Association Les Témoins de Jéhovah împotriva Franței

Originea cauzei o constituie un recursul (nr. 8916/05) împotriva Republicii Franceze, împotriva căruia o asociație a acestui stat, Asociația Les Témoins de Jéhovah ("reclamanta"), a sesizat Curtea la 24 februarie 2005 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și libertăților fundamentale ("Convenția").

Printr-o hotărâre din 30 iunie 2011 ("hotărârea pe fond"), Curtea a judecat că impozitarea donațiilor manuale făcute reclamantei din 1993 la 1996 constituia o amestec în exercitarea drepturilor garantate de art. 9 al Convenției, care nu era "prevăzut de lege" în sensul paragrafului 2 al acestei dispoziții (Asociația Les Témoins de Jéhovah c. Franța, nr. 8916/05, §§ 66 la 72, 30 iunie 2011).

Bazânduse pe art. 41 al Convenției, reclamanta solicitau satisfacție echitabilă constând în anularea redresării fiscale și ridicarea măsurilor de ipotecă luate asupra bunurilor sale. Reclamanta a solicitat, de asemenea, la titlul daunelor materiale, rambursarea "sumelor confiscate" cu ocazia verificării fiscale, și anume 4.590.295 euro (EUR) cu interesele corespunzătoare, 250.000 EUR la titlul daunelor morale, și rambursarea cheltuielilor și costurilor în valoare de 182.746 EUR.

Problema aplicării articolului 41 al Convenției nefiind în stare, Curtea a reținut-o și invitat Guvernul și reclamanta să i transmită în scris, în trei luni, observațiile lor cu privire la această problemă și în special să o informeze cu privire la orice acord pe care ar putea să-l încheie (ibidem, § 76 și punctul 2 al dispozitivului).

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații, indicând în special că nu s-a putut găsi vreun acord.

În observațiile din 26 decembrie 2011, reclamanta reitera solicitarea de anulare a redresării fiscale. Ea consideră că aceasta este singura modalitate de a pune capăt prejudiciului pe care continuă să-l sufere din cauza impozitării judecată contrară articolului 9 al Convenției de către Curtă. Ilegalitatea impozitării antrenează pentru Stat o obligație de restitutio in integrum de a șterge toate consecințele încălcării (Carbonara și Ventura c. Italia (satisfacție echitabilă), nr. 24638/94, §§ 34-39, 11 decembrie 2003). Reclamanta susține că prin aplicarea primului alineat al articolului R 211-1 din Cartea procedurilor fiscale (LPF), administrația fiscală este autorizată, în caz de recunoaștere de o instanță a ilegalității unei taxe, să ramburseze din oficiu toate sumele versate, să ridice ipotecile și să anuleze taxa.

Reclamanta cere, de asemenea, rambursarea sumei de 6.438.140 EUR corespunzând sumei de 4.590.295 EUR care deja fusese plătită la Trezorii publice, asortită cu dobânzi calculate la rata de 4,80% (care ar fi aplicată în mod curent în Franța pentru repararea unei erori comise în defavoarea unui contribuabil), corespunzând 1.798.893 EUR la 2 ianuarie 2012. În sfârșit, solicită ridicarea măsurilor de ipotecă luate asupra bunurilor sale.

Guvernul remintă că la 31 decembrie 2011, datoriile reclamantei față de Trezorii publice, după plata sumei de 4.590.295 EUR, se ridică la un total de 59.121.834 EUR care se descompune după cum urmează: - Drepturi rămase datorii: 18.330.097 EUR (22.920.382 EUR minus versamentul sumei de 4.590.295 EUR), - Majorație de 80%: 18.336.313 EUR, - Dobânzi de întârziere a asigurării: 4.082.170 EUR, - Dobânzi de întârziere a recuperării: 18.373.254 EUR. El constată că solicitarea reclamantei se referă la un total de 65.559.974 EUR (reducerea drepturilor rămase datorii cu 18.330.097 EUR, rambursarea drepturilor plătite cu 4.590.295 EUR plus dobânzi moratoare cu 1.847.845 EUR, remiterea tuturor penalităților cu 40.791.737 EUR).

Guvernul explică că nu este în măsură să propună mai mult decât remiterea penalităților și a dobânzilor de întârziere, și anume suma de 40.791.737 EUR la 30 decembrie 2011. Într-adevăr, articolul L. 247 din LPF prevede că "nici o autoritate publică nu poate acorda remiterea totală sau parțială a drepturilor de înregistrare". Pe de altă parte, termenii hotărârii din 30 iunie 2011 nu permit să se considere că impozitarea în cauză nu este în mod regulat datorată și fundamentată. Curtea condamna impozitarea din oficiu a reclamantei, imprevizibilă deoarece pentru prima dată aplicată unei persoane juridice în cursul prezentării contabilității sale, dar ea nu s-a exprimat, conform Guvernului, cu privire la principiul însuși al impozitării conform condițiilor dreptului comun. Acest lucru ar fi demonstrat de absența examinării scopului și necesității amestecului și de redacția paragrafului 52 al hotărârii conform căreia "(...) măsura litigioasă a avut efectul de a menține reclamanta în regimul fiscal comun al asociațiilor, excludând-o din avantajele fiscale rezervate altor asociații, inclusiv asociații cultuale. Or, reclamanta nu poate pretinde un statut fiscal special sub pretextul libertății de religie (...)". Guvernul adaugă că remiterea penalităților și a dobânzilor de întârziere ar limita povara rămasă datorată asociației la 18.330.097 EUR și nu ar mai avea ca efect "să taie resursele vitale ale asociației". Dacă Curtea estimase oricum că trebuie condamna Franța la o satisfacție echitabilă corespunzând unei părți a drepturilor principale, Guvernul precizează că ar putea executa o asemenea condamnare doar prin mecanismul reducerii unei cote din taxa. b) Daună morală

Reclamanta menține solicitarea, în numele celor două sute cincizeci de mii de credincioși din Franța, și solicită 250.000 EUR reprezentând amploarea efectelor negative ale încălcării și numărul de persoane vizate de impozitare.

Guvernul estimează că această solicitare este excesivă, în special deoarece impozitarea litigioasă nu a avut nici un efect real asupra practicii cultuale a credincioșilor. 2. Aprecierea Curții a) Principii aplicabile

Pentru a decide cum ar trebui abordate cererile reclamantei, Curtea trebuie mai întâi să reamintească sfera obligațiilor Statului conform articolului 46 al Convenției, și anume obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în vederea restabilirii, cât mai mult posibil, a situației anterioare (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI) și cea de a preveni noi încălcări (Marckx c. Belgia, 13 iunie 1979, § 58, seria A nr. 31).

Conform articolului 46 al Convenției, Părțile contractante s-au angajat să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care sunt părți, Comitetul Miniștrilor fiind responsabil de supraveghearea executării acestora. De aici rezultă că Statul pârât, recunoscut responsabil pentru o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, este nu doar obligat să verseze celor interesați sumele acordate la titlul satisfacției echitabile, ci și să aleagă, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale și/sau, după caz, măsurile individuale să adopte în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curtă și a șterge, cât mai mult posibil, consecințele acesteia. Se înțelege, în plus, că Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniștrilor, să aleagă mijloacele de a-și îndeplini obligația juridică privitor la art. 46 al Convenției cu condiția ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curții (Salah c. Țările de Jos, nr. 8196/02, § 71, CEDO 2006-IX (extrase); Kimlya și alții c. Rusia, nr. 76836/01 și 32782/03, § 109, CEDO 2009; Zafranas c. Grecia, nr. 4056/08, § 50, 4 octombrie 2011).

La nivel individual ca și la nivel de măsuri generale, puterea de apreciere a Statelor privitor la modalitățile de executare a unei hotărâri reflectă libertatea de alegere cu care este însoțită obligația primordială impusă de Convenție Statelor contractante: asigurarea respectării drepturilor și libertăților garantate (art. 1) și asigurarea că dreptul intern este compatibil cu acestea (Salah, mai sus citat, § 73). Dacă natura încălcării permite un restitutio in integrum, Statul pârât trebuie s-o realizeze, Curtea nemaiavând nici competența, nici posibilitatea practică s-o realizeze ea însăși. Dacă, pe de altă parte, dreptul intern nu permite sau permite doar în mod imperfect ștergerea consecințelor încălcării, art. 41 autorizează Curtea să acorde, dacă este cazul, părții prejudiciate, satisfacția care îi pare corespunzătoare (ibidem; Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 58858/00, § 90, 22 decembrie 2009).

În plus, din Convenție, și în special din art. 1 al acesteia, rezultă că prin ratificarea Convenției Statele contractante s-au angajat să asigure compatibilitatea dreptului intern cu aceasta. Prin urmare, aparține Statului pârât să elimine, în ordinea juridică internă, orice obstacol eventual la o redresare corespunzătoare a situației reclamantului (Maestri c. Italia [Marea Cameră], nr. 39748/98, § 47, CEDO 2004-I). b) Aplicare în caza de față i. Daună materială

În hotărârea pe fond, Curtea a declarat că amestecul litigios nu îndeplinea condiția legalității prevăzute la §2 al articolului 9 al Convenției. A considerat că redresarea fiscală aplicată reclamantei în virtutea articolului 757 alineat 2 din codul general al impozitelor după cum era în vigoare la epoca faptelor era "imprevizibilă" conform acestei legislații interne.

Curtea reamintește că trebuie demonstrat existența unei relații de cauzalitate între daunele suferite și încălcarea denunțată. Ea recunoaște că această legătură nu este ușor identificabilă în materii altele decât acelea privind lipsirea de proprietate, și în special în caz de amestec în drepturile garantate de art. 9 al Convenției (a se vedea, de exemplu, Religionsgemeinschaft der Zeugen Jehovas și alții c. Austria, nr. 40825/98, § 130, 31 iulie 2008; Miroļubovs și alții c. Letonia, nr. 798/05, § 118, 15 septembrie 2009). Cu toate acestea, trebuie constatat că caracterul ilegal, privitor la Convenție, al amestecului litigios poate justifica acordarea unei compensări complete reclamantei. Într-adevăr, ținând seama de natura încălcării, care are sursa într-un litigiu pur fiscal, doar rambursarea sumei de 4.590.295 EUR plătite de asociația reclamantă (hotărâre pe fond, § 23) și percepute în mod nedrept, deoarece ilegal din punct de vedere al Convenției, ar plasa aceasta, cât mai mult posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi existat o nerespectare a cerințelor articolului 9.

După cunoștințele Curții, autoritățile franceze nu au rambursat până acum reclamantei această sumă, la care se cuvine să se adauge dobânzi de la ziua plății. Curtea observă în acest sens că Guvernul nu contesta rata dobânzii solicitată de reclamantă. În aceste condiții, ea face complet drept solicitării de rambursament a reclamantei după cum s-a formulate la §9 de mai sus (Darby c. Suedia, 23 octombrie 1990, §§ 37-38, seria A nr. 187; mutatis mutandis, Serif c. Grecia, nr. 38178/97, § 61, CEDO 1999-IX). ii. Daună morală

Curtea observă că solicitarea asociației se bazează în principal pe daunele cauzate credincioșilor confesiunii pe care o reprezintă. Or, doar ea, ca reclamantă, poate pretinde că este victimă a încălcării Convenției apreciate de Curtă. În aceste condiții, ea estimează că nu este cazul acordării unei compensări pecuniare la titlul daunelor morale. iii. art. 46

Privitor la măsura impozitării în curs, inclusiv penalități și dobânzi de întârziere (a se vedea §10 de mai sus), Curtea estimează că aparține Statului pârât să implementeze mijloacele proprii pentru a șterge consecințele contravenției sale la Convenție. Ținând seama de natura încălcării, consideră că renunțarea la recuperare constituiește o formă corespunzătoare de reparație care ar permite punerea capătului încălcării constatate (mutatis mutandis, Zafranas, mai sus citat, § 51). Se înțelege, totuși, că Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniștrilor, să aleagă alte mijloace de a-și îndeplini obligația juridică privitor la art. 46 al Convenției cu condiția ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curții (mutatis mutandis, Martiri ai Jehovei din Moscova c. Rusia, nr. 302/02, § 206, 10 iunie 2010). B. Cheltuieli și costuri 1. Reclamanta

Reclamanta solicită un montant total de 182.746 EUR în observațiile inițiale din 11 septembrie 2008 și 181.096 EUR în memoriul din 26 decembrie 2011. Ea precizează că sumele solicitate sunt exclusive ale valorii taxei pe valoarea adăugată (TVA). Solicită ca Curtea să precizeze că Guvernul trebuie să plătească montantul TVA corespunzător. a) Proceduri interne

Reclamanta solicită rambursarea sumei de 124.002 EUR la titlul procedurilor interne.

Ea prezintă cinci note de onoriu privind asistența sa pe parcursul fazei precontențioase în valoare totală de 26.678 EUR.

Cheltuielile suportate la titlul procedurilor urmărite în fața instanțelor interne se ridică, conform notelor de onoriu care figurează în dosarul, la 97.323 EUR descompuse după cum urmează: 33.693 EUR și 33.630 EUR pentru procedura în fața instanțelor de jurisdicție Versailles; 30.000 EUR pentru elaborarea memoriului ampliat în fața Curții de Casație. b) Procedură devant Curtă

Privitor la cheltuielile suportate în fața Curții, reclamanta solicită rambursarea 57.093 EUR.

În primul rând, această sumă corespunde muncii efectuate de consilierul său care prezintă o factură de 47.400 EUR, acoperind pregătirea recursului (27.000 EUR), studierea observațiilor inițiale și suplimentare ale Guvernului și redactarea răspunsurilor (9.400 EUR și 2.400 EUR), studierea deciziei parțiale de admisibilitate din 17 iunie 2008 (8.600 EUR) și faza de negociere. Scrisoarea consilierului reclamantei indică o rată orară de 250 EUR dar precizează că privitor la numărul considerabil de ore necesitate de litigiu, montantul total a fost redus și fixată o sumă forfetară.

În al doilea rând, reclamanta solicită rambursarea unor montante respective de 4.968 EUR și 4.725 EUR corespunzând notelor de onoriu ale avocaților britanici și germani pentru întâlniri și revizuirea memoriilor redactate de consilierul său. 2. Guvernul

Guvernul observă că reclamanta nu precizează ce proporție din honorariile facturate la titlul procedurilor în fața instanțelor interne ar privit timpul utilizat la dezvoltarea motivelor corespunzând plângerilor susținute în fața Curții. Pe de altă parte, estimează că notele de onoriu prezentate de avocații britanici și germani nu ar putea fi reținute în măsura în care necesitatea lor nu este stabilită.

Guvernul constată, de asemenea, că, cu excepția unui avans de 2.734 EUR pe o factură a unui avocat de pe lângă curtea de apel Versailles, nu este justificat nici un plată de către asociația reclamantă. Factura consilierului său în fața Curții nu prevede nici o plată înainte de a se pronunța hotărârea acesteia din urmă.

În orice caz, Guvernul consideră că montantele solicitate sunt total disproporționate și că montantul eventual alocat la titlul cheltuielilor și costurilor nu ar trebui să depășească suma de 10.000 EUR.

Guvernul precizează, în sfârșit, că sumele versate la titlul satisfacției echitabile nefiind supuse impozitării, nu poate fi condamnat să verse montantul TVA care oricum nu este datorat. 3. Curtea

Conform jurisprudenței Curții, alocare cheltuielilor și costurilor la titlul articolului 41 presupune că se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În plus, cheltuielile de justiție sunt recuperabile doar în măsura în care se referă la încălcarea constatată (a se vedea, de exemplu, Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002). Curtea reamintește, de asemenea, că dovada plății efective a sumelor solicitate nu este cerută. Cel puțin, absența unei asemenea dovezi nu poate justifica respingerea unei cereri în sine bine întemeiate (Krejčíř c. Republica Cehă, nr. 39298/04 și 8723/05, § 137, 26 martie 2009).

Privitor la cheltuielile suportate în fața instanțelor interne, Curtea observă că reclamațiile la administrația fiscală pe parcursul fazei precontențioase nu vizau repararea încălcărilor Convenției allegate (hotărâre pe fond, paragrafele 13, 17 și 18). Aceste cheltuieli nu pot fi, prin urmare, luate în considerare în aprecierea cererii de costuri. Nu este la fel, în schimb, cu sumele solicitate pentru procedura în fața instanțelor naționale, deoarece nu se contestă că cauza reclamantei vizau parțial încălcarea Convenției. Pe această temă, Curtea reamintește, totuși, că a concluzionat doar cu privire la o încălcare a Convenției pentru unul din plângerile dezvoltate de reclamantă, aceea bazată pe art. 9 al Convenției (a se vedea deciziile asupra admisibilității cauzei din 17 iunie 2008 și 21 septembrie 2010). În plus, ea consideră ridicate montantele solicitate la titlul honorariilor și estimează că trebuie rambursate doar parțial. Procedând la propria apreciere pe baza informațiilor disponibile, Curtea estimează rezonabil să acorde reclamantei 40.000 EUR de pe această cale.

Privitor la cheltuielile și costurile suportate pe parcursul procedurii în fața ei, Curtea nu îndoiește necesitatea lor și recunoaște cantitatea mare de muncă efectuată în numele reclamantei. Găsește, totuși, excesive onorurile revendicate. În special, numărul de ore de muncă nu este precizat și tariful orar solicitat de 250 EUR depășește ceea ce ea este dispusă să considere drept un quantum rezonabil (Geerings c. Țările de Jos (satisfacție echitabilă), nr. 30810/03, § 28, 14 februarie 2008). Pe de altă parte, Curtea împărtășește opinia Guvernului conform căreia asistența juridică a avocaților britanici și germani nu corespundea unei necesități (Iatridis, mai sus citat, § 56). Luând în considerare cele de mai sus, consideră deci că cheltuielile trebuie rambursate doar parțial. Procedând la propria apreciere pe baza informațiilor disponibile, Curtea estimează rezonabil să acorde reclamantei 15.000 EUR de pe această cale.

În concluzie, Curtea alocă în total 55.000 EUR, fără TVA, reclamantei pentru ansamblul cheltuielilor suportate în fața instanțelor naționale și la Strasbourg. Pentru a răspunde solicitărilor părților privind exonerarea fiscală (paragrafele 23 și 33 de mai sus), Curtea ține să precizeze următoarele. Curtea acordă, dacă este cazul, montante la titlul cheltuielilor și costurilor destinate să restituie reclamantilor sumele pe care a trebuit să le suporte pentru a încerca să prevină o încălcare, pentru a o face constată de Curtă și (dacă este necesar) pentru a obține, după o hotărâre favorabilă, o satisfacție echitabilă fie de la autoritățile naționale competente, fie, după caz, de la Curtă (Neumeister c. Austria (art. 50), 7 mai 1974, § 43, seria A nr. 17; König c. Germania (art. 50), 10 martie 1980, § 20, seria A nr. 36; Scordino c. Italia (nr. 1) [Marea Cameră], nr. 36813/97, § 284, CEDO 2006-V). Or, este frecvent ca taxe să se adauge cheltuielilor și costurilor; astfel, în special, Franța și majoritatea celorlalte Părți contractante impun o taxă pe valoarea adăugată, numită TVA, asupra anumitor bunuri și servicii. Privitor la serviciile avocaților, traducătorilor și alții, dacă este adevărat că taxa este plătită Statului de către aceștia, ea este, cu toate acestea, facturată reclamantilor și în final plătibilă de către ei. Este necesar să se protejeze reclamantii împotriva acestei agravări a facturii. Este din acest motiv singur că Curtea ordonă în dispozitivul hotărârilor sale că sumele acordate la titlul cheltuielilor și costurilor să fie majorate cu orice montant care poate fi datorat reclamantului la titlul impozitului sau taxei. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, i. rambursarea sumei versate în mod nedrept la Trezorii publice, și anume 4.590.295 EUR (patru milioane cinci sute nouăzeci de mii două sute optzeci și cinci euro) asortită cu dobânzi moratoare la titlul daunelor materiale; ii. 55.000 EUR (cincizeci și cinci de mii euro) pentru cheltuieli și costuri plus orice montant care poate fi datorat la titlul impozitului sau al taxei pe această sumă reclamantei, b) că de la expirarea acestui termen și până la versament, acest montant va fi majorat cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe parcursul acestei perioade, mărită cu trei puncte procentuale; 2. Respinge solicitarea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 5 iulie 2012, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Grefieră Președinte 1. "Administrația fiscală sau administrația vămilor și taxelor indirecte, după caz, poate pronunța din oficiu reducerea sau rambursarea impozitelor care nu erau datorite, până la 31 decembrie al patrulea an următor celui în care a expirat termenul de reclamație, sau, în caz de instanță în fața tribunalelor, cel în care a fost notificată decizia intervenită." 2. Reclamanta se referă la articolul L. 208 din Cartea procedurilor fiscale, conform căruia orice reducere pronunțată în urma unei reclamații contențioase în vederea reparării unei erori comise în asigurare sau calcul al impozitelor dă loc versării dobânzilor moratoare a căror rată este cea a dobânzii de întârziere prevăzută la art. 1727 din codul general al impozitelor (CGI). Dobânzile se calculează de la ziua plății. Conform articolului 1727 din CGI, rata dobânzii de întârziere este de 0,40% pe lună, adică 4,8% pe an.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 8916/05) dirigée contre la République française, dont une association de cet Etat, l’association Les Témoins de Jéhovah (« la requérante »), a saisi la Cour le 24 février 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Par un arrêt du 30 juin 2011 (« l’arrêt au principal »), la Cour a jugé que la taxation des dons manuels faits à la requérante de 1993 à 1996 constituait une ingérence dans l’exercice des droits garantis par l’article 9 de la Convention non « prévue par la loi » au sens du paragraphe 2 de cette disposition ( Association Les Témoins de Jéhovah c. France , n o 8916/05, §§ 66 à 72, 30 juin 2011).

En s’appuyant sur l’article 41 de la Convention, la requérante réclamait une satisfaction équitable consistant en l’annulation du redressement fiscal et la levée des mesures d’hypothèques prises sur ses biens. Elle réclamait en outre, au titre du préjudice matériel, la restitution des « sommes saisies » à l’occasion du contrôle fiscal, soit 4 590 295 euros (EUR) avec les intérêts correspondants, 250 000 EUR au titre du préjudice moral, et le remboursement des frais et dépens à hauteur de 182 746 EUR.

La question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouvant pas en état, la Cour l’a réservée et a invité le Gouvernement et la requérante à lui soumettre par écrit, dans les trois mois, leurs observations sur ladite question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ( ibidem , § 76 et point 2 du dispositif).

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations, indiquant notamment qu’aucun accord n’avait pu être trouvé. EN DROIT

Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »

L’article 46 de la Convention est ainsi libellé : « 1. Les Hautes Parties contractantes s’engagent à se conformer aux arrêts définitifs de la Cour dans les litiges auxquels elles sont parties. 2. L’arrêt définitif de la Cour est transmis au Comité des Ministres qui en surveille l’exécution. (...) » A. Dommage 1. Arguments des parties a) Annulation du redressement fiscal et indemnisation au titre du préjudice matériel

Dans ses observations du 26 décembre 2011, la requérante réitère sa demande d’annulation du redressement fiscal. Elle considère que c’est la seule façon de mettre fin au préjudice qu’elle continue de subir du fait de la taxation jugée contraire à l’article 9 de la Convention par la Cour. L’illégalité de l’imposition entraîne pour l’Etat une obligation de restitutio in integrum de manière à effacer toutes les conséquences de la violation ( Carbonara et Ventura c. Italie (satisfaction équitable), n o 24638/94, §§ 34 ‑ 39, 11 décembre 2003). La requérante fait valoir qu’en application du premier alinéa de l’article R 211 ‑ 1 du Livre des procédures fiscales (LPF) [1] , l’administration fiscale est autorisée, en cas de reconnaissance par une juridiction de l’illégalité d’une taxe, à rembourser d’office toutes les sommes versées, à lever les hypothèques et à annuler l’impôt. 9 . La requérante réclame en outre la restitution de la somme de 6 438 140 EUR correspondant à la somme de 4 590 295 EUR qui a déjà fait l’objet d’un paiement au Trésor public, assortie des intérêts calculés au taux de 4,80 % (qui serait appliqué couramment en France pour la réparation d’une erreur commise au préjudice d’un contribuable) [2] , correspondant à 1 798 893 EUR au 2 janvier 2012. Enfin, elle demande la levée des mesures d’hypothèque prises sur ses biens.

Le Gouvernement rappelle que, au 31 décembre 2011, la dette de la requérante vis-à-vis du Trésor public, après paiement de la somme de 4 590 295 EUR, s’élève à un total de 59 121 834 EUR qui se décompose comme suit : - Droits restant dus : 18 330 097 EUR (22 920 382 EUR moins le versement de la somme de 4 590 295 EUR), - Majoration de 80 % : 18 336 313 EUR, - Intérêts de retard d’assiette : 4 082 170 EUR, - Intérêts de retard de recouvrement : 18 373 254 EUR. Il constate que la demande de la requérante porte sur un total de 65 559 974 EUR (dégrèvement des droits restant dus pour 18 330 097 EUR, restitution des droits payés pour 4 590 295 EUR plus les intérêts moratoires pour 1 847 845 EUR, remise de la totalité des pénalités pour 40 791 737 EUR).

Le Gouvernement explique qu’il n’est pas en mesure de proposer davantage que la remise des pénalités et intérêts de retard soit la somme de 40 791 737 EUR au 30 décembre 2011. En effet, l’article L. 247 du LPF dispose que « aucune autorité publique ne peut accorder de remise totale ou partielle des droits d’enregistrement ». Par ailleurs, les termes de l’arrêt du 30 juin 2011 ne permettent pas de considérer que l’imposition en cause n’est pas régulièrement due et fondée. La Cour a condamné la taxation d’office de la requérante, imprévisible parce que pour la première fois appliquée à une personne morale au cours de la présentation de sa comptabilité, mais elle n’a pas, selon le Gouvernement, remis en cause le principe même de la taxation selon les conditions du droit commun. Cela serait démontré par l’absence d’examen de la finalité et de la nécessité de l’ingérence et par l’énoncé du paragraphe 52 de l’arrêt selon lequel « (...) la mesure litigieuse a eu pour effet de maintenir la requérante dans le régime fiscal de droit commun des associations, en l’excluant des avantages fiscaux réservés à d’autres associations dont les associations cultuelles. Or, la requérante ne saurait exiger un statut fiscal particulier sous couvert de la liberté de religion (...) ». Le Gouvernement ajoute que la remise des pénalités et intérêts de retard limiterait la charge restant due par l’association à 18 330 097 EUR et n’aurait plus pour effet de « couper les ressources vitales de l’association ». Si la Cour estimait tout de même devoir condamner la France à une satisfaction équitable correspondant à une partie des droits au principal, le Gouvernement précise qu’il ne pourrait exécuter une telle condamnation que par le mécanisme du dégrèvement d’une quote-part de l’impôt. b) Dommage moral

La requérante maintient sa demande, au nom des deux cent cinquante mille fidèles de France, et réclame 250 000 EUR représentant l’ampleur des effets négatifs de la violation et le nombre de personnes visées par la taxation.

Le Gouvernement juge excessive cette demande, en particulier parce que la taxation litigieuse n’a eu aucun effet réel sur la pratique cultuelle des fidèles. 2. Appréciation de la Cour a) Principes applicables

Pour décider de la manière dont il convient d’envisager les demandes de la requérante, la Cour doit avant tout rappeler la portée des obligations de l’Etat au titre de l’article 46 de la Convention, à savoir l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000 ‑ XI) et celle de prévenir de nouvelles violations ( Marckx c. Belgique , 13 juin 1979, § 58, série A n o 31).

Aux termes de l’article 46 de la Convention, les Parties contractantes se sont engagées à se conformer aux arrêts définitifs de la Cour dans les litiges auxquels elles sont parties, le Comité des Ministres étant chargé d’en surveiller l’exécution. Il en découle notamment que l’Etat défendeur, reconnu responsable d’une violation de la Convention ou de ses Protocoles, est appelé non seulement à verser aux intéressés les sommes allouées à titre de satisfaction équitable, mais aussi à choisir, sous le contrôle du Comité des Ministres, les mesures générales et/ou, le cas échéant, individuelles à adopter dans son ordre juridique interne afin de mettre un terme à la violation constatée par la Cour et d’en effacer autant que possible les conséquences. Il est entendu en outre que l’Etat défendeur reste libre, sous le contrôle du Comité des Ministres, de choisir les moyens de s’acquitter de son obligation juridique au regard de l’article 46 de la Convention pour autant que ces moyens soient compatibles avec les conclusions contenues dans l’arrêt de la Cour ( Salah c. Pays-Bas , n o 8196/02, § 71, CEDH 2006 ‑ IX (extraits) ; Kimlya et autres c. Russie , n os 76836/01 et 32782/03, § 109, CEDH 2009 ; Zafranas c. Grèce , n o 4056/08, § 50, 4 octobre 2011).

Au niveau individuel comme au niveau des mesures générales, le pouvoir d’appréciation des Etats quant aux modalités d’exécution d’un arrêt traduit la liberté de choix dont est assortie l’obligation primordiale imposée par la Convention aux Etats contractants : assurer le respect des droits et libertés garantis (article 1) et faire en sorte que leur droit interne soit compatible avec ceux-ci ( Salah , précité, § 73). Si la nature de la violation permet une restitutio in integrum , il incombe à l’Etat défendeur de la réaliser, la Cour n’ayant ni la compétence, ni la possibilité pratique de l’accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu’imparfaitement d’effacer les conséquences de la violation, l’article 41 habilite la Cour à accorder, s’il y a lieu, à la partie lésée, la satisfaction qui lui semble appropriée ( ibidem ; Guiso-Gallisay c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 58858/00, § 90, 22 décembre 2009).

En outre, il résulte de la Convention, et notamment de son article 1, qu’en ratifiant la Convention les Etats contractants s’engagent à faire en sorte que leur droit interne soit compatible avec celle-ci. Par conséquent, il appartient à l’Etat défendeur d’éliminer, dans son ordre juridique interne, tout obstacle éventuel à un redressement adéquat de la situation du requérant ( Maestri c. Italie [GC], n o 39748/98, § 47, CEDH 2004 ‑ I). b) Application au cas d’espèce i. Préjudice matériel

Dans son arrêt au principal, la Cour a dit que l’ingérence litigieuse ne satisfaisait pas à la condition de légalité prévue au paragraphe 2 de l’article 9 de la Convention. Elle a considéré que le redressement fiscal appliqué à la requérante en vertu de l’article 757 alinéa 2 du code général des impôts tel qu’en vigueur à l’époque des faits était « imprévisible » selon cette législation interne.

La Cour rappelle qu’il faut démontrer l’existence d’un lien de causalité entre le dommage subi et la violation dénoncée. Elle reconnaît que ce lien n’est pas facilement identifiable dans les matières autres que celles concernant la privation de propriété, et en particulier en cas d’ingérence dans les droits garantis par l’article 9 de la Convention (voir, par exemple, Religionsgemeinschaft der Zeugen Jehovas et autres c. Autriche , n o 40825/98, § 130, 31 juillet 2008 ; Miroļubovs et autres c. Lettonie , n o 798/05, § 118, 15 septembre 2009). Toutefois, force est de constater que le caractère illégal, au regard de la Convention, de l’ingérence litigieuse peut justifier l’octroi à la requérante d’une indemnisation entière. En effet, compte tenu de la nature de la violation, qui prend sa source dans un contentieux purement fiscal, seule la restitution de la somme de 4 590 295 EUR payée par l’association requérante (arrêt au principal, § 23) et perçue indûment , puisque illégalement au vu de la Convention, placerait celle-ci, le plus possible, dans une situation équivalente à celle où elle se trouverait s’il n’y avait pas eu manquement aux exigences de l’article 9.

A la connaissance de la Cour, les autorités françaises n’ont pas remboursé jusqu’ici à la requérante cette somme, à laquelle il convient d’ajouter des intérêts à partir du jour du paiement. La Cour observe à cet égard que le Gouvernement ne conteste pas le taux d’intérêt réclamé par la requérante. Dans ces conditions, elle fait intégralement droit à sa demande de remboursement telle que formulée au paragraphe 9 ci-dessus ( Darby c. Suède , 23 octobre 1990, §§ 37-38, série A n o 187 ; mutatis mutandis, Serif c. Grèce , n o 38178/97, § 61, CEDH 1999 ‑ IX). ii. Préjudice moral

La Cour observe que la demande de l’association se fonde principalement sur le préjudice causé aux fidèles de la confession qu’elle représente. Or, elle seule, en tant que requérante, peut se prétendre victime de la violation de la Convention telle qu’appréciée par la Cour. Dans ces conditions, elle estime qu’il n’y a pas lieu d’accorder une indemnité pécuniaire au titre du préjudice moral. iii. Article 46

Quant à la mesure de taxation toujours en cours, y compris les pénalités et les intérêts de retard (voir paragraphe 10 ci-dessus), la Cour estime qu’il incombe à l’Etat défendeur de mettre en œuvre les moyens propres à effacer les conséquences de sa contrariété à la Convention. Compte tenu de la nature de la violation, elle considère que la renonciation à la recouvrer constituerait une forme appropriée de réparation qui permettrait de mettre un terme à la violation constatée ( mutatis mutandis , Zafranas , précité, § 51). Il est entendu cependant que l’Etat défendeur reste libre, sous le contrôle du Comité des Ministres, de choisir d’autres moyens de s’acquitter de son obligation juridique au regard de l’article 46 de la Convention pour autant que ces moyens soient compatibles avec les conclusions contenues dans l’arrêt de la Cour ( mutatis mutandis , Les témoins de Jéhovah de Moscou c. Russie , n o 302/02 , § 206, 10 juin 2010). B. Frais et dépens 1. La requérante

La requérante réclame un montant total de 182 746 EUR dans ses observations initiales du 11 septembre 2008 et de 181 096 EUR dans son mémoire du 26 décembre 2011. Elle précise que les sommes demandées sont exclusives du montant de la taxe sur la valeur ajoutée (TVA). Elle demande qu’il soit précisé par la Cour que le Gouvernement doit payer le montant de la TVA correspondante. a) Procédures internes

La requérante demande le remboursement de la somme de 124 002 EUR au titre des procédures internes.

Elle produit cinq notes d’honoraires relatives à son assistance au cours de la phase précontentieuse d’un montant total de 26 678 EUR.

Les frais engagés au titre des procédures suivies devant les juridictions internes s’élèvent, selon les notes d’honoraires figurant au dossier, à 97 323 EUR décomposés de la manière suivante : 33 693 EUR et 33 630 EUR pour la procédure devant les juridictions du ressort de Versailles ; 30 000 EUR pour l’établissement du mémoire ampliatif devant la Cour de cassation. b) Procédure devant la Cour

Quant aux frais exposés devant la Cour, la requérante demande le remboursement de 57 093 EUR.

En premier lieu, cette somme correspond au travail effectué par son conseil qui présente une facture de 47 400 EUR, couvrant la préparation de la requête (27 000 EUR), l’étude des observations initiales et complémentaires du Gouvernement et la rédaction des réponses (9 400 EUR et 2 400 EUR), l’étude de la décision partielle de recevabilité du 17 juin 2008 (8 600 EUR) et la phase de règlement amiable. La lettre du conseil de la requérante indique un taux horaire de 250 EUR mais précise qu’au vu du nombre considérable d’heures nécessitées par le litige, le montant total a été réduit et une somme forfaitaire fixée.

En second lieu, la requérante demande le remboursement de montants respectifs de 4 968 EUR et 4 725 EUR correspondant à des notes d’honoraires d’avocats britanniques et allemands pour des entretiens et la relecture de mémoires rédigés par son conseil. 2. Le Gouvernement

Le Gouvernement observe que la requérante ne précise pas quelle proportion des honoraires facturés au titre des procédures devant les juridictions internes concernerait le temps employé au développement des moyens correspondant aux griefs soutenus devant la Cour. Par ailleurs, il estime que les notes d’honoraires présentées par les avocats britanniques et allemands ne sauraient être retenues dans la mesure où leur nécessité n’est pas établie.

Le Gouvernement relève encore que, à l’exception d’une provision de 2 734 EUR sur une facture d’avoué près la cour d’appel de Versailles, il n’est justifié d’aucun paiement par l’association requérante. La facture de son conseil devant la Cour ne prévoit aucun paiement avant que soit rendu l’arrêt de cette dernière.

En toute hypothèse, le Gouvernement considère que les montants réclamés sont totalement disproportionnés et que le montant éventuellement alloué au titre des frais et dépens ne devrait pas excéder la somme de 10 000 EUR.

Le Gouvernement précise enfin que les sommes versées au titre de la satisfaction équitable n’étant pas soumises à l’impôt, il ne peut être condamné à verser le montant d’une TVA qui n’est en tout état de cause pas due. 3. La Cour

Selon la jurisprudence de la Cour, l’allocation des frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (voir, par exemple, Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002). La Cour rappelle également que la preuve du paiement effectif des sommes réclamées n’est pas exigée. A tout le moins, l’absence d’une telle preuve ne peut justifier le rejet d’une demande en soi bien fondée ( Krejčíř c. République tchèque , n os 39298/04 et 8723/05, § 137, 26 mars 2009).

Quant aux frais exposés devant les juridictions internes, la Cour observe que les réclamations auprès de l’administration fiscale lors de la phase précontentieuse ne visaient pas à réparer les violations de la Convention alléguées (arrêt au principal, paragraphes 13, 17 et 18). Ces frais ne peuvent être donc pris en compte dans l’appréciation de la demande de coûts. Il n’en est pas de même, en revanche, des sommes réclamées pour la procédure devant les juridictions nationales car il n’est pas contesté que l’affaire de la requérante visait partiellement la violation de la Convention. A ce sujet, la Cour rappelle cependant qu’elle n’a conclu en l’espèce à la violation de la Convention que pour l’un des griefs développés par la requérante, celui tiré de l’article 9 de la Convention (voir les décisions sur la recevabilité de l’affaire des 17 juin 2008 et 21 septembre 2010). En outre, elle juge élevés les montants réclamés à titre d’honoraires et considère qu’il y lieu de les rembourser en partie seulement. Se livrant à sa propre appréciation sur la base des informations disponibles, la Cour juge raisonnable d’allouer à la requérante 40 000 EUR de ce chef.

Quant aux frais et dépens exposés au cours de la procédure devant elle, la Cour ne doute pas de leur nécessité et reconnaît la grande quantité de travail effectué au nom de la requérante. Elle trouve cependant excessifs les honoraires revendiqués. En particulier, le nombre d’heures de travail n’est pas précisé et le tarif horaire réclamé de 250 EUR va au-delà de ce qu’elle est disposée à considérer comme un quantum raisonnable ( Geerings c. Pays-Bas (satisfaction équitable), n o 30810/03, § 28, 14 février 2008). Par ailleurs, la Cour partage l’avis du Gouvernement selon lequel l’assistance juridique des avocats britanniques et allemands ne correspondait pas à une nécessité ( Iatridi, précité, § 56). Eu égard à ce qui précède, elle considère dès lors qu’il n’y a lieu de rembourser les frais qu’en partie. Se livrant à sa propre appréciation sur la base des informations disponibles, la Cour juge raisonnable d’allouer à la requérante 15 000 EUR de ce chef.

En conclusion, la Cour alloue au total 55 000 EUR, hors TVA, à la requérante pour l’ensemble des frais exposés devant les juridictions nationales et à Strasbourg. Pour répondre aux demandes des parties concernant l’exonération fiscale (paragraphes 23 et 33 ci-dessus), la Cour tient à préciser ce qui suit. La Cour octroie, s’il y a lieu, des montants au titre de frais et dépens qui sont destinés à restituer aux requérants les sommes qu’ils ont dû exposer pour essayer de prévenir une violation, pour la faire constater par la Cour et (si besoin est) pour obtenir, après un arrêt favorable, une satisfaction équitable soit des autorités nationales compétentes soit, le cas échéant, de la Cour ( Neumeister c. Autriche (article 50), 7 mai 1974, § 43, série A n o 17 ; König c. Allemagne (article 50), 10 mars 1980, § 20, série A n o 36 ; Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, § 284, CEDH 2006 ‑ V). Or, il est fréquent que des taxes viennent s’ajouter aux frais et dépens ; ainsi, notamment, la France comme la majorité des autres Hautes Parties Contractantes impose une taxe sur la valeur ajoutée, dite TVA, de certains biens et services. S’agissant des services des avocats, traducteurs et autres, s’il est vrai que la taxe est payée à l’Etat par ceux-ci, elle est néanmoins facturée aux requérants et en dernier lieu payable par eux. Il convient de protéger les requérants contre cet alourdissement de la facture. C’est pour cette seule raison que la Cour ordonne dans le dispositif de ses arrêts que les sommes accordées au titre de frais et dépens soient majorées de tout montant pouvant être dû au requérant à titre d’impôt ou de taxe. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit , a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, i. le remboursement de la somme indûment payée au Trésor public, à savoir 4 590 295 EUR (quatre millions cinq cent quatre-vingt-dix mille deux cent quatre-vingt-quinze euros) assortie des intérêts moratoires au titre du préjudice matériel ; ii. 55 000 EUR (cinquante-cinq mille euros) pour frais et dépens plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ou de taxe sur cette somme à la requérante, b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 2. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 juillet 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Dean Spielmann Greffière Président 1. « L’administration des impôts ou l’administration des douanes et droits indirects selon le cas, peut prononcer d’office le dégrèvement ou la restitution d’impositions qui n’étaient pas dues, jusqu’au 31 décembre de la quatrième année suivant celle au cours de laquelle le délai de réclamation a pris fin, ou, en cas d’instance devant les tribunaux, celle au cours de laquelle la décision intervenue a été notifiée. » 1. La requérante fait référence à l’article L. 208 du Livre des procédures fiscales selon lequel tout dégrèvement prononcé à la suite d’une réclamation contentieuse tendant à la réparation d’une erreur commise dans l’assiette ou le calcul des impositions donne lieu au versement d’intérêts moratoires dont le taux est celui de l’intérêt de retard prévu à l’article 1727 du code général des impôts (CGI). Les intérêts courent du jour du paiement. Selon l’article 1727 du CGI, le taux de l’intérêt de retard est de 0,40 % par mois, soit 4,8 % par an.