FLORES FERNANDO c. PORTUGAL

Secțiunea a doua Cerere nr. 39630/10 Rui Pedro FLORES FERNANDO împotriva Portugaliei introdusă la 8 iulie 2010 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Rui Pedro Flores Fernando, este un resortisant portughez născut în 1960. El, la data la care a fost introdusă cererea, a fost reținut la sediul național Pinheiro da Cruz (Portugalia). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul ispășește din 11 martie 2002 o pedeapsă de cincisprezece ani de închisoare pentru uciderea soției sale. La 11 septembrie 2008, reclamantul, invocând articolele 61 și 62 din Codul penal, a solicitat eliberarea condiționată anticipată cu obligația de a purta brățara electronică și a prezentat condițiile obiective ale legii și a pus în fața bunei sale conduite penale și a ofertelor de muncă de care dispunea.

La o dată nespecificată, instanța de aplicare a pedepselor V., instanța de aplicare a pedepselor davora, a respins cererea. Judecătorul a considerat că reclamantul nu îndeplinește condițiile obiective care îi permit să fie eliberat sub condiție condiționată, art. 62 din Codul penal numai dacă criteriile obiective prevăzute la art. 61 ar fi îndeplinite. Cu toate acestea, reclamantul nu și-a atins încă jumătate din pedeapsă. Pe baza recursului reclamantului, Tribunalul de apel d ÕEvora a anulat decizia luată printr-o hotărâre din 3 martie 2009. Aceasta a subliniat faptul că art. 62 din Codul penal nu se opunea punerii în aplicare a procedurii care conduce la eliberarea condiționată anticipată, în măsura în care acest lucru ar avea loc în cursul anului precedent celui în care reclamantul și-ar ispăși jumătate din pedeapsă.

Curtea de apel a trimis dosarul în fața instanței de aplicare a pedepselor, astfel încât acesta să se pronunțe asupra condițiilor de fond ale acordării libertății condiționate. Prin decizia din 10 octombrie 2009, judecătorul F., instanța de aplicare a pedepsei cu moartea, a respins cererea de eliberare condiționată. Subliniindu-se nu numai cu privire la eliberarea anticipată, ci și cu privire la acordarea libertății sub condiție condiționată, având în vedere că, între timp, reclamantul și-a atins jumătate din pedeapsă, judecătorul a considerat că unele dintre condițiile de fond nu erau îndeplinite în fapt. Judecătorul și-a asumat responsabilitatea, iar reclamantul a demonstrat încă o anumită incapacitate de a accepta gravitatea infracțiunii sale, eliberarea condiționată a acesteia putând pune în pericol pacea socială, având în vedere circumstanțele cazului.

Recurentul a făcut apel la această decizie în fața instanței de apel. Acțiunea sa a fost examinată de judecătorii N., raportor, și V., chiar cel care a pronunțat prima decizie de refuzare a eliberării condiționate anticipate, între timp promovată la instanța de apel din ÕEvora. Prin Hotărârea din 18 februarie 2010, instanța de apel a respins acțiunea, considerând că condiția de fond a articolului 61 Õ (b) Codul penal nu a fost îndeplinit, eliberarea condiționată a reclamantului putând aduce atingere păcii sociale. La o dată nespecificată, reclamantul a depus o cerere în nulitate a acestei hotărâri. Invocând art. 40 din Codul de procedură penală, a declarat, în special, că intervenția judecătorului V. în apel afectase procedura de nulitate.

Prin hotărârea din 25 martie 2010, semnată de aceiași judecători N. și V., tribunalul de apel a respins cererea. În plus, instanța de apel a exprimat, după cum urmează, că nu a fost așa, că simpla existență a unei hotărâri a unui judecător ar împiedica instanța să acționeze în orice acțiune în cadrul aceleiași proceduri, chiar și în cazul în care această acțiune nu s-ar referi la o astfel de decizie. Trebuie avut în vedere faptul că, în cadrul procedurii privind acordarea eliberării condiționate, invers față de ceea ce se întâmplă în cadrul procedurii penale, în care întreaga procedură în sine în vederea ajungerii la o singură hotărâre, pot fi pronunțate mai multe decizii, ținând cont de scurgerea timpului și de faptul că condițiile de fond nu sunt îndeplinite.

Astfel, nu există nimic care să împiedice un judecător să respingă acordarea libertății condiționate, deoarece condițiile de fond nu sunt îndeplinite și că acesta va veni ulterior la a accepta, deoarece între timp aceste condiții sunt îndeplinite. Reclamantul a solicitat încă o acțiune constituțională în fața Curții Constituționale, dar acesta, printr-o decizie sumară din 1 aprilie 2001. iunie 2010, declara inadmisibilă, această instanță nu poate lua în considerare inconstituționalitatea unei hotărâri judecătorești, ci numai a unei hotărâri judecătorești. Dreptul și practica internă relevantă Libertatea condiționată La art. 61 din Codul penal dispune de condițiile de acordare a libertății condiționate (libertatea de eliberare condiționată).

În funcție de circumstanțe, acordarea libertății sub condiție poate fi automată sau facultativă.

În orice caz, eliberarea condiționată depinde de consimțământul condamnatului [art. 61 alineatul (1) din Codul penal].L În cazul în care un deținut poate beneficia de eliberarea condiționată în cazul în care a executat jumătate din pedeapsa cu închisoarea (cu toate acestea, acesta trebuie să fi executat cel puțin șase luni de închisoare) și dacă judecătorul consideră că Având în vedere circumstanțele speculei, viața anterioară a deținutului, personalitatea sa, evoluția sa în timpul detenției, există motive pentru a spune că va duce o viață responsabilă, fără să comită crime [art. 61 alineatul (2) litera (a) ] și, dacă este cazul, consideră că această eliberare nu pune în pericol ordinea publică și pacea socială (art. 61 alineatul (1) ]. (b) În cazul în care condiția din ultimul paragraf nu este îndeplinită, în timp ce condițiile stabilite la lit. (a) sunt îndeplinite, eliberarea condiționată nu se acordă decât dacă cele două treimi din pedeapsă (cu cel puțin șase luni de închisoare) au fost executate [art. 61 alineatul (3) ]. Art. 62 prevede că acordarea libertății sub condiție poate fi amânată pentru o perioadă de până la un an, pentru a permite condamnatului care trebuie să îndeplinească condițiile de fond și de formă prevăzute la art. 61, să se pregătească pentru eliberarea condiționată.

Această măsură de adaptare la libertatea condiționată este supusă arestului la domiciliu și mijloacelor de control tehnic la distanță (inclusiv obligația de a purta brățara electronică). La momentul faptelor, procedura de acordare a libertății condiționate era prevăzută la articolele 484-486 din Codul de procedură penală, precum și la Decretul-lege nr. 783/76, din 31 octombrie 1976, privind competențele instanțelor de aplicare a pedepselor. El însărcina instanța de aplicare a pedepselor să decidă cu privire la cererile de eliberare condiționată. La art. 127 din Decretul-lege nr. 783/76 dispunea că deciziile judecătorului de aplicare a pedepselor în această privință erau indelebile, însă Tribunalul Constituțional, prin hotărârea sa nr. 638/06 din 21 noiembrie 2006, publicat în Jurnalul Oficial la 8 ianuarie 2007, a declarat această dispoziție contrară articolului 20 din Constituție (domeniul de acces la o instanță).

În prezent, această chestiune este prevăzută în noul cod de aplicare a pedepselor (aprobat de Legea nr. 115/2009), care a intrat în vigoare la 12 noiembrie 2006. Aprilie 2010. Judecătorul de aplicare a pedepselor este competent să acorde eliberarea condiționată, precum și să efectueze monitorizarea acesteia. Decizia judecătorului de aplicare a pedepselor este pronunțată în fața instanței judecătorești. Niciun judecător nu poate interveni într-o hotărâre, o acțiune sau o cerere de revizuire în cadrul unei proceduri în care a participat (...) c) la o hotărâre anterioară d) pronunțată sau participată la decizia privind o cale de atac sau o cerere de revizuire anterioară (...) GRIFS invocând articolele 6 alineatul (1) din Convenția și 2 din Protocolul nr. 7, reclamantul se plânge de participarea aceluiași judecător în primă instanță și în recurs.

Tot din perspectiva articolului 6 alineatul (1), reclamantul se plânge de durata procedurii. În plus, se plânge de încălcarea principiilor de reformare in pejus ne bis in idem Invouchant la art. 14 din Convenție, consideră că a făcut obiectul unui tratament discriminatoriu. În sfârșit, reclamantul se plânge de încălcarea dispozițiilor Constituției portugheze și ale Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. În cazul în care cauza a fost audiată în mod imparțial, având în vedere participarea aceluiași judecător în primă instanță și în recurs

DEUXIÈME SECTION

Requête n o 39630/10 Rui Pedro FLORES FERNANDO contre le Portugal introduite le 8 juillet 2010

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Rui Pedro Flores Fernando, est un ressortissant portugais né en 1960. Il était, à la date d’introduction de la requête, détenu à l’établissement pénitentiaire de Pinheiro da Cruz (Portugal). A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le requérant purge depuis le 11 mars 2002 une peine de quinze ans d’emprisonnement pour le meurtre de son épouse. Le 11 septembre 2008, le requérant, invoquant les articles 61 et 62 du code pénal, demanda à bénéficier de la liberté conditionnelle anticipée avec obligation de porter le bracelet électronique. Il exposa remplir les conditions objectives de la loi et mit en avant son bon comportement pénitentiaire et les offres de travail dont il disposait.

A une date non précisée, le juge d’application des peines V., du tribunal d’application des peines d’Évora, rejeta la demande. Le juge considéra que le requérant ne remplissait pas les conditions objectives lui permettant d’être libéré sous condition, l’article 62 du code pénal ne s’appliquant que si les critères objectifs de l’article 61 seraient remplis. Or, le requérant n’avait pas encore atteint la moitié de sa peine. Sur recours du requérant, la cour d’appel d’Évora annula la décision entreprise par un arrêt du 3 mars 2009. Elle souligna que l’article 62 du code pénal ne s’opposait pas à la mise en œuvre de la procédure conduisant à la libération conditionnelle anticipée, dans la mesure où l’anticipation en question aurait lieu pendant l’année antérieure à celle où le requérant purgerait la moitié de sa peine.

La cour d’appel renvoya le dossier devant le tribunal d’application des peines afin que celui-ci se prononce sur les conditions de fond de l’octroi de la liberté conditionnelle. Par une décision du 10 octobre 2009, le juge F., du tribunal d’application des peines d’Évora, rejeta la demande de liberté conditionnelle. Soulignant se prononcer non seulement sur la libération anticipée mais également sur l’octroi de la liberté sous condition en tant que telle, vu que le requérant avait entre-temps atteint la moitié de sa peine, le juge considéra que certaines des conditions de fond ne se trouvaient pas remplies en l’occurrence. Le juge releva ainsi que le requérant démontrait encore une certaine incapacité d’accepter la gravité de son crime, sa libération conditionnelle pouvant par ailleurs, vu les circonstances de l’affaire, mettre en danger la paix sociale.

Le requérant fit appel de cette décision devant la cour d’appel. Son recours fut examiné par les juges N., rapporteur, et V., celui même ayant rendu la première décision refusant la liberté conditionnelle anticipée, entre-temps promu à la cour d’appel d’Évora. Par un arrêt du 18 février 2010, la cour d’appel rejeta le recours, considérant que la condition de fond de l’article 61 § 2 b) du code pénal ne se trouvait pas remplie, la liberté conditionnelle du requérant pouvant porter atteinte à la paix sociale. A une date non précisée, le requérant déposa une demande en nullité de cet arrêt. Invoquant l’article 40 du code de procédure pénale, il allégua notamment que l’intervention du juge V. en appel avait entaché la procédure de nullité.

Par un arrêt du 25 mars 2010, souscrit par les mêmes juges N. et V., la cour d’appel rejeta la demande. Faisant remarquer que le recours en cause visait une décision qui n’avait pas été prononcée par le juge V., la cour d’appel estima qu’il n’y avait eu aucune violation de l’article 40 du code de procédure pénale ni de la garantie de l’impartialité du tribunal. La cour d’appel s’exprima par ailleurs comme suit : « S’il n’était pas ainsi, la simple existence d’une décision d’un juge empêcherait celui-ci d’intervenir dans n’importe quel recours subséquent dans le cadre de la même procédure, même dans le cas où ce recours ne porterait pas sur une telle décision.

Il faut garder à l’esprit que dans la procédure concernant l’octroi de la liberté conditionnelle, inversement à ce qui se passe dans la procédure pénale – dans laquelle toute la procédure s’enchaîne en vue de parvenir à un seul jugement –, plusieurs décisions peuvent être prononcées, compte tenu de l’écoulement du temps et du fait que les conditions de fond soient on non réunies. Ainsi, rien n’empêche qu’un juge rejette l’octroi de la liberté conditionnelle car les conditions de fond ne sont pas remplies et qu’il vienne ultérieurement à l’accepter car entre-temps ces mêmes conditions sont remplies. » Le requérant déposa encore un recours constitutionnel devant le Tribunal constitutionnel mais celui-ci, par une décision sommaire du 1 er juin 2010, le déclara irrecevable, cette juridiction ne pouvant pas examiner l’inconstitutionnalité d’une décision judiciaire mais uniquement d’une norme.

B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. La liberté conditionnelle L’article 61 du code pénal dispose les conditions d’octroi de la liberté conditionnelle ( liberdade condicional). En fonction des circonstances, l’octroi de la liberté sous condition peut être automatique ou facultatif. Dans tous les cas, la libération conditionnelle dépend du consentement du condamné (article 61 § 1 du code pénal). L’octroi est automatique si le détenu a été condamné à une peine de prison de plus de six ans et s’il en a exécuté les 5/6 ème (article 61 § 4). L’octroi est facultatif lorsqu’il dépend de certaines conditions de fond et de forme.

Un détenu peut bénéficier de la liberté conditionnelle s’il a exécuté la moitié de sa peine de prison (il doit cependant avoir exécuté six mois d’emprisonnement au minimum) et si le juge estime que « vu les circonstances de l’espèce, la vie antérieure du détenu, sa personnalité, son évolution au cours de la détention, il y a des raisons d’espérer qu’il mènera une vie responsable, sans commettre de crimes » (article 61 § 2 a) et s’il considère que cette libération ne met pas en danger l’ordre public et la paix sociale (article 61 § 2 b). Si la condition de ce dernier alinéa n’est pas remplie, alors que celles établies à l’alinéa a) le sont, la liberté conditionnelle n’est accordée que si les deux tiers de la peine (avec un minimum de six mois de prison purgés) ont été exécutés (article 61 § 3). L’article 62 dispose que l’octroi de la liberté sous condition peut-être anticipé d’une période pouvant aller jusqu’à un an afin de permettre au condamné – lequel doit remplir les conditions de fond et de forme de l’article 61 – de se préparer à sa libération conditionnelle.

Cette mesure d’adaptation à la liberté conditionnelle est soumise à l’assignation à résidence et à des moyens de contrôles techniques à distance (dont l’obligation de porter le bracelet électronique). A l’époque des faits, la procédure d’octroi de la liberté conditionnelle était prévue aux articles 484 à 486 du code de procédure pénale ainsi qu’au décret-loi n o 783/76, du 31 octobre 1976, portant sur les compétences des tribunaux d’application des peines. Il incombait au juge d’application des peines de décider sur les demandes en vue de la liberté conditionnelle. L’article 127 du décret-loi n o 783/76 disposait que les décisions du juge d’application des peines à cet égard étaient insusceptibles d’appel mais le Tribunal constitutionnel, par son arrêt n o 638/06 du 21 novembre 2006, publié au Journal officiel le 8 janvier 2007, déclara cette disposition contraire à l’article 20 de la Constitution (droit d’accès à un tribunal).

Actuellement, cette matière est prévue au nouveau code d’application des peines (approuvé par la loi n o 115/2009), qui est entré en vigueur le 12 avril 2010. Le juge d’application des peines est compétent pour accorder la libération conditionnelle, ainsi que pour en effectuer le suivi. La décision du juge d’application des peines est passible d’appel devant la cour d’appel. 2. L’intervention du juge L’article 40 du code de procédure pénale dispose : « Aucun juge ne peut intervenir dans un jugement, un recours ou une demande de révision dans le cadre d’une procédure dans laquelle il ait : (...) c) participé à un jugement antérieur ; d) prononcé ou participé à la décision sur un recours ou une demande de révision antérieurs ; (...) » GRIEFS Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 2 du Protocole n o 7, le requérant se plaint de la participation du même juge en première instance et en appel.

Toujours sous l’angle de l’article 6 § 1, le requérant se plaint de la durée de la procédure. Il se plaint par ailleurs de la violation des principes de reformatio in pejus et ne bis in idem . Invoquant l’article 14 de la Convention, il estime avoir fait l’objet d’un traitement discriminatoire. Le requérant se plaint enfin de la violation de dispositions de la Constitution portugaise et de la Charte des Droits Fondamentaux de l’Union européenne.

QUESTIONS AUX PARTIES

1. L’article 6 § 1 de la Convention était-il applicable à la procédure concernant la libération conditionnelle du requérant ? 2. Dans l’affirmative, la cause a-t-elle été entendue de manière impartiale, compte tenu de la participation du même juge en première instance et en appel ?