Aigner împotriva Austriei

Reclamantul s-a născut în 1954 și trăiește la Graz. La 20 martie 2001 dna K a fost interogat de poliție după ce a strigat de la fereastra camerei reclamantului. Ea a declarat că a întâlnit reclamantul în acea după-amiaza într-o casă publică. După vizitarea mai multor pub-uri, ea l-a însoțit în camera lui închiriată unde, ea a afirmat, el a încercat să o violeze. La 21 martie 2001, dna K a fost încă o dată interogată de poliție și au fost înființate proceduri penale împotriva reclamantului. Între 13.04 și 15.16 p.m. la 18 aprilie 2001 dna K a fost interogată de judecătorul de investigare în prezența reclamantului, avocatul său, un expert psihiatru dl H și stenograful curții. Reclamantul și avocatul său au primit posibilitatea de a pune întrebări dnei K și audiere a fost înregistrată în video.

Doamna K a declarat că în cursul încercării de viol reclamantul a lovit-o peste templu stâng, a apucat-o de păr și a amenințat-o cu un cuțit. În cursul luptei ea a rănit mâna pe cuțitul. Dna K a afirmat, de asemenea, că a lucrat ca prostituată între 1990 și 1996/97, dar a declarat că reclamantul nu a fost conștientă de acest lucru. La sfârșitul examinării, avocatul reclamantului a declarat că nu are întrebări suplimentare de pus la adresa dnei K. ulterior, interogarea a fost transcrisă și transcrisă la 29 de pagini. La 9 octombrie 2001, Curtea Regională de la Graz (Landesgericht) a condamnat reclamantul pentru încercarea de viol cu violență. În procesul dna K a refuzat să prezinte dovezi. Reclamantul a apelat la Curtea Supremă (Oberster Gerichtshof), care a susținut motivul de nulitate și a anulat condamnarea.

Acesta a constatat că procedurile dinainte de Curtea Regională au fost defectuoase în temeiul articolului 258 din Codul de Procedură Penală (Straffprozeßrechtsordnung), deoarece Curtea Regională și-a bazat concluziile pe declarațiile dnei K adresate poliției, care nu au fost citite la proces. 10. Curtea Regională a reluat apoi procedurile într-o nouă compoziție.

În audierile din 1 iulie, 26 august, 15 octombrie și 19 noiembrie 2002, a auzit dovezi de la solicitant și martori în continuare, printre care dl S, un chelner care lucrează într-unul dintre pub-uri pe care reclamantul le-a vizitat cu dna K, dna P, deținătorul unui alt pub, și dl L, partenerul dnei K. În cursul mărturiei lor, acești martori au făcut, printre altele, următoarele declarații: dl S, care a declarat anterior că a observat un semn albastru pe templul stâng al doamnei K, a declarat acum că nu știa exact unde era marca albastră și că nu a văzut fața dnei K. Dna P a declarat că comportamentul dnei K a devenit adesea errmatic după ce a consumat alcool, că a căutat adesea refugiu de la partenerul ei și mai târziu a inventat un pretext, că partenerul ei a bătut-o și că adesea avea ochii negri.

Dl L a declarat că dna K a lucrat ca prostituată, dar a încetat să facă acest lucru câteva luni înainte de incident. 11. Curtea Regională a auzit dovezi de la patru ofițeri de poliție care au fost chemați la scenă. Toți au observat o rană de cuțit pe mâna doamnei K. Doi ofițeri au observat o umflare ușoară pe templul ei. Un alt ofițer de poliție a observat fire lipsite de păr al doamnei K, inclusiv unele pe hainele reclamantului. 12. Curtea Regională a auzit, de asemenea, dovezi de la dl H, care a prezentat un aviz expert cu privire la întrebarea în ce măsură nivelul de alcool al dnei K la momentul material i-a afectat capacitatea de a aminti evenimentele. Dl H a afirmat că declarațiile dnei K sunt probabil adevărate.

13. Dna K a fost invitată să furnizeze dovezi în timp ce reclamantul, în conformitate cu art. 250 din Codul de Procedură Penală, a fost luat într-o cameră apropiată. Cu toate acestea, după cum ar fi art. 152 § § 2a din Codul de Procedură Penală, dna K a refuzat să furnizeze dovezi și a solicitat ca declarațiile pe care le-a făcut poliției și judecătorul de investigare să fie citite în schimb. Curtea i-a acordat cererea. De asemenea, Curtea a acordat reclamantului cererea de înregistrare video a depunerii ei înaintea judecătorului de investigare să fie afișată. Cu toate acestea, atunci când a fost reprodusă, înregistrarea video s-a dovedit a fi o bandă goală. 14. Reclamantul a contestat credibilitatea dnei K. El a susținut în special că contul ei despre modul în care a ajuns să fie în camera lui și de comportamentul ei după presupusa infracțiune nu este plauzibil și a solicitat instanței să inspecteze scena.

El susține în continuare că există o serie de discrepanțe între evenimentele descrise de dna K la poliție și cele descrise la judecătorul de investigare, precum și între dovezile sale și dovezile furnizate de martorii, dl S, dl L și dna P, la proces. Prin urmare, el solicită instanței să apeleze din nou la doamna K și, în măsura în care avizul său a fost relevant pentru instanță, martorul expert, dl H. Reclamant, a susținut că dl H ar trebui să furnizeze, de asemenea, dovezi privind metodele pe care le-a folosit pentru a evalua credibilitatea dnei K și tipul de întrebări pe care le-a întrebat atunci când a apărut în fața judecătorului de investigare. Reclamantul a susținut, în sfârșit, că, având în vedere numărul mare de contradicții din dovezile furnizate de doamna K, care a fost singurul martor al urmăririi judiciare, a fost esențial ca instanța să vadă înregistrarea video audierii ei pentru a putea evalua credibilitatea ei.

El a adăugat că, dacă înregistrarea nu ar putea fi arătată, atunci el ar trebui acordat beneficiul îndoielii și a achitații. 15. Curtea a respins cererile reclamantului pentru continuarea prelevării probelor; nu a considerat util să viziteze scena, deoarece sala în cauză nu mai era în starea în care se afla în momentul material. În plus, fotografiile imobiliarelor au putut fi văzute într-un dosar pregătit de poliție, iar Curtea trebuie să analizeze incoerențele dintre dna K și declarațiile diferite ale reclamantului. Din acest motiv, acesta a refuzat, de asemenea, să pună întrebări suplimentare dlui H. În cele din urmă, aceasta a respins cererea reclamantului ca doamna K să fie chemată din nou pentru a furniza dovezi suplimentare, deoarece a refuzat să furnizeze dovezi în cadrul procesului și nu a existat nici o indicație că va schimba părerea.

16. La 19 noiembrie 2002, Curtea regională, ședința într-o formare de doi judecători profesioniști și doi judecători laici, a condamnat reclamantul pentru încercarea de viol cu violență. Acesta se bazează în parte pe declarațiile dnei K adresate poliției și judecătorului de investigare, menționând că dna K a fost sub influența alcoolului într-un grad considerabil la momentul evenimentelor. Curtea a acceptat argumentul reclamantului că dna K l-a însoțit în camera sa. Cu toate acestea, s-a constatat că, în ciuda incapacității dnei K de a reaminti evenimentele imediat înainte și după încercarea de viol, acuzațiile sale de agresiune au fost credibile, observată în acest sens că acestea sunt conforme cu celelalte dovezi obținute în cadrul procedurii, și anume leziunile la care dna K a fost martoră de ofițeri de poliție.

Curtea nu a crezut contul reclamantului că a invitat-o pe doamna K să bea băuturi toată după-amiază și apoi în camera sa din simpatie pentru ea. De asemenea, a remarcat că reclamantul nu poate da niciun motiv convingător pentru faptul că părul dnei K a fost văzut de un ofițer de poliție pe hainele sale. În plus, nu a crezut afirmațiile reclamantului că dna K s-a rănit într-o cădere de la pub la apartamentul său sau că nu a suferit nici o altă rănire, în special a rănii la mâna ei. Având în vedere leziunile dnei K și dosarul penal al unei unsprezece condamnații anterioare, aceasta a condamnat reclamantul la trei ani de închisoare. Referindu-se la un aviz de experți psihiatru, acesta a ordonat, de asemenea, să fie reținut într-o instituție pentru infractorii bolnavi mentali.

17. Reclamantul a depus un motiv de nulitate la Curtea Supremă (Oberster Gerichtshof) în care s-a plâns, printre altele, de concedierea cererilor sale de dovezi suplimentare care trebuie luate. El a susținut, în special, că fotografiile la care se referă Curtea Regională nu au arătat încăpere așa cum era în momentul evenimentelor. El a susținut că, având în vedere diferitele inconsecvențe din descrierea evenimentelor de la doamna K, Curtea Regională ar fi trebuit să fi vizitat scena în vederea elaborării unei reconstrucții. A susținut, de asemenea, că procedurile au fost desfășurate împotriva normei privind dovezile directe (Unmittelbarkeit) în sensul că instanța de judecată nu a văzut înregistrarea video audierii la care au fost luate depuneri.

Având în vedere acest lucru și noi dovezi care au venit la lumina procesului, și anume declarația dnei P că dna K a inventat adesea povești în timp ce se temea de a fi bătut de partenerul ei, instanța de judecată ar fi trebuit să-și reamintească doamna K sau, cel puțin, a permis să se pună alte întrebări domnului H. La 20 februarie 2003, Curtea Supremă a respins motivul de nulitate al reclamantului. Acesta a remarcat faptul că nu era necesară o inspecție a situației, deoarece intenția reclamantului era de a dovedi că acuzațiile dnei K cu privire la calea către camera sa și comportamentul ei, după încercarea de viol, nu erau adevărate; totuși, aceste fapte nu erau relevante pentru decizia instanței.

În ceea ce privește cererea sa de a apela din nou doamna K, reclamantul nu a prezentat niciun motiv pentru care doamna K ar fi pregătită să prezinte dovezi după ce a refuzat să facă acest lucru în procesul din 1 iulie 2002. Curtea Supremă a constatat, de asemenea, că cererea reclamantului de a auzi dovezi suplimentare de la dl H nu a fost suficient de justificată, deoarece este condiționată. În orice caz, Curtea Regională nu se bazase pe avizul expert al dlui H în hotărârea sa. Curtea Supremă a remarcat, în ultimul rând, că Curtea Regională a abordat incoerențele dintre declarațiile dnei K adresate poliției și judecătorului de investigare și între declarațiile ei și declarațiile dnei P în contextul evaluării probelor sale, o evaluare care a apărut logică.

19. La 9 aprilie 2003, Curtea de Apel de la Graz (Oberlandesgericht) a respins recursul reclamantului, dar a acordat procurorul public apelul încrucișat și a sporit condamnarea la patru ani de închisoare. art. 258 din Codul de Procedură Penală din 1975 (Strafprozessordnung), prevede că toate dovezile trebuie luate în principiu la proces. În special, martorii și experții trebuie să facă declarațiile lor orale în fața instanței. Documentele pot fi folosite ca dovezi numai dacă au fost citite în instanță.

21. art. 252 prevede că tranșele curtei privind interogarea martorilor, alte documente oficiale în care declarațiile martorilor au fost înregistrate și înregistrările tehnice ale interogației martorilor pot fi citite sau prezentate la proces numai dacă martorii în cauză au dreptul să refuze să furnizeze dovezi în procesul (art. 152) și părțile au avut posibilitatea de a participa la interogarea (art. 162a și art. 247). 22. art. 162a § 1 din Codul de Procedură Penală din 1975 prevede o audiere adversară în fața judecătorului de investigare dacă, din motive de fapt sau juridic, există motive de a se teme că audierea unui martor nu va fi posibilă la proces. Procurorul public, acuzatul și avocatul inculpatului ar trebui să aibă posibilitatea de a participa la audiere și de a pune la întrebarea martorului.

23. art. 152 § 1 subsecțiunea 2a prevede că victimele infracțiunilor sexuale de către acuzat sunt scutite de a da dovezi în procesul în cazul în care au existat o audiere adversară a victimei în cadrul procedurii preliminare. Această dispoziție a fost introdusă în cadrul reformei Codul de Procedură Penală din 1998. Înainte de această reformă, numai minorii sub 14 ani la momentul unei presupuse infracțiuni sexuale erau scutiți de a da dovezi în proces. Notele explicative relevante ale proiectului de lege a guvernului (Erläuterungen zur Regierungsvorlage) menționează: „De fapt, trebuie să se presupună că modalitatea și data în care victima prezintă dovezi în cadrul procedurilor penale sunt strâns legate de contextul obiectivelor contradictorii de protecție a victimelor, de drepturile de apărare și de interesul urmăririi.

Reforma din 1993 a Codului de procedură penală a luat deja în considerare drepturile necesare pentru apărarea de a participa la proceduri și de a pune la îndoială [ victima] și acestea sunt, de asemenea, relevante pentru dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, ar părea, de asemenea, în interesul victimelor infracțiunilor sexuale de peste 14 ani, să fie interogat doar o singură dată, deoarece, în general, o declarație le pune o povară mintală grea.

Pe de altă parte, nu se poate neglija faptul că dacă victima este interogat doar o dată și la o dată devreme, există un pericol că nu va fi posibil să se obțină o coerență completă între această mărturie și rezultatele anchetelor sau examinărilor ulterioare ... Cu toate acestea, argumentul în favoarea creșterii garanțiilor procedurale pentru presupusele victime de infracțiuni sexuale este pericolul procedurii de instanță care cauzează leziuni și traumatizarea [pentru victimă] (victimație secundară) care, în mod incident, a fost subliniat de toți experții care lucrează cu astfel de victime.

Atunci când se cântăresc în mod responsabil aceste interese ale victimei împotriva intereselor de constatare a faptelor, trebuie să se acorde cu toate acestea preferință protecției victimei, în special deoarece, de obicei, este posibil să se împotrivească cel puțin parțial efectele negative asupra dovezii prin „administrarea cazului” corespunzător și având în vedere faptul că examinarea la o dată potențială anticipată nu este doar în interesul martorilor, ci și în promovarea scopului procedurii, deoarece recunoașterile vor fi încă proaspete.” 24. art. 250 din Codul de Procedință Penală din 1975 prevede că judecătorul președinte la proces poate ordona în mod excepțional ca un acuzat să fie reținut într-o cameră apropiată în timp ce un martor prezintă dovezi.

Acuzatul trebuie să fie informat de toate declarațiile făcute în absența sa. 25. La 1 ianuarie 2008, a intrat în vigoare Legea privind modificarea Codului de Procedință Penală (Straffprozessreformgesetz). În timp ce acest act a adus modificări majore, în special pentru procedurile de la faza preliminară a procesului, dispozițiile de mai sus au rămas, în esență, nemodificate, chiar dacă numărul unora dintre articolele descrise s-a schimbat. 26. art. 3 din Decizia-cadru nr. 2001/220/JAI din 15 martie 2001 privind Stabilirea victimelor în decizia penală necesită ca fiecare stat membru să furnizeze, printre altele, dovezile și să ia măsurile adecvate pentru a se asigura că autoritățile sale pun la îndoială victimele numai în măsura în care este necesară în scopul procedurii penale.

art. 2 și art. 8 alineatul (4) impun fiecărui stat membru să facă toate eforturile pentru a se asigura că victimele sunt tratate cu respectul corespunzător pentru demnitatea lor personală în timpul procedurii, pentru a se asigura că victimele în special vulnerabile beneficiază de un tratament specific adecvat circumstanțele lor și pentru a se asigura că, în cazul în care este necesară protejarea victimelor, în special a celor mai vulnerabile, de efectele furnizării de dovezi în instanță deschisă, victimele pot, prin decizia luată de instanță, să aibă dreptul de a depune mărturie într-un mod care să permită atingerea acestui obiectiv, prin orice mijloace adecvate compatibile cu principiile sale juridice de bază.

27. În hotărârea sa din 16 iunie 2005 în cazul nr. C-105/03, Curtea Europeană de Justiție a declarat că obiectivele acestor dispoziții constă, în special, în asigurarea faptului că victimele în special vulnerabile primesc „un tratament specific potrivit circumstanțelor lor” și în beneficiul unor acorduri auditive speciale care sunt capabile să garanteze tuturor victimelor tratamente care plătesc respectul în mod corespunzător demnității lor individuale și le oferă posibilitatea de a fi ascultate și de a furniza dovezi, precum și în asigurarea că aceste victime sunt interogate „numai în măsura necesară în scopul procedurilor penale”.

În cazul în care legislația națională permite să se depună mărturie doar o singură dată, în timpul anchetelor preliminare, o instanță națională ar trebui să poată utiliza, în ceea ce privește victimele deosebit de vulnerabile, o procedură specială dacă este cea mai potrivită pentru a corespunde situației victimelor și este necesară pentru a preveni pierderea probelor, pentru a reduce repetarea interogativelor la un minim și pentru a preveni consecințele dăunătoare, pentru victime, de a da mărturie la proces.

6. The applicant was born in 1954 and lives in Graz. 7. On 20 March 2001 Mrs K was questioned by the police after shouting from the window of the applicant’s room. She stated that she had met the applicant that afternoon in a public house. After visiting further pubs she had accompanied him to his rented room where, she alleged, he had attempted to rape her. On 21 March 2001 Mrs K was again questioned by the police and criminal proceedings were instituted against the applicant. 8. Between 1.04 p.m. and 3.16 p.m. on 18 April 2001 Mrs K was questioned by the investigating judge in the presence of the applicant, his lawyer, a psychiatric expert Mr H and the court stenographer. The applicant and his lawyer were given the opportunity to put questions to Mrs K and the hearing was recorded on video.

Mrs K stated that in the course of the attempted rape the applicant had hit her across the left temple, grabbed her by the hair and threatened her with a knife. In the course of the struggle she had injured her hand on the knife. Mrs K also stated that she had worked as a prostitute between 1990 and 1996/97, but said that the applicant had been unaware of this. At the end of the examination the applicant’s counsel stated that she had no further questions to put to Mrs K. Subsequently the questioning was transcribed and the transcript ran to 29 pages. 9. On 9 October 2001 the Graz Regional Court (Landesgericht) convicted the applicant of attempted rape with violence. At the trial Mrs K refused to give evidence.

The applicant appealed to the Supreme Court (Oberster Gerichtshof), which upheld his plea of nullity and quashed the conviction. It found that the proceedings before the Regional Court were defective under Article 258 of the Code of Criminal Procedure (Strafprozeßrechtsordnung) as the Regional Court had based its findings on Mrs K’s statements to the police, which had not been read out at the trial. 10. The Regional Court then resumed the proceedings in a new composition. At hearings on 1 July, 26 August, 15 October and 19 November 2002, it heard evidence from the applicant and further witnesses. These witnesses included Mr S, a waiter working in one of the pubs which the applicant had visited with Mrs K, Mrs P, the innkeeper of another pub, and Mr L, Mrs K’s partner.

In the course of their testimony these witnesses made inter alia the following statements: Mr S, who had previously stated that he had noticed a blue mark on Mrs K’s left temple, now said that he did not know exactly where the blue mark was and that he had not seen Mrs K’s face. Mrs P stated that Mrs K’s behaviour often became erratic after she had consumed alcohol, that she frequently sought refuge from her partner and later invented a pretext, that her partner beat her and that she often had black eyes. Mr L stated that Mrs K had worked as a prostitute but had stopped doing so some months prior to the incident. 11. The Regional Court heard evidence from four police officers who had been called to the scene.

All of them had noticed a knife wound on Mrs K’s hand. Two officers had noticed a slight swelling on her temple. Another police officer had noticed loose strands of Mrs K’s hair including some on the applicant’s clothes. 12. The Regional Court also heard evidence from Mr H, who had submitted an expert opinion on the question of the extent to which Mrs K’s alcohol level at the material time had affected her ability to remember the events. Mr H stated that Mrs K’s statements were likely to be true. 13. Mrs K was invited to give evidence while the applicant, pursuant to Article 250 of the Code of Criminal Procedure, was taken into an adjacent room. However, as Article 152 § 1 subsection 2a of the Code of Criminal Procedure entitled her to do, Mrs K refused to give evidence and requested that the statements she had made to the police and the investigating judge be read out instead.

The court granted her request. The Court also granted the applicant’s request for the video recording of her deposition before the investigating judge to be shown. However, when played, the video recording turned out to be a blank tape. 14. The applicant contested Mrs K’s credibility. He argued in particular that her account of how she had come to be in his room and of her conduct after the alleged offence was not plausible and requested the court to inspect the scene. He further contended that there were a number of discrepancies between the events as described by Mrs K to the police and those she had described to the investigating judge, as well as between her evidence and the evidence given by the witnesses, Mr S, Mr L and Mrs P, at the trial.

He therefore requested the court to call Mrs K again and, to the extent his opinion was of relevance for the court, the expert witness Mr H. The applicant submitted that Mr H should also give evidence on the methods he had used to assess Mrs K’s credibility and the kind of questions he had asked when she appeared before the investigating judge. The applicant argued, lastly, that, in view of the large number of contradictions in the evidence given by Mrs K, who was the sole prosecution witness, it was essential for the court to view the video recording of her hearing in order to be able to assess her credibility. He added that, if the recording could not be shown, then he should be given the benefit of the doubt and acquitted.

15. The court dismissed the applicant’s requests for the further taking of evidence. It did not consider it useful to visit the scene as the room in question was no longer in the state it had been in at the material time. Furthermore, photographs of the premises could be seen in a file prepared by the police, and it was for the court to analyse the inconsistencies between Mrs K’s and the applicant’s differing statements. For the latter reason it also refused to put further questions to Mr H. Lastly, it dismissed the applicant’s request for Mrs K to be called again to give further evidence as she had refused to give evidence at the trial and there was no indication that she would change her mind.

16. On 19 November 2002 the Regional Court, sitting in a formation of two professional judges and two lay judges, convicted the applicant of attempted rape with violence. It relied partly on Mrs K’s statements to the police and the investigating judge. It noted that Mrs K had been under the influence of alcohol to a considerable degree at the time of the events. The court accepted the applicant’s argument that Mrs K had accompanied him to his room voluntarily. It found, however, that despite Mrs K’s inability to recall the events immediately before and after the attempted rape, her allegations of assault were credible. It noted in this regard that they were consistent with the other evidence obtained in the proceedings, namely the injuries to Mrs K witnessed by the police officers.

The court did not believe the applicant’s account that he had invited Mrs K for drinks all afternoon and then to his room out of sympathy for her. It further noted that the applicant could not give any convincing reason for the fact that strands of Mrs K’s hair had been spotted by a police officer on his clothes. Furthermore, it did not believe the applicant’s assertions that Mrs K had injured herself in a fall on the way from the pub to his flat or that she had not suffered any other injuries, in particular the wound to her hand. Having regard to Mrs K’s injuries and to the applicant’s criminal record of eleven previous convictions, it sentenced the applicant to three years’ imprisonment. Referring to a psychiatric expert opinion, it further ordered that he be detained in an institution for mentally ill offenders.

17. The applicant filed a plea of nullity with the Supreme Court (Oberster Gerichtshof) in which he complained inter alia about the dismissal of his requests for further evidence to be taken. He submitted in particular that the photographs to which the Regional Court had referred did not show the room as it was at the time of the events. He argued that in view of the various inconsistencies in Mrs K’s description of the events, the Regional Court should have visited the scene in order to stage a reconstruction. He further argued that the proceedings had been conducted contrary to the direct evidence rule (Unmittelbarkeit) in that the trial court had not seen the video recording of the hearing at which the depositions were taken.

In view of this and of new evidence that had come to light at the trial, namely the statement by Mrs P that Mrs K frequently made up stories as she feared being beaten up by her partner, the trial court should have recalled Mrs K or, at least, allowed further questions to be put to Mr H. In the applicant’s submission, the proceedings had therefore violated his right under Article 6 of the Convention to conduct his defence effectively. 18. On 20 February 2003 the Supreme Court rejected the applicant’s plea of nullity. It noted that no inspection of the scene was necessary as the applicant’s intention was to prove that Mrs K’s allegations concerning the way to his room and her behaviour after the attempted rape were not true; however, these facts had not been relevant to the court’s decision.

As regards his request to call Mrs K again, the applicant had not submitted any reasons why Mrs K would be prepared to give evidence after refusing to do so at the trial on 1 July 2002. The Supreme Court also found that the applicant’s request to hear further evidence from Mr H had not been sufficiently substantiated as it was conditional. In any event, the Regional Court had not relied on Mr H’s expert opinion in its judgment. The Supreme Court noted, lastly, that the Regional Court had dealt with the inconsistencies between Mrs K’s statements to the police and to the investigating judge and between her statements and Mrs P’s statement in the context of its assessment of evidence, an assessment that appeared logical.

19. On 9 April 2003 the Graz Court of Appeal (Oberlandesgericht) dismissed the applicant’s appeal, but granted the Public Prosecutor’s cross-appeal and increased the sentence to four years’ imprisonment. That decision was served on the applicant’s counsel on 9 May 2003. 20. Article 258 of the 1975 Code of Criminal Procedure (Strafprozessordnung), provides that all evidence must in principle be taken at the trial. In particular, witnesses and experts must make their statements orally before the court. Documents may only be used as evidence if they have been read out in court.

21. Article 252 lays down that court transcripts of the questioning of witnesses, other official documents in which statements of witnesses have been recorded and technical recordings of the questioning of witnesses may only be read out or shown at the trial if the witnesses concerned are entitled to refuse to give evidence at the trial (Article 152) and the parties have had the opportunity to participate in the questioning (Article 162a and 247). 22. Article 162a § 1 of the 1975 Code of Criminal Procedure provides for an adversarial hearing before the investigating judge if, on factual or legal grounds, there is reason to fear that the hearing of a witness will not be possible at the trial.

The public prosecutor, the defendant and the defendant’s lawyer should be given an opportunity to attend the hearing and question the witness. 23. Article 152 § 1 subsection 2a states that victims of sexual offences by the accused are exempted from giving evidence at the trial if there has been an adversarial hearing of the victim in the preliminary proceedings. This provision was introduced as part of the 1998 reform of the Code of Criminal Procedure. Prior to this reform, only minors aged under fourteen at the time of an alleged sexual offence were exempted from giving evidence at trial. The relevant explanatory notes to the government bill (Erläuterungen zur Regierungsvorlage) state: “In fact it is to be assumed that the manner in which and date on which the victim gives evidence in criminal proceedings are closely linked to the context of the conflicting aims of victim protection, defence rights and the interest of prosecution.

The 1993 reform of the Code of Criminal Procedure has already taken account of the necessary rights for the defence to participate in the proceedings and to question [the victim] and these are also relevant to the provisions of the European Convention of Human Rights. However, it would also appear to be in the interest of victims of sexual offences aged over fourteen for them to be questioned only once, as, in general, making a statement places a heavy mental burden on them.

On the other hand, it cannot be overlooked that if the victim is only questioned once and at an early date, there is a danger that it will not be possible to obtain complete consistency between this testimony and the results of subsequent investigations or examinations ... However, the argument in favour of nevertheless increasing procedural safeguards for the alleged victims of sexual offences is the danger of the court proceedings causing damage and traumatisation [to the victim] (secondary victimisation) which has, incidentally, been highlighted by all the experts who work with such victims.

When responsibly weighing these interests of the victim against the interests of ascertaining the facts, preference must nevertheless be given to the protection of the victim, especially since it is usually possible to at least partly counterbalance the possible negative effects on evidence by corresponding ‘case management’ and since an examination at a potentially early date is not only in the interest of the witnesses but also promotes the purpose of the procedure, as recollections will still be fresh.” 24. Article 250 of the 1975 Code of Criminal Procedure provides that the presiding judge at the trial may exceptionally order an accused to be held in an adjacent room while a witness gives evidence.

The accused must be informed of all statements made in his absence. 25. On 1 January 2008 the Code of Criminal Procedure Amendment Act (Strafprozessreformgesetz) entered into force. While this act brought major changes in particular for the proceedings at the pre-trial stage, the above provisions remained essentially unchanged, even though the numbering of some of the Articles described changed. 26. Article 3 of Council Framework Decision no. 2001/220/JHA of 15 March 2001 on the Standing of Victims in Criminal Proceedings requires each Member State inter alia to supply evidence and to take appropriate measures to ensure that its authorities question victims only in so far as necessary for the purpose of criminal proceedings.

Articles 2 and 8(4) require each Member State to make every effort to ensure that victims are treated with due respect for their personal dignity during proceedings, to ensure that particularly vulnerable victims benefit from specific treatment best suited to their circumstances and to ensure that where there is a need to protect victims, particularly those most vulnerable, from the effects of giving evidence in open court, victims may, by decision taken by the court, be entitled to testify in a manner enabling that objective to be achieved, by any appropriate means compatible with its basic legal principles.

27. In its judgment of 16 June 2005 in case no. C-105/03, the European Court of Justice stated that the objectives of these provisions consist, in particular, in ensuring that particularly vulnerable victims receive “specific treatment best suited to their circumstances” and the benefit of special hearing arrangements that are capable of guaranteeing to all victims treatment which pays due respect to their individual dignity and gives them the opportunity to be heard and to supply evidence, and in ensuring that those victims are questioned “only insofar as necessary for the purpose of criminal proceedings”.

Where national legislation allows testimony to be given only once, during the preliminary enquiries, a national court should be able, in respect of particularly vulnerable victims, to use a special procedure if it best corresponds to the situation of the victims and is necessary in order to prevent the loss of evidence, to reduce the repetition of questioning to a minimum and to prevent the damaging consequences, for the victims, of their giving testimony at the trial.