CASE OF SCHWEIZERISCHE RADIO- UND FERNSEHGESELLSCHAFT SRG v. SWITZERLAND

Societatea reclamantă este o societate de radio și televiziune de drept privat cu sediul în Zurich. La 12 august 2004, a solicitat autorizația de a intra în închisoare Hindelbank (Canton of Bern) pentru a filma un fel de portret (“eine Art Portrait”) din A., un prizonier de sex feminin care îndeplinește o condamnare pentru crimă. Ideea a fost de a difuza filmul interviului din programul "Rundschau", într-o caracteristică despre procesul altor persoane acuzate în același caz de crimă. A susținut că interviul cu A., care a fost consimțintă, a fost un subiect de interes public, având în vedere că, chiar și după condamnarea ei, cazul ei a continuat să atragă o mare atenție media. „Rundschau” este un program de televiziune elvețian săptămânal care acoperă întrebări politice și economice. Creat în 1968, este unul dintre cele mai lungi programe de televiziune elvețiană și este transmis miercuri seara. Prin decizia din 31 august 2004, închisoarea a refuzat să autorizezeze filmarea, din motive de pace, ordine și securitate în închisoare și tratamentul egal al prizonierilor. La 27 septembrie 2004, societatea reclamantă a depus un recurs împotriva acestei decizii, explicând că intenția a fost de a filma fotografii generale de A. în interiorul închisoarei și un interviu cu ea” (“allgemeine Aufnahmen der Insassin im Gefägnis semie ein Interviu mit ihr”). Apelul a fost respins de Departamentul de Poliție și Afaceri Militare din Berna la 16 februarie 2005. 10. La 21 martie 2005, societatea reclamantă a contestat această decizie, susținând că nu există nici un pericol de a perturba pacea și ordinea sau de a amenința securitatea în închisoare, deoarece nu a avut nici o intenție de a filma instalațiile tehnice de pe site sau în interiorul diferitelor clădiri. Nici prezența unui singur cameraman și a unui jurnalist, care ar putea să perturbe funcționarea limpede a stabilinței sau să reprezinte un risc de securitate, în special deoarece filmarea nu ar trebui să dureze mai mult de două sau trei ore și ar putea avea loc într-un moment în care ceilalți deținuți lucrau. În orice caz, aranjamentele practice precise pentru filmarea încă nu au fost finalizate. 11. Prin decizia din 1 iulie 2005, Curtea Administrativă a Cantonului Bernei a respins recursul. Ca și instanța de judecată, fără a nega interesul mass-media considerabil generat de cazul A. din Elveția, aceasta a respins recursul pe baza articolului 5 din ordinul referitor la Codul Penal și art. 48 din legea Cantonului Bern privind executarea sancțiunilor și a măsurilor (a se vedea punctul 18 de mai jos). Acesta a indicat că art. 16 § 3 din Constituția Federală (punctul 16 de mai jos) a autorizat accesul numai la surse accesibile în general și a considerat că, în timp ce reprezentanții mass-media au fost autorizați în mod normal să viziteze închisori, efortul organizațional și de supraveghere necesar pentru un echipaj de televiziune era mult peste ceea ce ar putea fi rezonabil de așteptat pentru autoritățile închisoare. Acesta a considerat, de asemenea, că nu exista nimic care să împiedice societatea reclamantă să difuzeze un program despre cazul lui A. folosind doar o înregistrare audio sau un interviu simplu. Acesta a raționat că, în scopul unui program de știri despre această temă specifică („Sachinformation”), pozele prizonierului nu erau necesare. 12. Societatea reclamantă a depus un recurs de drept public și un recurs de drept administrativ în fața Curții Federale, pentru încălcarea libertății sale de exprimare și de informare, susținând că există un interes public considerabil în procesul de crimă în Elveția. Având în vedere faptul că utilizarea echipamentelor moderne și ușoare ar fi limitat orice perturbare a funcționării în mod fin a închisoarei, a susținut că instanța de mai jos nu a dat motive suficiente pentru motivele tehnice și de securitate pe care cererea de filmare a acestuia a fost refuzată în închisoare. Filmarea ar fi putut avea loc în camera alocată pentru vizitele de închisoare, care ar fi putut fi închisă celorlalți prizonieri. De asemenea, a afirmat că principiul egalității de tratament a fost încălcat, în măsura în care a fost plasat într-un dezavantaj față de alte mass-media. 13. Într-o hotărâre din 29 noiembrie 2005, Curtea Federală a respins recursul de drept administrativ. Acesta a acceptat că vizitele în închisoare au fost importante deoarece contactul cu familiile lor a ajutat deținuții să își pregătească și să-și faciliteze reabilitarea socială, dar acest lucru nu a provocat niciun drept de film în interiorul unei închisoarei. 14. Într-o hotărâre din 6 februarie 2006, Curtea Federală a respins, de asemenea, recursul public. Acesta a susținut hotărârea instanței inferioare în conformitate cu care art. 16 § 3 din Constituția Federală a garantat accesul la informațiile care erau accesibile în general și a considerat că acest lucru trebuie să se aplice la art. 10 din Convenție și a adăugat că acordarea accesului societății reclamante la închisoare ar putea încălca drepturile de personalitate ale celorlalți deținuți. În ceea ce privește argumentul societății reclamante care a afirmat că are unele mass-media de acces la închisoare, dar nu echipajele de televiziune au constituit un tratament discriminatoriu, acesta a susținut că principiul egalității de tratament nu se aplică în acest caz, deoarece producțiile de televiziune nu au prezentat comparații cu înregistrările audio sau interviuri simple. 15. Se pare din observațiile guvernului că atunci când A., care a protestat întotdeauna nevinovăția ei, a fost condamnat că a provocat o mare agitație publică. Organizația „Appel-Au-Peuple”, de exemplu, care ia diferite tipuri de acțiuni în legătură cu presupusele avorturi de justiție, a făcut presupus amenințări împotriva judecătorilor federali responsabile de caz, care au condus în mod excepțional la înlocuirea procedurilor de revizuire inițiate de A. Liderul mișcării a organizat chiar și o grevă de foame de șase zile pentru A. Se pare că el a petrecut zile întregi în afara Curții Federale și se presupune că a luat simpatizatori împreună cu el la casa unui judecător federal, în afara căruia a tabărat toată noaptea într-un scaun. 16. art. 16 din Constituția Federală citește după cum urmează: „Libertatea de exprimare și de informare 1. Libertatea de exprimare și de informare este garantată. Fiecare persoană are dreptul liber de a forma, de a exprima și de a-și transmite opiniile. Fiecare persoană are dreptul liber de a primi informații, de a-l colecta din surse accesibile în general și de a-l difuza. » 17. Partea relevantă a articolului 5 din Ordinul din 13 noiembrie 1973 privind Codul Penal se citește după cum urmează (traducere neoficială furnizată de Curte): „Vizitele și corespondența Vizitele și corespondența pot fi restricționate numai în măsura în care funcționarea limpede a înființare este necesară. Gestionarea închisorii poate impune restricții mai strânse dacă circumstanțele cauzei o impun. Contactul dintre deținut și familia sa trebuie facilitat în măsura posibilului. Vizitele și corespondența sunt autorizate numai sub supraveghere. Administrația închisorii poate decide să nu monitorizeze vizitele și corespondența dacă deținutul este considerat fiabil. Gestionarea poate autoriza, în contextul general al înființarii, contactul liber între deținuți și clerici, medici, avocați de apărare, notari, tutori și persoane care îndeplinesc funcții comparabile. ...” 18. Secțiunea 9.6 din legea Cantonului de la Berna din 25 iunie 2003, privind executarea condamnărilor și a măsurilor, reglementează contactul deținuților cu lumea exterioară, după cum urmează: „art. 48 – Principii 1) Deținuții pot avea contact cu persoanele din afara stabilirii. Ca regulă generală, ei suportă personal costurile rezultate. Contacturile cu lumea exterioară pot fi supravegheate și limitate, sau chiar interzise, în cazul în care abuzul sau o amenințare la securitate și ordine este de teamă sau în cazul în care acestea sunt în contradicție cu scopul execuției sentinței. ...” 19. art. 71 din Codul de procedură penală elvețian din 5 octombrie 2007 citește următoarele: 1. Nu este permisă efectuarea înregistrărilor video sau audio în clădirea tribunalului sau efectuarea unor astfel de înregistrări ale actelor de procedură efectuate în afara clădirii tribunalului. Persoanele care încalcă acest alineat pot fi supuse unei amenzi fixe în conformitate cu art. 64 alineatul (1). Înregistrările neautorizate pot fi confiscate.”