesioniști și doi judecători laici, a condamnat reclamantul pentru încercarea de viol cu violență. Acesta se bazează în parte pe declarațiile dnei K adresate poliției și judecătorului de investigare, menționând că dna K a fost sub influența alcoolului într-un grad considerabil la momentul evenimentelor. Curtea a acceptat argumentul reclamantului că dna K l-a însoțit în camera sa. Cu toate acestea, s-a constatat că, în ciuda incapacității dnei K de a reaminti evenimentele imediat înainte și după încercarea de viol, acuzațiile sale de agresiune au fost credibile, observată în acest sens că acestea sunt conforme cu celelalte dovezi obținute în cadrul procedurii, și anume leziunile la care dna K a fost martoră de ofițeri de poliție. Curtea nu a crezut contul reclamantului că a invitat-o pe doamna K să bea băuturi toată după-amiază și apoi în camera sa din simpatie pentru ea. De asemenea, a remarcat că reclamantul nu poate da niciun motiv convingător pentru faptul că părul dnei K a fost văzut de un ofițer de poliție pe hainele sale. În plus, nu a crezut afirmațiile reclamantului că dna K s-a rănit într-o cădere de la pub la apartamentul său sau că nu a suferit nici o altă rănire, în special a rănii la mâna ei. Având în vedere leziunile dnei K și dosarul penal al unei unsprezece condamnații anterioare, aceasta a condamnat reclamantul la trei ani de închisoare. Referindu-se la un aviz de experți psihiatru, acesta a ordonat, de asemenea, să fie reținut într-o instituție pentru infractorii bolnavi mentali. 17. Reclamantul a depus un motiv de nulitate la Curtea Supremă (Oberster Gerichtshof) în care s-a plâns, printre altele, de concedierea cererilor sale de dovezi suplimentare care trebuie luate. El a susținut, în special, că fotografiile la care se referă Curtea Regională nu au arătat încăpere așa cum era în momentul evenimentelor. El a susținut că, având în vedere diferitele inconsecvențe din descrierea evenimentelor de la doamna K, Curtea Regională ar fi trebuit să fi vizitat scena în vederea elaborării unei reconstrucții. A susținut, de asemenea, că procedurile au fost desfășurate împotriva normei privind dovezile directe (Unmittelbarkeit) în sensul că instanța de judecată nu a văzut înregistrarea video audierii la care au fost luate depuneri. Având în vedere acest lucru și noi dovezi care au venit la lumina procesului, și anume declarația dnei P că dna K a inventat adesea povești în timp ce se temea de a fi bătut de partenerul ei, instanța de judecată ar fi trebuit să-și reamintească doamna K sau, cel puțin, a permis să se pună alte întrebări domnului H. La 20 februarie 2003, Curtea Supremă a respins motivul de nulitate al reclamantului. Acesta a remarcat faptul că nu era necesară o inspecție a situației, deoarece intenția reclamantului era de a dovedi că acuzațiile dnei K cu privire la calea către camera sa și comportamentul ei, după încercarea de viol, nu erau adevărate; totuși, aceste fapte nu erau relevante pentru decizia instanței. În ceea ce privește cererea sa de a apela din nou doamna K, reclamantul nu a prezentat niciun motiv pentru care doamna K ar fi pregătită să prezinte dovezi după ce a refuzat să facă acest lucru în procesul din 1 iulie 2002. Curtea Supremă a constatat, de asemenea, că cererea reclamantului de a auzi dovezi suplimentare de la dl H nu a fost suficient de justificată, deoarece este condiționată. În orice caz, Curtea Regională nu se bazase pe avizul expert al dlui H în hotărârea sa. Curtea Supremă a remarcat, în ultimul rând, că Curtea Regională a abordat incoerențele dintre declarațiile dnei K adresate poliției și judecătorului de investigare și între declarațiile ei și declarațiile dnei P în contextul evaluării probelor sale, o evaluare care a apărut logică. 19. La 9 aprilie 2003, Curtea de Apel de la Graz (Oberlandesgericht) a respins recursul reclamantului, dar a acordat procurorul public apelul încrucișat și a sporit condamnarea la patru ani de închisoare. art. 258 din Codul de Procedură Penală din 1975 (Strafprozessordnung), prevede că toate dovezile trebuie luate în principiu la proces. În special, martorii și experții trebuie să facă declarațiile lor orale în fața instanței. Documentele pot fi folosite ca dovezi numai dacă au fost citite în instanță. 21. art. 252 prevede că tranșele curtei privind interogarea martorilor, alte documente oficiale în care declarațiile martorilor au fost înregistrate și înregistrările tehnice ale interogației martorilor pot fi citite sau prezentate la proces numai dacă martorii în cauză au dreptul să refuze să furnizeze dovezi în procesul (art. 152) și părțile au avut posibilitatea de a participa la interogarea (art. 162a și art. 247). 22. art. 162a § 1 din Codul de Procedură Penală din 1975 prevede o audiere adversară în fața judecătorului de investigare dacă, din motive de fapt sau juridic, există motive de a se teme că audierea unui martor nu va fi posibilă la proces. Procurorul public, acuzatul și avocatul inculpatului ar trebui să aibă posibilitatea de a participa la audiere și de a pune la întrebarea martorului. 23. art. 152 § 1 subsecțiunea 2a prevede că victimele infracțiunilor sexuale de către acuzat sunt scutite de a da dovezi în procesul în cazul în care au existat o audiere adversară a victimei în cadrul procedurii preliminare. Această dispoziție a fost introdusă în cadrul reformei Codul de Procedură Penală din 1998. Înainte de această reformă, numai minorii sub 14 ani la momentul unei presupuse infracțiuni sexuale erau scutiți de a da dovezi în proces. Notele explicative relevante ale proiectului de lege a guvernului (Erläuterungen zur Regierungsvorlage) menționează: „De fapt, trebuie să se presupună că modalitatea și data în care victima prezintă dovezi în cadrul procedurilor penale sunt strâns legate de contextul obiectivelor contradictorii de protecție a victimelor, de drepturile de apărare și de interesul urmăririi. Reforma din 1993 a Codului de procedură penală a luat deja în considerare drepturile necesare pentru apărarea de a participa la proceduri și de a pune la îndoială [ victima] și acestea sunt, de asemenea, relevante pentru dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, ar părea, de asemenea, în interesul victimelor infracțiunilor sexuale de peste 14 ani, să fie interogat doar o singură dată, deoarece, în general, o declarație le pune o povară mintală grea. Pe de altă parte, nu se poate neglija faptul că dacă victima este interogat doar o dată și la o dată devreme, există un pericol că nu va fi posibil să se obțină o coerență completă între această mărturie și rezultatele anchetelor sau examinărilor ulterioare ... Cu toate acestea, argumentul în favoarea creșterii garanțiilor procedurale pentru presupusele victime de infracțiuni sexuale este pericolul procedurii de instanță care cauzează leziuni și traumatizarea [pentru victimă] (victimație secundară) care, în mod incident, a fost subliniat de toți experții care lucrează cu astfel de victime. Atunci când se cântăresc în mod responsabil aceste interese ale victimei împotriva intereselor de constatare a faptelor, trebuie să se acorde cu toate acestea preferință protecției victimei, în special deoarece, de obicei, este posibil să se împotrivească cel puțin parțial efectele negative asupra dovezii prin „administrarea cazului” corespunzător și având în vedere faptul că examinarea la o dată potențială anticipată nu este doar în interesul martorilor, ci și în promovarea scopului procedurii, deoarece recunoașterile vor fi încă proaspete.” 24. art. 250 din Codul de Procedință Penală din 1975 prevede că judecătorul președinte la proces poate ordona în mod excepțional ca un acuzat să fie reținut într-o cameră apropiată în timp ce un martor prezintă dovezi. Acuzatul trebuie să fie informat de toate declarațiile făcute în absența sa. 25. La 1 ianuarie 2008, a intrat în vigoare Legea privind modificarea Codului de Procedință Penală (Straffprozessreformgesetz). În timp ce acest act a adus modificări majore, în special pentru procedurile de la faza preliminară a procesului, dispozițiile de mai sus au rămas, în esență, nemodificate, chiar dacă numărul unora dintre articolele descrise s-a schimbat. 26. art. 3 din Decizia-cadru nr. 2001/220/JAI din 15 martie 2001 privind Stabilirea victimelor în decizia penală necesită ca fiecare stat membru să furnizeze, printre altele, dovezile și să ia măsurile adecvate pentru a se asigura că autoritățile sale pun la îndoială victimele numai în măsura în care este necesară în scopul procedurii penale. art. 2 și art. 8 alineatul (4) impun fiecărui stat membru să facă toate eforturile pentru a se asigura că victimele sunt tratate cu respectul corespunzător pentru demnitatea lor personală în timpul procedurii, pentru a se asigura că victimele în special vulnerabile beneficiază de un tratament specific adecvat circumstanțele lor și pentru a se asigura că, în cazul în care este necesară protejarea victimelor, în special a celor mai vulnerabile, de efectele furnizării de dovezi în instanță deschisă, victimele pot, prin decizia luată de instanță, să aibă dreptul de a depune mărturie într-un mod care să permită atingerea acestui obiectiv, prin orice mijloace adecvate compatibile cu principiile sale juridice de bază. 27. În hotărârea sa din 16 iunie 2005 în cazul nr. C-105/03, Curtea Europeană de Justiție a declarat că obiectivele acestor dispoziții constă, în special, în asigurarea faptului că victimele în special vulnerabile primesc „un tratament specific potrivit circumstanțelor lor” și în beneficiul unor acorduri auditive speciale care sunt capabile să garanteze tuturor victimelor tratamente care plătesc respectul în mod corespunzător demnității lor individuale și le oferă posibilitatea de a fi ascultate și de a furniza dovezi, precum și în asigurarea că aceste victime sunt interogate „numai în măsura necesară în scopul procedurilor penale”. În cazul în care legislația națională permite să se depună mărturie doar o singură dată, în timpul anchetelor preliminare, o instanță națională ar trebui să poată utiliza, în ceea ce privește victimele deosebit de vulnerabile, o procedură specială dacă este cea mai potrivită pentru a corespunde situației victimelor și este necesară pentru a preveni pierderea probelor, pentru a reduce repetarea interogativelor la un minim și pentru a preveni consecințele dăunătoare, pentru victime, de a da mărturie la proces.