CASE OF MORARIU AND OHTERS v. ROMANIA

Detaliile privind reclamanții sunt menționate în anexă. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, se pot rezuma după cum urmează. 1. Context istoric

De la sfârșitul anilor patruzeci și până la începutul anilor șaizeci , terenurile agricole care aparțineau particularilor au devenit proprietate a statului sau a cooperativelor agricole. Părinții reclamanților au fost de asemenea afectați de această măsură și a trebuit să-și cedeze terenurile.

După revoluția din 1989, cele mai multe cooperative agricole au fost desființate. În 1991, chiar dacă părinții reclamanților erau decedați, a fost adoptată Legea nr. 18, care a acordat persoanelor ale căror terenuri deveniseră, sub regimul comunist, proprietatea statului sau a cooperativelor dreptul de a li se restitui aceste terenuri. 2. Demersurile administrative în vederea restituirii terenurilor

Începând cu anul 2005, reclamanții au solicitat autorităților administrative locale restituirea terenurilor care aparținuseră, înainte de transferul lor în favoarea statului, părinților lor. Autoritățile au respins cererile de reconstituire a dreptului de proprietate formulate de reclamanți, invocând faptul că acestea nu îndeplineau, la momentul depunerii cererilor, condiția privind cetățenia română, impusă la art. 48 din Legea nr. 18/1991. Reclamanții au depus plângeri în fața instanțelor interne față de hotărârile administrative emise în urma cererilor lor de reconstituire a dreptului de proprietate. 3. Procedurile în fața instanțelor interne a) Judecata în primă instanță

În fața judecătoriilor, reclamanții au susținut că sunt moștenitorii foștilor proprietari ai terenurilor transferate în favoarea statului în timpul regimului comunist și au invocat art. 44 alin. (2) din Constituție, care permite cetățenilor străini și apatrizilor să dobândească terenuri pe calea moștenirii legale. Reclamanții au solicitat instanțelor să anuleze hotărârile administrative emise de comisiile locale care funcționează pe lângă primării.

Prin hotărâri supuse apelului și recursului, o parte din judecătorii au respins plângerile anumitor reclamanți, în urma ședințelor publice și în contradictoriu, pronunțându-se că art. 44 alin. (2) din Constituție viza doar cazul moștenitorilor celor decedați care au obținut deja, prin Legea nr. 18/1991, un titlu de proprietate asupra terenurilor, nu și cazul moștenitorilor celor decedați care nu erau proprietari după adoptarea legii menționate anterior. Instanțele sesizate au făcut referire la interpretarea art. 44 alin. (2) din Constituție, dată de Curtea Constituțională în Decizia din 7 octombrie 2004, potrivit căreia Constituția revizuită nu interzicea dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizii, dar stabilea condițiile în care această categorie de reclamanți putea dobândi acest drept. Or, potrivit acestor instanțe, în ceea ce privește succesiunile deschise înainte de revizuirea Constituției, reclamanții nu îndeplineau aceste condiții. Reclamanții în cauză au formulat apel împotriva acestor hotărâri.

O parte din judecătorii au admis plângerile anumitor reclamanți și au hotărât că Legea nr. 312/2005, lege specială, la care art. 44 alin. (2) din Constituție face referire, nu implica dobândirea, de către străini, a dreptului de proprietate asupra terenurilor prin moștenire și că, prin urmare, Constituția nu excludea această categorie de beneficii de la Legea nr. 18/1991. Astfel, aceste instanțe au considerat că acești reclamanți aveau o „speranță legitimă” pentru a obține reconstituirea dreptului lor de proprietate asupra terenurilor care aparținuseră părinților lor. Alte judecătorii au hotărât că faptul de a avea o cetățenie a Uniunii Europene era suficient pentru ca acești reclamanți să posede un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. Autoritățile administrative au declarat apel împotriva acestor hotărâri. b) Judecata în apel și recurs

În urma uneia sau mai multor ședințe publice în care reclamanții au avut posibilitatea de a depune la dosar toate probele admise de legislația națională pe care le-au considerat relevante, instanțele sesizate prin apelurile declarate de reclamanți le-au respins și au confirmat deciziile administrative inițiale. Prin hotărâri definitive și irevocabile, instanțele sesizate cu recursurile formulate de autoritățile administrative, au admis, au casat hotărârile favorabile reclamanților și, pronunțându-se asupra temeiniciei plângerilor lor, le-au respins.

În ceea ce privește apelurile formulate de reclamanți sau recursurile formulate de autoritățile administrative, instanțele au reamintit mai întâi că Legea nr. 18/1991 era o lege specială, care excludea solicitanții care nu sunt cetățeni români de la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. În continuare, instanțele au reamintit că, potrivit poziției constante a Curții Constituționale, art. 44 alin. (2) din Constituție oferea cetățenilor străini posibilitatea de a dobândi terenuri pe calea moștenirii legale, dar numai pentru succesiunile deschise după data revizuirii Constituției, adică după 29 octombrie 2003. Instanțele constatau că succesiunile de care reclamanții s-au prevalat erau anterioare acestei date și, prin urmare, au considerat că aceștia nu beneficiau de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, ci doar de vocația de a obține acest drept, subordonată condiției referitoare la cetățenia română, neîndeplinită de reclamanți la momentul depunerii cererilor.

În fine, instanțele au reamintit prevederile Legii nr. 312/2005, care au impus perioade de tranziție de cinci, respectiv de șapte ani, negociate de România la momentul aderării la Uniunea Europeană, în cazul achiziției de către cetățeni străini și societăți comerciale de drept străin de terenuri pentru reședințe secundare, păduri, terenuri agricole și forestiere. Potrivit instanțelor, legea organică menționată la art. 44 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003 era cea care confirma opțiunea legiuitorului român în acest domeniu. B. Dreptul și practica interne relevante 1. Prezentare generală a principalelor dispoziții legislative privind achiziționarea de terenuri în România de către cetățenii străini a) Constituția

Art. 44 din Constituția României, astfel cum a fost revizuită prin Legea nr.429/2003 din 29 octombrie 2003, prevede următoarele: Art. 44 Dreptul de proprietate privată „1. Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. 2. Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.” b) Legea nr. 18/1991

Dispozițiile relevante ale Legii nr. 18/1991, intrată în vigoare la 20 februarie 1991 și republicată la 5 ianuarie 1998, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, prevăd următoarele: Art. 8 Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor „(1) Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producție se face în condițiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau construirea acestui drept. (2). De prevederile legii beneficiază membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativă sau cărora li s-a preluat în orice mod teren de către aceasta, precum și în condițiile legii civile, moștenitorii acestora, membrii cooperatori care nu au adus pământ în cooperativă și alte persoane anume stabilite. (...)” Art. 48 „Cetățenii români cu domiciliul în străinătate, precum și foștii cetățeni români care și-au redobândit cetățenia română, indiferent dacă și-au stabilit sau nu domiciliul în țară, pot face cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafețele de terenuri agricole sau terenuri cu destinație forestieră, prevăzute la art. 45, care le-au aparținut în proprietate, dar numai până la limita prevăzută la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, pentru terenurile agricole, și nu mai mult de 30 ha de familie, pentru terenurile cu destinație forestieră în condițiile prevăzute la art. 9 alin. (3)–(9).” c) Legea nr. 247/2005

Art. 3 din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente prevede următoarele: Titlul X Circulația juridică a terenurilor „ Art. 3 . Cetățenii străini și apatrizii precum și persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în condițiile prevăzute de legea specială.” d) Legea nr. 312/2005

Legea nr. 312 din 10 noiembrie 2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. Dispozițiile relevante prevăd următoarele: Cap. I Dispoziții generale Art. 1 „(1) Prezenta lege are ca obiect reglementarea dobândirii dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine. (2) Prevederile prezentei legi nu se aplică în cazul dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi prin moștenire legală. (...) ” Art. 3 „Cetățeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România, precum și persoana juridică constituită în conformitate cu legislația unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în aceleași condiții cu cele prevăzute de lege pentru cetățenii români și pentru persoanele juridice române.” Art. 4 „Cetățeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România cu domiciliul într-un stat membru, precum și persoana juridică nerezidentă, constituită în conformitate cu legislația unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reședințe secundare, respectiv sedii secundare, la împlinirea unui termen de 5 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană”. Art. 5 „(1) Cetățeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România cu domiciliul într-un stat membru, precum și persoana juridică nerezidentă, constituită în conformitate cu legislația unui stat membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor sau terenurilor forestiere la împlinirea unui termen de 7 ani de la data aderării României la Uniunea Europeană. „(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică fermierilor care desfășoară activități independente și sunt, după caz: a) cetățeni ai statelor membre sau apatrizi cu domiciliul într-un stat membru, care își stabilesc reședința în România; b) apatrizi cu domiciliul în România. (...).” „(4) Persoanele prevăzute la alin. (2) dobândesc dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor și terenurilor forestiere în aceleași condiții cu cele aplicabile cetățenilor români, de la data aderării României la Uniunea Europeană. (...)” 2. Prezentare generală a practicii judecătorești interne relevante

În Decizia nr. 408 din 7 octombrie 2004, Curtea Constituțională, sesizată cu o excepție de neconstituționalitate care vizează art. 3 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor (și care stabilește o interdicție absolută privind achiziționarea terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi) a formulat următoarele observații: „(...) Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, pentru soluționarea acesteia, este necesară o analiză juridică a prevederilor constituționale referitoare la dreptul de proprietate, înainte și după revizuirea Legii fundamentale, din considerente ce țin de aplicarea legii în timp. Așa fiind, înainte de revizuire, textul constituțional care consacra protecția proprietății private, respectiv art. 41, instituia, la alin. (2) teza a doua, incapacitatea specială a cetățenilor străini și apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate asupra oricăror terenuri proprietate privată aflate pe teritoriul României. Incapacitatea specială prevăzută de acest text constituțional lipsea de efecte juridice, în sfera sa de aplicare, toate modurile de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenurilor, indiferent dacă erau situate în intravilan sau extravilan. În prezent, aceste prevederi au fost substanțial modificate, ceea ce produce importante consecințe în plan juridic. Astfel, potrivit art. 44 alin. (2) teza a doua din Constituția republicată, cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală. Or, Curtea constata ca dispoziția constituțională, deși nu mai prevede in terminis interdicția dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, nu o înlătură, ci doar precizează cazurile și condițiile în care aceștia pot dobândi un asemenea drept, restrângând astfel sfera de aplicare a acestei incapacități speciale. Așa fiind, norma constituțională are în vedere, într-o primă ipoteză, posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin acte juridice inter vivos , în condițiile legii organice, de către cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene sau ai statelor cu care au fost încheiate tratate internaționale, precum și de către apatrizii domiciliați pe teritoriile acestora, în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană sau din încheierea de către țara noastră a unor tratate internaționale, pe bază de reciprocitate. Curtea constată că momentul intrării în vigoare a revizuirii Constituției nu coincide cu momentul de la care incapacitatea specială nu mai operează, ridicarea interdicției fiind condiționată de aderarea la Uniunea Europeană sau de încheierea unui tratat internațional, pe bază de reciprocitate. A doua ipoteză o reprezintă prevederea potrivit căreia cetățenii străini și apatrizi pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor prin moștenire legală. Astfel exprimată, voința legiuitorului constituțional nu permite decât o interpretare univocă, această ipoteză fiind de imediată aplicare, din momentul intrării în vigoare a revizuirii Constituției, respectiv numai pentru situațiile în care succesiunea în legătură cu care se exercită calitatea de moștenitori legali s-a deschis după această dată. În consecință, printr-o interpretare per a contrario , față de cetățenii străini și apatrizi care nu îndeplinesc condițiile prevăzute în una dintre cele două ipoteze ale normei constituționale, interdicția de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pe teritoriul României operează în continuare, incapacitatea specială fiind conservată în actuala normă constituțională. (...)”

Într-o altă Decizie (nr. 630/2007) din 1 august 2007, Curtea Constituțională, sesizată cu o excepție de neconstituționalitate care vizează art. 48 din Legea nr. 18/1991, a formulat următoarele observații: „(...) Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile <LLNK 11991 18 11 201 0 17> Legii nr. 18/1991 au ca scop reconstituirea dreptului de proprietate, sau constituirea acestuia, în favoarea foștilor cooperatori, a moștenitorilor acestora și a altor persoane care, la data intrării în vigoare a legii, nu aveau calitatea de proprietari, asupra terenurilor care constituie fondul funciar al României. Dreptul de proprietate al acestor persoane este reconstituit sau, după caz, constituit, în temeiul și în condițiile legii. În acest context, legea prevede categoriile de persoane îndreptățite a formula cererile de reconstituire a dreptului de proprietate, dispozițiile art. 48 stabilind posibilitatea de a solicita reconstituirea și pentru cetățenii români cu domiciliul în străinătate, precum și pentru foștii cetățeni români care și-au redobândit cetățenia română, indiferent dacă și-au stabilit sau nu domiciliul în țară. Așadar, având în vedere obiectul de reglementare al legii - fondul funciar al României – și scopul declarat al acesteia – retrocedarea către foștii proprietari sau moștenitorii acestora a dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate de cooperativele agricole de producție sau de către stat –, reglementarea condițiilor în care operează această retrocedare, inclusiv sub aspectul persoanelor îndreptățite, constituie opțiunea legiuitorului, în acord cu politica economică a statului în această materie și cu finalitatea reparatorie a legii. Condiționarea exercitării dreptului de a formula cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor de calitatea de cetățean român reprezintă o astfel de opțiune, care este pe deplin constituțională. Astfel, dispozițiile art. 44 alin. (2) teza a doua din Constituție, deși nu mai prevăd in terminis interdicția dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, nu o înlătură, ci doar precizează cazurile și condițiile în care aceștia pot dobândi un asemenea drept, restrângând astfel sfera de aplicare a acestei incapacități speciale. Potrivit normei constituționale, una dintre modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii străini sau apatrizi este moștenirea legală. Însă, Curtea constată că, în cauza aflată pe rolul instanței judecătorești, calitatea de moștenitor nu poate fi recunoscută decât ca urmare a aplicării legii și numai în limitele stabilite de aceasta, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, legea are ca scop reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea unor persoane care, la data intrării în vigoare a legii, nu aveau calitatea de proprietari. Prin urmare, nu se poate invoca, în aplicarea prevederilor <LLNK 11991 18 11 201 0 17> Legii nr. 18/1991, garantarea și ocrotirea constituțională a dreptului de proprietate în persoana reclamanților, câtă vreme aceștia nu sunt titulari ai acestui drept, ce urmează a se naște ulterior, prin efectul și în condițiile legii menționate. (...) Curtea respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, excepție ridicată de L.J. (...).”

Între 1 august 2007 și 16 decembrie 2011, Curtea Constituțională a fost solicitată să se pronunțe de nouăsprezece ori asupra excepțiilor de neconstituționalitate a art. 48 din Legea nr. 18/1991, și a reiterat, de fiecare dată, motivarea din Decizia nr. 630 din 1 august 2007, înainte de a respinge excepțiile ridicate. 3. Doctrina

Doctrina definește succesiunea ca o transmitere a patrimoniului unei persoane fizice decedate în favoarea uneia sau mai multor persoane în viață (persoane fizice, persoane juridice sau stat) (a se vedea, de exemplu, Francisc Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, București, 1999, p. 5). Capete de cerere

Reclamanții au invocat în mod explicit sau în substanță art. 1 din Protocolul 1 la convenție, luat în considerare separat și coroborat cu art. 14 din convenție. Aceștia se plâng de refuzul autorităților naționale, confirmat de instanțele interne, de a le reconstitui dreptul de proprietate asupra terenurilor care au aparținut părinților, pe motiv că nu sunt cetățeni români, situație care reprezintă în opinia lor o discriminare pe motive de cetățenie, care nu are nicio justificare obiectivă.

O parte din reclamanți invocă art. 6 § 1 din convenție și reclamă inechitatea procedurilor care-i privesc (cererile nr. 13456/08, 31229/08, 38127/08, 40269/08, 43244/08, 48435/08, 22007/09, 32397/09, 38525/09, 41800/09, 51369/09, 54522/09, 60701/09, 64276/09, 1960/10, 28352/10, 29154/10, 32292/10, 44106/10, 58195/10 și 77928/11), interpretarea eronată a legii de către instanțele interne (cererile nr. 53772/08, 13728/09, 18478/09, 47998/09, 59038/09 și 34696/10), divergența în jurisprudența instanțelor interne în domeniul restituirii terenurilor în favoarea cetățenilor străini (cererile nr. 32247/08, 36583/08, 38425/08 și 16956/10), durata procedurii (cererile nr. 49086/08, 13728/09 și 16956/10), și existența unei singure căi de atac împotriva hotărârilor pronunțate de către instanțele de prim grad (cererile nr. 15783/08, 51315/08 și 32302/10). În cauza nr. 40247/08, reclamantul se plânge de inechitatea deciziei Curții Constituționale. Reclamanta din cauza nr. 45269/08 se plânge de anularea unei hotărâri favorabile, situație care ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.

Unii reclamanți (cererile nr. 40269/08, 35939/09, 35946/09, 41800/09 și 44106/10) invocă art. 13 din convenție și se plâng de lipsa unei căi de atac efective împotriva hotărârilor care confirmă hotărârile administrative ale comisiilor, ca urmare a respingerii apelurilor lor de către instanțe, pe motiv că nu ar fi îndeplinit cerința referitoare la cetățenie, fără a analiza temeinicia contestațiilor lor. În drept

Reclamanții se plâng de refuzul autorităților naționale, confirmat de instanțele interne, de a le restitui terenurile de care familiile lor au fost expropriate în timpul regimului comunist, din cauza faptului că nu au îndeplinit cerința privind cetățenia română. Reclamanții afirmă că sunt moștenitori ai părinților lor, ale căror patrimonii includeau de asemenea dreptul de proprietate asupra terenurilor în cauză și Constituția revizuită le permitea dobândirea dreptului de proprietate prin moștenire. Aceștia invocă și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 14 din convenție Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.” Art. 14 din convenție este formulat după cum urmează: „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de (...) convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.” A. Cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1, considerat separat

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile contestate se referă la „bunuri” în sensul acestei dispoziții. Noțiunea „bunuri” poate acoperi atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, având un temei suficient în dreptul intern, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Speranța de a i se recunoaște supraviețuirea unui fost drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este de foarte mult timp imposibilă nu poate fi considerată drept un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Aceeași situație se aplică unei creanțe condiționale care se stinge prin nerealizarea condiției [ Kopecký împotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, pct. 35, CEDO 2004-IX, Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei , (MC), nr. 42527/98, pct. 83, CEDO 2001-VIII; Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (MC), nr. 39794/98, pct. 69, CEDO 2002-VII]].

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor care le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției. De asemenea, această dispoziție nu le impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea de a determina domeniul de aplicare al legislațiilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de alegere a condițiilor în care acceptă să restituie un drept de proprietate persoanelor deposedate ( Kopecký , citată anterior, pct. 35 ; Jantner împotriva Slovaciei , nr. 39050/97, pct. 34, 4 martie 2003). În special, statele contractante dispun de o marjă amplă de apreciere privind oportunitatea de a exclude anumite categorii de foști proprietari de la un astfel de drept de restituire. Acolo unde categorii de proprietari sunt astfel excluse, o cerere de restituire din partea unei persoane care face parte din una dintre aceste categorii nu poate oferi temeiul unei „speranțe legitime” care să impună protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, între altele, hotărârea Gratzinger și Gratzingerova , citată anterior, pct. 70–74).

Astfel, într-o serie de cazuri privind restituirea bunurilor expropriate anterior, Curtea a hotărât că reclamanții nu au avut nicio „speranță legitimă” dacă nu s-a putut considera că aveau o creanță suficient individualizată pentru a fi imediat exigibilă. Acesta este cazul atunci când, în mod evident, una dintre cerințele esențiale ale legii nu este îndeplinită de reclamanți ( Gratzinger și Gratzingerova , hotărâre citată anterior, pct. 70–73) sau atunci când există o controversă asupra modului în care dreptul intern trebuie interpretat și aplicat, iar argumentele invocate de reclamant în această privință sunt respinse definitiv de instanțele naționale [ Jantner , citată anterior, pct. 29–33 ; Slavov și alții împotriva Bulgariei (dec.), nr. 20612/02, 42563/02, 42596/02 și 16059/03, pct. 81, 2 decembrie 2008 ; Kopecký , citată anterior, pct. 49–50].

În speță, Curtea observă că reclamanții au revendicat, în temeiul unei legislații adoptate după căderea regimului comunist, reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor care au aparținut, cu mai multe decenii în urmă, părinților lor. Or, tuturor li s-a refuzat, prin hotărâri administrative, confirmate prin hotărâri definitive, reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestor terenuri pe motiv că nu îndeplineau cerința referitoare la cetățenia română, astfel cum se prevede la art. 48 din Legea nr. 18/1991.

Rezultă că obiectul procedurii nu îl reprezenta „bunurile existente”, deoarece reclamanții nu aveau calitatea de proprietari, aflându-se în poziția de simpli solicitanți, similar reclamanților din hotărârea Gratzinger et Gratzingerova , citată anterior. Rămâne de stabilit dacă exista în dreptul intern un interes patrimonial suficient stabilit căruia i s-ar fi putut atașa o „speranță legitimă” de a obține o astfel de restituire. Curtea reamintește, în acest sens, că există o diferență între o simplă speranță la restituire, oricât de evidentă ar fi, și o speranță legitimă, care trebuie să fie mai concretă și să se bazeze pe o dispoziție legală sau un act juridic, precum o hotărâre judecătorească (hotărârea Gratzinger și Gratzingerova , citată anterior, pct. 73).

Curtea notează că reclamanții invocă posibilitatea recunoscută de Constituția revizuită în 2003 în favoarea cetățenilor străini, de a dobândi terenuri prin moștenire legală [art. 44 alin. (2) in fine din Constituție]. Cu privire la acest punct, Curtea observă că poziția Curții Constituționale, exprimată în 2004, repetată în mai multe rânduri între 2007 și 2011, și adoptată de majoritatea tribunalelor în speță, a fost în favoarea recunoașterii acestui dreptul numai pentru succesiunile deschise după revizuirea Constituției (a se vedea supra, punctele 16–18). Or, reclamanții au acceptat succesiunile părinților lor cu mulți ani înainte de revizuirea Constituției din 2003 și potrivit constatărilor făcute de tribunale, moștenirile lor nu includeau niciun drept de proprietate asupra terenurilor în litigiu (pct. 10 supra). Așadar, potrivit principiului nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet , reclamanții nu pot pretinde că au moștenit un astfel de drept. Curtea notează, în plus, că, deși unele judecătorii au admis plângerile anumitor reclamanți, aceste hotărâri nu au fost definitive și au fost casate, în recurs, de către tribunale.

În aceste condiții, trebuie constatat că reclamanții nu au demonstrat că sunt titularii unor creanțe suficient stabilite pentru a fi exigibile și, prin urmare, nu puteau să se prevaleze de un „bun” astfel cum se prevede la art. 1 din Protocolul nr. 1.

Pe cale de consecință, acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile convenției și trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4. B. Cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 coroborat cu art. 14 din convenție

Conform jurisprudenței Curții, art. 14 din convenție nu există independent deoarece este valabil numai în ceea ce privește exercitarea drepturilor și libertăților garantate de către celelalte clauze normative din convenție și de către protocoalele sale [a se vedea, printre mulți alții, Burden împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13378/05, pct. 58, CEDO 2008...]. Aplicarea art. 14 nu presupune în mod necesar încălcarea unuia dintre drepturile materiale garantate prin convenție. Trebuie, și este suficient, ca faptele cauzei să intre cel puțin sub incidența unuia dintre articolele din convenție [a se vedea printre mulți alții, Koua Poirrez împotriva Franței , nr. 40892/98, pct. 36, CEDO 2003–X, și Andreieva împotriva Letoniei (MC), nr. 55707/00, pct. 74, CEDO 2009-...].

În cauzele de față, Curtea a constatat deja că reclamanții nu pot pretinde că au o „speranță legitimă” de a obține restituirea bunurilor care le-au aparținut părinților lor. Având în vedere concluzia privind inaplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră că art. 14 din convenție nu poate fi luat în considerare în speță.

Pe cale de consecință, capetele de cerere ale reclamanților întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1 coroborat cu art. 14 sunt incompatibile ratione materiae cu dispozițiile convenției și trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 lit. a) și art. 35 § 4 din convenție. C. Cu privire la celelalte capete de cerere 36.

O parte dintre reclamanți (a se vedea pct. 21 supra) invocă art. 6 § 1 din convenție și reclamă inechitatea procedurii, interpretarea greșită a dreptului intern de către tribunale, divergența jurisprudenței tribunalelor naționale, durata excesivă a procedurilor, precum și existența unui singure căi de atac împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii. Din perspectiva aceluiași articol, unii reclamanți invocă de asemenea inechitatea deciziei Curții Constituționale și încălcarea principiului securității raporturilor juridice. Invocând art. 13 din convenție, o altă parte a reclamanților (a se vedea pct. 22 supra), se plâng de lipsa unei căi de atac efective împotriva hotărârilor judecătoriilor care confirmă hotărârile administrative de respingere a cererilor lor de reconstituire, ca urmare a respingerii acțiunilor lor pe motiv că nu au îndeplinit cerința referitoare la cetățenie, fără a fi tranșată temeinicia plângerilor lor.

Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care este competentă să se pronunțe asupra susținerilor formulate, Curtea nu a constat nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. Reiese că această parte a cererilor este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Decide să conexeze cererile; Declară cererile inadmisibile. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte Nr. Nr. cererii Data introducerii Numele reclamantului Data nașterii Locul de reședință Cetățenia (la momentul depunerii cererii de reconstituire a dreptului de proprietate) Data ultimei hotărâri interne definitive Alte capete de cerere 32247/08 01/07/2008 Serghie-Gheorghe-Ioan MORARIU 29/10/1943 Frankfurt/Main, Germania Cetățenie germană Hotărârea definitivă din 12 februarie 2008 a Tribunalului Timiș Art. 6 § 1 din convenție (jurisprudență divergentă la nivelul tribunalelor) 13465/08 04/03/2008 1. Mariana Liana CARLEJAN Nürnberg, Germania 2. Doina Ecaterina TAMAS Nürnberg, Germania Cetățenie germană Hotărârea definitivă din 11 octombrie 2007 a Tribunalului Bistrița Art. 6 § 1 din convenție (inechitatea procedurii) 15783/08 15/03/2008 1. Roderich