CASE OF KESKINEN AND VELJEKSET KESKINEN OY v. FINLAND

Primul reclamant s-a născut în 1967 și trăiește în Töysä. Societatea reclamantă are scaunul său și în Töysä. Reclamanții au organizat în februarie 2005 un concurs de pescuit în gheață pentru care taxa de intrare a fost de 20 de euro. Acesta a șaptea oară când competiția a fost organizată de solicitanți. Ei au închiriat în 2004 un lac, în care au pus 5.551 somon marcat. Unul dintre ei a cântat cinci kilograme, 50 aproximativ trei kilograme, 500 aproximativ doi kilograme și 5.000 aproximativ un kilogram. Câștigătorii concursului au fost cei trei bărbați și trei femei care au prins cel mai mare pește. În plus, oricine care a prins un somon marcat ar câștiga un premiu în conformitate cu greutatea sa. Pescuitorul somonului de cinci kilo ar câștiga un milion de euro, pescuitorul unui somon de trei kilo ar primi un certificat de cadou în valoare de 20.000 de euro, peștetorul unui somon de două kilo un certificat de cadou pentru 2.000 de euro și peștetorul unui somon de un kilo un certificat de cadou în valoare de 200 de euro. Fiecare participant ar putea cumpăra doar un bilet de intrare și a fost permis să folosească doar o tijetă și un cârlig. Concursul de pescuit în gheață a fost un eveniment în masă în care au participat 27 731 de persoane. Dintre somonul marcat 5,551 au fost capturate 2.188. Următoarele certificate de cado au fost acordate: trei certificate de cado de 20.000 de euro, 48 certificate de cadouri de 2.000 de euro și 2.137 certificate de cadouri de 200 de euro. În momentul organizării concurenței de pescuit anterioare în 2003, Ministerul Internului a solicitat societății reclamante să clarifice natura concurenței. Acesta a concluzionat în martie 2003 că concurența ar trebui considerată parțial ca o loterie, în sensul Actului Loteriei (arpajaislaki, lottilagen), în sensul că pescuitorii somonului marcat vor fi acordate premii separate. Această interpretare a fost trimisă pentru informații consiliului administrativ județului (läninhallitus, länsstyrelsen) și departamentul local de poliție. Concursul de pescuit din 2003 nu a avut consecințe legale pentru reclamanții. Pregătirile pentru evenimentul din 2005 au început în 2004 și au implicat un număr mare de persoane locale, inclusiv poliția. Ministerul de Interne a cerut din nou companiei solicitante să clarifice natura concurenței. La 17 și 21 ianuarie 2005, Ministerul a concluzionat că evenimentul ar putea constitui o loterie în sensul Legii Loteriei. Acest punct de vedere a fost comunicat poliției locale și oficialilor de poliție din județ. Reclamanții au informat poliția în mod corespunzător cu mult în avans. Poliția nu a interzis niciodată evenimentul, chiar dacă avea dreptul de a face acest lucru în cazul în care organizarea unui eveniment este ilegală. 10. Procedura penală a fost introdusă împotriva reclamanților în 2006. Procurorul public a formulat acuzații împotriva primului reclamant, printre altele, pentru că a organizat, în legătură cu o concurență de pescuit în gheață, o loterie fără un permis adecvat, deoarece rezultatul concurenței de pescuit a fost în parte bazat pe noroc. În plus, procurorul public a solicitat ca profitul obținut din infracțiunile comise de societatea reclamantă să fie renunțat la stat. 11. La 5 iunie 2006, Tribunalul districtual Seinäjoki (käjäoikeus, tingsrätten), după o audiere orală, a respins toate acuzațiile împotriva primului reclamant, precum și cererea de confiscare împotriva societății reclamante. Curtea a constatat că loteria era ilegală, dar faptul că dispozițiile în cauză nu erau clare, că evenimentele similare au fost organizate înainte și că autoritățile nu au împiedicat să se desfășoare evenimentul, a condus instanța să concludă că interpretarea greșită a legii a primului reclamant este excusabilă. 12. Procurorul public a apelat la Curtea de Apel Vaasa (Hovioikeus, hovrätten), reiterând acuzațiile sale și solicitând să se desfășoare o audiere orală. El solicită ca doi funcționari ai Ministerului Internului să fie auziti despre rolul Ministerului în general, precum și în acest caz, inclusiv problema intenției și motivele reclamanților la întrebările și orientările Ministerului. În ceea ce privește confiscarea, a fost necesară o audiere orală pentru a evalua dovezile și valoarea profitului obținut. 13. La 5 iulie 2006, reclamanții au depus, de asemenea, un recurs în ceea ce privește costurile și cheltuielile și au solicitat să se desfășoare o audiere orală. Ei au vrut ca doi martori să fie auziți în legătură cu natura, conținutul și organizarea concurenței de pescuit în gheață. În ceea ce privește confiscarea, ei au propus să audă managerul financiar al societății reclamante cu privire la rezultatul financiar al concurenței. În cazul în care nu a avut loc o audiere orală, reclamanții ar trebui să aibă posibilitatea de a prezenta observații suplimentare. 14. Ambele părți au primit posibilitatea de a face observații cu privire la scrisoarea de recurs a cealaltă parte. 15. La 8 august 2007, Curtea de Apel Vaasa, printre altele, a respins cererea de audiere orală și a condamnat primul reclamant la amenzi de 50 de zile (13.300 euro) în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor de loterie. În ceea ce privește ședința orală, instanța a constatat că faptele și antecedentele lor nu au fost discutate, corespondența scrisă dintre Ministerul și reclamanții a fost deja inclusă în hotărârea Curții de District și rolul Ministerului Internului ca organism de supraveghere și expert în domeniul legislației loteriei a devenit evident din Loterie Act. Prin urmare, nu este necesar să se desfășoare o audiere orală, nici să se desfășoare o audiere orală. Nu a fost necesar să se furnizeze procurorului public sau reclamanților posibilitatea de a prezenta observații suplimentare. În ceea ce privește meritul, instanța a constatat că capturarea unui pește marcat este mai mult din cauza norocului decât a competențelor participanților. Chiar și un începător ar fi putut prinde un pește câștigător. Concurența de pescuit în gheață astfel a îndeplinit criteriile unei loterie în sensul Loteriei Act. Dispozițiile Loteriei Act nu au fost în special dificil de înțeles și primul reclamant a fost bine conștient de modul în care au fost interpretate de Minister. Deoarece nu s-a putut considera că primul reclamant a interpretat legea într-un mod excusabil, el a fost considerat vinovat de o infracțiune de loterie. Potrivit instanței, sancțiunile corespunzătoare, ținând cont de vina primului reclamant și de efectele dăunătoare ale infracțiunii, a fost, prin urmare, de 50 de zile. Curtea a estimat că profitul obținut din infracțiune a fost de 60.000 de euro și a ordonat confiscarea acestuia. 16. Prin scrisoarea din 8 octombrie 2007, reclamanții au apelat la Curtea Supremă (korkein oikeus, högsta domstolen), cerând ca o audiere să fie desfășurată sau ca cazul să fie remis la Curtea de Apel pentru o audiere orală. Ei au susținut, printre altele, că a fost o surpriză totală pentru ei că Curtea de Apel nu a organizat o audiere orală și nu le-a oferit posibilitatea de a prezenta alte observații. 17. La 3 martie 2008, Curtea Supremă a acordat primului reclamant concediu de recurs. La 30 decembrie 2008, Curtea Supremă a constatat că cazul ar fi putut fi hotărât de Curtea de Apel fără a desfășura o audiere orală și, din același motiv, nu a fost necesară o audiere orală în Curtea Supremă. În ceea ce privește meritul, instanța a confirmat că concurența de pescuit în gheață trebuia considerată o loterie în sensul Legii Loterielor și că aceasta a avut loc fără permis. Având în vedere interpretarea Ministerului, dispozițiile Legii Loterielor nu au fost deosebit de dificile de înțeles. Prin urmare, primul reclamant nu a putut fi considerat că a interpretat greșit legislația într-o manieră excusabilă. Curtea a susținut numărul de multe impuse, dar a redus suma fiecărui termen zilnic, astfel încât cele 50 de multe impuse să se ridice la un total de 7.500 de euro. În ceea ce privește societatea reclamantă, instanța a refuzat să recurgă. 19. Capitolul 26, secțiunea 14, din Codul de Procedură Judicială (oikeudenkäymiskaari, rättegångsbalken; astfel cum a fost modificat de Legea nr. 165/1998) prevăzută în momentul respectiv: „O audiere principală se desfășoară în instanța de recurs, dacă o parte dintr-un caz civil sau partea vătămată sau a inculpatului într-un caz penal astfel solicită. Cu toate acestea, nu este necesară o audiere principală pentru motivul menționat la subsecțiunea 1, dacă (1) într-un caz civil admis la soluționare, opoziția a admis cererea recurentei de modificare; (2) într-un caz penal numai reclamantul a solicitat o audiere principală și cazul este hotărât în conformitate cu recursul; (3) persoana care solicită o audiere principală a fost satisfăcută de decizia Curții de District și decizia nu este modificată în detrimentul său; (4) recursul este evident nefondat; (5) numai o chestiune procedurală trebuie decisă în acest caz; sau (6) deținerea unei audieri principale este pentru un alt motiv evident nejustificat. Dispozițiile din subsecțiunea 1 și din subsecțiunea 2 alineatul (1) și 2 alineatul (3) - (6) se aplică, în măsura în care este cazul, și atunci când aud un recurs interzis într-un caz civil necontencios.” 20. În conformitate cu capitolul 26, secțiunea 15, din același cod: „O instanță de recurs va avea o audiere principală, indiferent dacă a fost solicitată, dacă o decizie privind această chestiune are ca rezultat credibilitatea mărturiei admise în instanța de district sau a concluziilor instanței de district în cadrul unei inspecții, sau asupra noilor mărturii care vor fi admise în instanța de recurs. În acest caz, dovezile admise în instanța de district se readmit și inspecția se efectuează din nou în audierea principală, cu excepția cazului în care există un obstacol pentru același lucru. În cazul în care dovezile menționate la alineatul (1) nu pot fi readmitete în audierea principală, hotărârea instanței de district nu se modifică în această parte, cu excepția cazului în care dovezile pentru un motiv special trebuie evaluate în mod diferit. Cu toate acestea, o decizie privind o acuzație poate fi modificată în favoarea inculpatului unui caz penal.” 21. Capitolul 30, secțiunea 20, subsecțiunea 1, din același Cod prevede: „Dacă este necesar, Curtea Supremă organizează o audiere orală în cazul în care părțile, martorii și experții pot fi auziți și alte informații admise. Audierea orală poate fi limitată la o parte a cazului în apel.”