PERHULOV v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

PERHULOV v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2012)

Traducere neoficială a variantei franceze a deciziei,

efectuată de către organizația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr. 27768/05

Lidia PERHULOV

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită la 3 iulie 2012 în cadrul unui comitet compus din:

Ineta Ziemele,

președinte,

Ján Šikuta,

Nona Tsotsoria,

judecători,

și Marialena Tsirli,

Grefier Adjunct al Secției

,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 20 iulie 2005,

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile în răspuns ale reclamantului,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

1.

Reclamanta, dna Lidia Perhulov, este cetățean al Republicii Moldova, născută în 1946; ea locuiește la Chișinău. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către dl R. Aronov, avocat în Chișinău.

2.

Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său

ad interim

, dl L. Apostol.

A.

Circumstanțele cauzei

3.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.

1.

Circumstanțele cauzei

4.

La 2 decembrie 2002, reclamanta a fost concediată din funcția ocupată de aceasta în cadrul societății private N.

5.

La 10 februarie 2003, reclamanta l-a chemat pe fostul său angajator în judecată pe motiv că nu a respectat procedura legală de concediere.

6.

La 30 iunie 2003, Judecătoria Ciocana a admis acțiunea reclamantei, a dispus restabilirea ei în funcție și a obligat angajatorul să-i plătească reclamantei salariul pentru toată perioada cât a absentat forțat de la serviciu. Această hotărâre judecătorească a fost menținută de Curtea de Apel Chișinău la 24 octombrie 2006 și de către Curtea Supremă de Justiție la 14 februarie 2007. Astfel, aceasta a devenit definitivă.

2.

Anularea hotărârii judecătorești definitive pronunțate în favoarea reclamantei

7.

La 12 iulie 2007, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de revizuire depusă de societatea N- și a trimis cauza la Judecătoria sectorului Ciocana pentru rejudecare, motivând că societatea N. a aflat circumstanțe noi la care nu a avut anterior acces și că acestea sunt importante pentru soluționarea cauzei. Este vorba despre organigrama societății N. la data de 1 octombrie 2003, despre două decizii adoptate la 1 iulie 2002 și 27 ianuarie 2003 și despre o altă organigramă din data de 1 februarie 2003.

8.

Prin hotărârea judecătorească din 5 octombrie 2007, Judecătoria sectorului Ciocana a respins acțiunea depusă de reclamantă. La 2 aprilie 2008 și la 23 octombrie 2008, Curtea de Apel Chișinău, respectiv Curtea Supremă de Justiție, au menținut această hotărâre judecătorească.

3.

Evoluția cauzei după comunicarea ei Guvernului

9.

La 10 martie 2009, Procurorul General al Republicii Moldova a depus o cerere de revizuire a deciziei Curții Supreme de Justiție din 23 octombrie 2008. El și-a întemeiat cererea, între altele, pe dispozițiile articolului 449 g) al Codului de procedură civilă, care prevede reexaminarea unei pricini în cazul unei cereri pendinte în fața Curții.

10.

Prin decizia din 18 mai 2009, Curtea Supremă de Justiției a admis cererea Procurorului General. Invocând articolul 6 § 1 al Convenției, precum și jurisprudența Curții, instanța de judecată a constatat în special că:

„prin reexaminarea pricinii în cauză la 12 iulie 2007 de către Curtea Supremă de Justiție,... , a fost încălcat principiul securității raporturilor juridice. Or, scopul utilizării de către Societatea pe Acțiuni N. a revizuirii ca cale extraordinară de atac nu a fost corectarea erorilor judiciare și omisiunilor justiției, dar anularea unei hotărâri irevocabile, în situația în care acesta nu a fost de acord cu soluția dată de instanță și rămasă în vigoare.”

Drept urmare, Curtea Supremă de Justiție a casat decizia din 12 iulie 2007, precum și hotărârile judecătorești ulterioare. Instanța de judecată a confirmat propria sa decizia din 14 februarie 2007 și, implicit, hotărârea judecătorească din 30 iunie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului Ciocana prin care a fost admisă acțiunea reclamantei. Aplicând direct articolul 41 al Convenției, Curtea Supremă de Justiție a obligat statul să-i plătească reclamantei 47

250 de lei moldovenești (MDL) (3

098,60 de euro (EUR) la acea dată) cu titlu de salariu neîncasat în perioada 14 februarie 2007 – 18 mai 2009; 35

000

MDL (2

295,96

EUR) cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin admiterea cererii de revizuire depuse de societatea N.; și 3

000 MDL (196,73

EUR) cu titlu de cheltuieli de judecată.

11.

La 9 iunie 2009, statul a transferat suma adjudecată prin decizia Curții Supreme de Justiție din 18 mai 2009.

12.

În ceea ce privește hotărârea Judecătoriei sectorului Ciocana din 30 iunie 2003, reclamanta a susținut că până în prezent aceasta nu a fost executată integral.

13.

La 3 noiembrie 2011, reclamanta a depus o acțiune în despăgubire împotriva statului pentru neexecutarea hotărârii judecătorești în cauză. Ea a invocat dispozițiile Legii nr. 87 din 1 iulie 2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești.

B.

Dreptul intern pertinent

14.

În ceea ce privește revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, dreptul intern pertinent a fost rezumat în cauzele

Popov c. République de Moldova

(nr.

2) (nr. 19960/04, §§ 26-27, 6 decembrie 2005) și în cauza

Jomiru et Crețu c.

République de Moldova

(nr.

28430/06, § 26, 17 aprilie 2012).

15.

În ceea ce privește noul recurs intern instituit prin Legea nr. 87 din 1 iulie 2011, dispozițiile pertinente au fost rezumate în cauza

Manascurta

c.

République de Moldova

((déc.), nr. 31856/07, §§

11-12, 14

februarie 2012).

PLÂNGERI

16.

Invocând articolul 6 § 1 al Convenției, reclamanta a reclamat durata excesivă a procesului civil inițiat de ea.

17.

În temeiul aceluiași articol, ea a susținut că casarea de către Curtea Supremă de Justiție la 12 iulie 2007 a hotărârii judecătorești pronunțate de Judecătoria sectorului Ciocana la 30 iunie 2003 a adus atingere principiului securității raporturilor juridice.

18.

În baza aceluiași articol 6 § 1 al Convenției, reclamanta s-a plâns de faptul că judecătorii au fost părtinitori și de modul în care instanțele judecătorești civile au apreciat probele în cadrul procesului care a precedat adoptarea deciziei Curții Supreme de Justiție din 18 mai 2009.

19.

Invocând articolele 6 și 13 ale Convenției, ea a susținut că hotărârea judecătorească din 30 iunie 2003 nu a fost executată corespunzător.

ÎN DREPT

A.

Articolul 6 § 1 al Convenției privind reexaminarea pricinii

20.

Reclamanta s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției că prin casarea hotărârii judecătorești din 30 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiție a făcut abuz de procedura de revizuire. Dispoziția legală invocată stipulează următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță ..., care va hotărî ... asupra drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil ... ”

21.

Guvernul a susținut că, ținând cont de decizia Curții Supreme de Justiție din 18 mai 2009, reclamanta a pierdut calitatea de victimă. Acesta a notat că statul a recunoscut că în speță a avut loc încălcarea principiului securității raporturilor juridică și că reclamanta a obținut redresarea adecvată în raport cu această încălcare.

22.

Reclamanta a răspuns că suma despăgubirilor acordate de către Curtea Supremă de Justiție prin decizia din 18 mai 2009 nu este în măsură să acopere toate prejudiciile suferite.

23.

Curtea reiterează că ține în primul rând de autoritățile naționale să remedieze toate pretinsele încălcările ale Convenției. În această privință, întrebarea dacă o persoană poate să pretindă în continuare că este victima unei pretinse încălcări a Convenției apare în orice stadiu al procedurii în baza Convenției (a se vedea între altele

Siliadin c. France

, nr. 73316/01, § 61, CEDH 2005-VII

;

Scordino c. Italie (n

o

1)

[GC], nr. 36813/97, § 179, CEDH

2006-V). Între altele, o decizie sau o măsură a autorităților naționale favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă” în temeiul articolului 34 al Convenției, decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, expres sau în fond, încălcarea Convenției și au oferit o redresare pentru această încălcare. (a se vedea, între altele,

Eckle c. Allemagne

, 15 iulie 1982, § 66, seria A nr. 51

;

Dalban

c.

Roumanie

[GC], nr.

28114/95, § 44, CEDH 1999-VI

; și

Siliadin

, citată mai sus, § 62).

24.

În ceea ce privește reparația corespunzătoare și suficientă pentru remedierea la nivel intern a încălcării unui drept garantat de Convenție, Curtea consideră, în general, că aceasta depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, având în vedere în special natura încălcării vizate a Convenției (a se compara, de exemplu, cu

Scordino

(n

o

1)

, citată mai sus, §

186). Curtea a indicat cu alte ocazii că statutul de victimă a unui reclamant, în cazul sesizării Curții, poate depinde de suma despăgubirilor care i-au fost acordate la nivel național (a se vedea, de exemplu,

Normann c. Danemark

(déc.), nr. 44704/98, 14

iunie 2001, și

Scordino (n

o

1)

, citată mai sus, § 202, în privința plângerii în baza articolului

6, sau

Jensen et Rasmussen c. Danemark

(déc.), nr. 52620/99, 20 martie 2003, pentru plângerea în baza articolului 11).

25.

În prezenta cauză, prima condiție, și anume constatarea unei încălcări de către autoritățile naționale, nu ridică întrebări, deoarece Curtea Supremă de Justiție a recunoscut că prin casarea hotărârii judecătorești din 30 iunie 2003 s-a adus atingere principiului securității raporturilor juridice, în sensul jurisprudenței Curții.

26.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție, Curtea consideră că, în circumstanțele speciale ale prezentei cauze, repararea ar fi trebuit să aibă drept scop repunerea reclamantului în poziția în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcarea, și anume în poziția de până la anularea hotărârii judecătorești din 30 iunie 2003 (a se vedea, de exemplu,

Popov

c.

République de Moldova (n

o

2)

, n

o

19960/04, § 63, 6

decembrie 2005). În această privință, Curtea constată, în primul rând, că Curtea Supremă de Justiție, în decizia sa din 18 mai 2009, a casat decizia sa precedentă prin care a admis revizuirea pricinii și a menținut hotărârea judecătorească din 30 iunie 2003 pronunțată în favoarea reclamantei. Această acțiune a Curții Supreme de Justiție nu a fost suficientă pentru a-l lipsi pe justițiabil de calitatea sa de victimă, și este de competența Curții să ia în considerare valoarea compensației acordate și, dacă este cazul, a dobânzilor de întârziere la plata despăgubirilor (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Cocchiarella

c.

Italie

[GC], nr.

64886/01, §§ 86-107, CEDH 2006

‑

V).

27.

În speță, Curtea notează că reclamantei i s-au acordat aproximativ 3 300 EUR cu titlu de prejudiciu material. Curtea Supremă de Justiție a acordat reclamantei și salariul neîncasat în perioada în care hotărârea judecătorească din 30 iunie 2003 a fost nevalidă, precum și suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată. Ținând cont de circumstanțele cauzei, Curtea consideră că reparația acordată de Curtea Supremă de Justiție cu acest titlu este în general corespunzătoare (a se vedea, cu titlu de exemplu,

Cojocaru

c.

République de Moldova

, nr.

35251/04, §

43, 15

noiembrie 2011).

28.

În ceea ce privește despăgubirile morale în sumă de 2

296

EUR, Curtea notează că acestea sunt similare cu cele acordate de Curtea în cauze de același gen (a se vedea, cu titlu de exemplu,

Roșca c. République de Moldova

, nr.

6267/02, § 41, 22

martie 2005

;

Melnic c. République de Moldova

, nr.

6923/03, §

53, 14

noiembrie 2006).

29.

Amintind faptul că Curtea poate accepta că sumele acordate de stat, chiar și în cazul în care acestea sunt inferioare celor stabilite de ea, nu sunt nerezonabile (

Dubjakova c.

Slovaquie

(déc.), nr. 67299/01, 19

octombrie 2004), Curtea consideră că despăgubirile acordate în speță de către Curtea Supremă de Justiție pot fi apreciate ca fiind în măsură să repare încălcarea admisă.

30.

În cele din urmă, Curtea constată că, în prezenta cauză, plata sumelor acordate a avut loc în mai puțin de o lună de la adoptarea deciziei judecătorești prin care au fost adjudecate.

31.

În aceste condiții, Curtea consideră că redresarea acordată de către Curtea Supremă de Justiție în speță este suficientă și corespunzătoare.

32.

Reiese că reclamanta nu poate să pretindă în continuare că este victima, în sensul articolului 34 al Convenției, a încălcării articolului 6 § 1 al Convenției pe motivul anulării hotărârii judecătorești definitive pronunțate în favoarea sa. Această parte a cererii este, prin urmare, vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 § 3 și § 4 al Convenției.

B.

Articolele 6 și 13 al Convenției privind neexecutarea deciziei judecătorești definitive

33.

Reclamanta s-a plâns, în temeiul articolelor 6 § 1 și 13 ale Convenției, de faptul că hotărârea judecătorească din 30 iunie 2003 nu a fost executată integral. Ea a susținut că fostul său angajator, societatea N., nu a restabilit-o în funcție. Articolul 13 prevede următoarele:

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

34.

Curtea ia act de intenția reclamantei de a epuiza noua cale de recurs introdusă prin Legea nr. 87 din 1 iulie 2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești. Curtea remarcă faptul că ea s-a pronunțat anterior în privința acestui remediu și a constatat că acesta este efectiv (a se vedea

Balan c. République de Moldova

(déc.), nr. 44746/08, 24 ianuarie 2012

;

Manascurta c.

République de Moldova

(déc.), nr. 31856/07, 14

februarie 2012). În continuare, Curtea notează că acțiunea bazată pe dispozițiile Legii citate, pe care reclamanta a intentat-o împotriva statului, este încă pendinte în fața instanțelor naționale.

35.

Reiese că plângerea reclamantei privind neexecutarea hotărârii judecătorești din 30 iunie 2003 este prematură și trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35

§

1 și

§

4 al Convenției.

C.

Articolul 6 al Convenției privind durata excesivă a procesului

36.

Invocând articolul 6 al Convenției, reclamanta s-a plâns de faptul că instanțele judecătorești interne au tergiversat pricina civilă intentată de către ea.

37.

Curtea notează că reclamanta nu a formulat această plângere în cadrul procedurii privind noua cale de recurs internă introdusă prin Legea nr. 87 din 1 iulie 2011. Prin urmare, plângerea privind durata nerezonabilă a procesului civil trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în conformitate cu articolul 35

§

1 și

§

4 al Convenției.

D.

Alte plângeri

38.

În fine, reclamanta a pretins, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, că judecătorii naționali, în cadrul procedurii care a precedat adoptarea deciziei favorabile a Curții Supreme de Justiție din 18 mai 2009, nu au fost imparțiali și au apreciat eronat probele din dosar.

39.

Curtea notează că reclamanta nu a menținut în observațiile sale recente aceste pretenții. Prin urmare, acestea nu sunt suficient întemeiate. Ținând cont de ansamblul materialelor pe care le deține, și în măsura în care chestiunile reclamante se află în competența sa, Curtea constată că ele nu relevă nicio aparență a vreunei încălcări a drepturilor și libertăților fixate în Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Marialena Tsirli

Ineta Ziemele

Grefier Adjunct

Președinte