NEGHEA AND OTHERS v. ROMANIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
NEGHEA AND OTHERS v. ROMANIA (CtEDO, 2012)
DECIZIA nr. 28699/09 Stana NEGHEA împotriva României și a altor 6 cereri (a se vedea lista anexată) Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 11 septembrie 2012 în calitate de comitet compus din: Alvina Gyulumyan, Președintele, Ineta Ziemele, Kristina Pardalos, judecători și Marialena Tsirli, secretar adjunct al secțiunii, după ce a deliberat, decide după cum urmează: Toți reclamanții locuiesc în România și sunt cetățeni români, cu excepția reclamantului în cazul nr. 33426/10, care este un cetățean german. Informațiile referitoare la numele reclamanților și alte detalii sunt prezentate în tabelul anexat la prezentul regulament. Circumstanțele cazurilor Cauzele, prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au fost angajați ca ingineri sau designeri tehnici în diferite institute de inginerie; în această capacitate ei susțin că au primit o parte semnificativă a plății lor lunare sub forma unei compensații prin intermediul „acordului global” („plată în acord global”) „), un tip de compensare legată de performanță prevăzut de Legea nr. 57/1974 (vezi legea internă și practicile de mai jos). Prezenta cerere se referă în esență la calculul pensiilor reclamanților în temeiul Legii nr. 19/2000 care reglementează sistemul de pensii, și anume dacă veniturile obținute prin „acord global” ar trebui să fie luate în considerare pentru calculul pensiilor lor. Pe baza documentelor emise de foștii angajatori, care atestă structura și componența veniturilor acestora, reclamanții au solicitat autorităților de pensii să își recalcule pensiile pentru a ține seama de partea veniturilor obținute prin „acord global”. Acestea au susținut că veniturile lor prin intermediul „acordului global” ar trebui luate în considerare pentru calculul pensiilor lor, deoarece avea un caracter permanent în sensul punctului V din anexa la Ordonanța de urgență a guvernului (GEO) nr. 4/2005, angajatorii lor au plătit contribuțiile obligatorii de securitate socială în conformitate cu decretul nr. 389/1972 în vigoare la momentul în care reclamanții au fost angajati; în plus, excluderea acestor venituri de la calcularea pensiilor lor a contravenit principiile inerente unui sistem contributiv, astfel cum se prevede în mod specific în art. 2 din Legea nr. 19/2000. Ei au susținut că această ultimă abordare a fost urmată de alte instanțe, care au permis afirmații identice ale foștilor lor colegi. Autoritățile de pensii au respins cererile reclamanților și instanțele competente de recurs au susținut aceste hotărâri prin decizii finale, constatând că aceste venituri sunt excluse în mod expres din calculul pensiei lor în temeiul punctului VI din anexa la GEO nr. 4/2005 (a se vedea mai jos). Dispozițiile relevante ale Legii nr. 57/1974 privind plata în conformitate cu calitatea și cantitatea de muncă, abrogate la 12 iulie 2000, se citesc după cum urmează: art. 8 „Pentru a asigura o legătură mai strânsă între muncă și compensare reală [...] se pot folosi următoarele formulare: compensare în acord sau per unitate [...]“ art. 9 „ Elementele sistemului de compensare sunt următoarele: (a) salariul de bază, care constituie partea principală a compensației totale [...]” art. 12 „(1) Formularele de compensare sunt următoarele: (a) în acord sau per unitate, atunci când compensarea corespunzătoare este un produs al tarifului unitar și numărul de unități [.] în funcție de condițiile reale, se pot aplica următoarele variante: - acord direct, atunci când tariful unitar este constant și răsplătirea este direct proporțională cu numărul de produse obținute. [...] - acord global, atunci când o formație de muncă ajunge și ajunge la acord cu întreprinderea [...] pentru a efectua anumite lucrări sau pentru a executa anumite produse [...] Sumele pentru lucrările efectuate se plătesc lunar [...]” art. 120 „Activitățile de proiectare tehnică sunt remunerate în principal prin acordul global [...]” Dispozițiile relevante ale Legii nr. 3/1977 privind pensiile de stat, abrogate la 1 aprilie 2001, se citesc după cum urmează: art. 10 „(1) Salardul de bază luat în considerare pentru calcularea pensiei este media [...] 5 ani consecutivi în ultimii 10 ani de muncă [...].” Dispozițiile relevante ale decretului nr. 389/1972 privind contribuțiile la sistemul public de asigurare socială se citesc după cum urmează: art. 1 „Entreprinderile de stat socialiste [...] plătesc bugetului de securitate socială o contribuție de 15% a venitului brut al angajaților lor [...]” 10. Dispozițiile relevante ale Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii, abrogate la 1 ianuarie 2011, se citesc după cum urmează: art. 2 „Sistemul public de pensii este organizat pe următoarele principii: (e) principiul contribuției conform cărora fondurile de securitate socială se bazează pe contribuții datorate de persoane fizice și morale, participarea la sistemul public, drepturile de securitate socială care se bazează pe contribuții plătite.” art. 18 (1) Contribuitorii sistemului public sunt, după caz: a) persoanele care datorează contribuții individuale în materie de securitate socială; b) angajatorilor; [...]” art. 164 „(1) Pentru determinarea scorurilor anuale de pensie care predecizează intrarea în vigoare a prezentei legi [...] salariile se iau în considerare [...] (2) Pentru determinarea scorurilor anuale de pensii, în plus față de salariile menționate la alineatul (1) suplimente care au fost luate în considerare în temeiul legislației anterioare, se iau în considerare [...]” 11. Dispozițiile relevante ale Ordinării guvernului de urgență nr. 4/2005 privind recalculul pensiilor provenite din fostul sistem de pensii de stat, abrogat la 1 ianuarie 2011, se citește după cum urmează: art. 4 „(2) Bonusuri, indemnități și creșteri a salariului de bază care, în conformitate cu legislația anterioară, au fost luate în considerare pentru calculul pensiilor [...] sunt cele stabilite în anexa [...]” Anexa privind bonusurile, indemnitățile și creșterile care trebuie luate în considerare [...] „V. Bonusuri permanente [...] - alte bonusuri cu caracter permanent prevăzute de legislația specifică a fiecărui domeniu de activitate sau contracte colective sau individuale de muncă [...]” „VI. Documentele care atestă aceste bonusuri includ:[...] - numele bonusului, procentul și cuantumul acordat - durata și baza juridică a bonusului acordat [...] Mențiune: Nu se ține seama de următoarele lucruri în calculul [...] pensiilor, deoarece au fost luate în considerare în conformitate cu legislația anterioară: - compensare în acord sau pe unitate [...]” 12. Dispozițiile juridice relevante care reglementează mecanismul de unificare a interpretării unui text juridic contestat, și anume recursul în interesul legii, se găsesc în articolele 329-330 din Codul de Procedură Civil Română; interpretarea Înaltului Tribunal a dispozițiilor juridice în cauză este obligatorie pentru toate instanțele interne, după publicarea în Jurnalul Oficial a unei hotărâri ample a Curții Înalte. O decizie pronunțată cu privire la un recurs în interesul legii nu poate modifica rezultatul cazurilor deja decise. La 18 august 2009, Procurorul General a depus un recurs în interesul legii, în căutarea unei interpretări care să unifice și să clarifice presupusa jurisprudență divergentă a instanțelor interne cu privire la problema calculului pensiilor în ceea ce privește plățile în temeiul „acordului global” prevăzut prin Legea nr. 57/1974. În concomitent, Curtea Înaltă a fost sesizată cu o cerere identică de către Consiliul de administrație al Curții de Apel Craiova. La 16 noiembrie 2009, Curtea Înaltă de Casare și Justiție a respins recursul, deținând după cum urmează: „Ajutați dispozițiile articolului 164 din Legea nr. 19/2000 și GEO nr. 4/2005 stabilesc veniturile care vor fi luate în considerare pentru calcularea pensiilor. Astfel, în ceea ce privește perioadele înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, dispozițiile tranzitorii din art. 164 sunt aplicabile, care permit doar utilizarea veniturilor care au fost luate în considerare în conformitate cu legislația anterioară. Pe de altă parte, în ceea ce privește recalcularea drepturilor de pensii, punctul VI din anexa la GEO nr. 4/2005 prevede că veniturile din acordurile globale nu sunt luate în considerare pentru calcularea scorului anual, deoarece nu au fost luate în considerare de legislația anterioară. În consecință, este evident că dispozițiile juridice relevante sunt clare și neechilibrate, nu există ambiguitate în textul juridic pentru a permite instanțelor să rezolve problema juridică examinată diferit; dispozițiile articolului 329 din Codul de procedură civilă nu sunt astfel aplicabile.” Hotărârea Înaltului Tribunal nu a fost publicată în Jurnalul Oficial. 13. La 6 iulie 2011, Procurorul General a depus un alt recurs în interesul legii, în căutarea unei interpretări unificate a aceleași dispoziții juridice privind plățile „acordul global” în temeiul Legii nr. 57/1974. S-a susținut că, în ciuda faptului că recursul anterior în interesul legii, depus în 2009, a fost respins în măsura în care dispozițiile juridice au fost considerate fără ambiguitate (a se vedea mai sus), instanțele interne au continuat să interpreteze și să aplice în mod diferit textele legii impugnate. 14. Avocatul a fost în acest moment permis de Curtea Înaltă de Casare și Justiție la 17 octombrie 2011. Curtea Înaltă a susținut că compensația în „acordul global”, ca formă de salariu la momentul respectiv, ar trebui inclusă în calculul pensiilor, cu condiția ca aceste plăți să fie incluse în salariul și contribuțiile sociale corespunzătoare să fie plătite bugetului de stat. Curtea Înaltă a declarat că trebuie ignorate dispozițiile incluse în anexa VI a GEO nr. 4/2005 care exclude veniturile din acordul global din calculul pensiilor, în măsura în care acestea contrazic principiile prevăzute în Legea nr. 19/2000, care avea o poziție mai mare în ierarhia normativă. 2011, Curtea Înaltă a considerat că „chestia cu privire la dacă contribuțiile sociale respective au fost sau nu au fost plătite bugetului de stat și dacă compensația solicitată a fost sau nu a fost inclusă în salariile, astfel încât să fie luată în considerare pentru calculul pensiilor a fost o chestiune de fapt care a trebuit să fie ajustată individual la legislația relevantă, și nu o chestiune de interpretare a legii. Prin urmare, o interpretare generală și obligatorie care ar clarifica sensul legii este necesară în cazul unor dispoziții juridice obscure sau dubioase. Cu toate acestea, o interpretare caz la caz nu este cauzată de o lege neclară sau obscura; implică aplicarea legii în circumstanțele particulare ale cazului, atribuirea care aparține exclusiv instanței confiscate cu cazul respectiv.” 15. Reclamanții se plâng că dreptul lor la un proces echitabil garantat prin art. 6 din Convenție a fost încălcat din cauza soluțiilor divergente adoptate de instanțe naționale în cazurile presupuse identice în ceea ce privește dacă venitul „acordului global” ar fi trebuit să fie luat în considerare pentru calculul pensiilor. Hotărârile prezentate de reclamanții în justificarea existenței unei jurisprudențe divergente în această cauză sunt enumerate în tabelul anexat la prezentul regulament. Reclamanții susțin că aceste hotărâri, care se referă de la 2007 la începutul anului 2011, confirmă existența unei jurisprudențe divergente răspândite în fața instanțelor de recurs din întreaga țară. 16. În plus, se plâng că soluțiile divergente, care permit sau, din contră, ca în cazul reclamanților, respingând cereri pecuniare identice legate de calculul pensiilor, au dat loc și discriminării, în încălcarea articolului 14 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția. 17. Reclamanții se plâng, de asemenea, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 singur și luat împreună cu art. 14 din Convenție că deciziile favorabile ale instanței obținute de alte persoane pensionate, foști colegi în situații similare, au creat o așteptare legitimă de a primi, de asemenea, tratament similar și, prin urmare, profitul de o pensie sporită. Având în vedere situația lor de fapt și juridică similară, Curtea hotărăște că cererile ar trebui aderate. art. 6 § 1 din Convenție, luate singur și coroborate cu art. 14 19. Reclamanții au susținut că dreptul lor la o ședință echitabilă a fost încălcat de către instanțele naționale, care au interpretat greșit legislația aplicabilă și au respins afirmațiile lor, deci în raport cu alte retrageri ale căror afirmații similare au fost permise de alte instanțe din întreaga țară. Articolele 6 și 14 din convenție, în măsura în care este cazul, se citesc după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ...” art. 14 „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în [] Convenția este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau o altă opinie, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” 20. Curtea reiterează, de la început, că nu este sarcina sa de a prelua locul instanțelor interne. În primul rând, autoritățile naționale, în special instanțele, soluționează problemele de interpretare a legislației interne, rolul său de a verifica dacă efectele acestei interpretări sunt compatibile cu convenția, cu excepția cazului de arbitrare evidentă, atunci când Curtea poate pune la îndoială interpretarea dreptului intern de către instanțe naționale (a se vedea Nejdet Șahin și Perihan Șahin c. Turcia [GC], nr. 13279/05, §§ 49-50, 20 octombrie 2011). Posibilitatea de a hotărâ în instanță conflictuală este o caracteristică inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe o rețea de judecători și instanțe de recurs cu autoritate în domeniul jurisdicției lor teritoriale. Aceste divergențe pot apărea și în cadrul aceleiași instanțe. Aceasta, în sine, nu poate fi considerată contrară Convenției, deoarece divergențele de abordare pot apărea între instanțe ca parte a procesului de interpretare a dispozițiilor juridice în timp ce le adaptează la situația materială. Aceste divergențe pot fi tolerate atunci când sistemul juridic intern este capabil de a le accepta (a se vedea printre multe alte autorități, Albu și alții c. România, nos . 34796/09 și 63 alte cereri, §§ 34-38, 10 mai 2012). Concomitent, oferirea de două litigii de tratament diferit nu poate fi considerată ca duce la jurisprudență contradictorie atunci când acest lucru este justificat de o diferență în situațiile de fapt în cauză (a se vedea Nejdet Șahin și Perihan Șahin c. Turcia , citat mai sus, § 61). 21. În ceea ce privește cazurile prezente, Curtea remarcă în primul rând că reclamanții sunt toate persoanele pensionate care, după modificarea legislației relevante, au solicitat să ia în considerare o parte din veniturile lor permanente obținute pe parcursul ocupării acestora în calculul pensiilor, în timp ce în prealabil numai salariul de bază a fost luat în considerare. Acestea au susținut că, la nivel național, în timp ce unele instanțe de recurs sau panouri din cadrul unei instanțe de recurs au constatat că astfel de plăți nu ar trebui incluse în procesul de recalculare a pensiilor, unele alte instanțe de apel sau alte panouri din cadrul aceleiași instanțe de recurs, la care reclamanții au menționat, au considerat că veniturile „acordul global” ar trebui luate în considerare și, prin urmare, au crescut pensiile. Această situație a început în 2007 și a continuat până la data celui de-al doilea recurs în interesul legii, și anume la 17 octombrie 2011. 22. Curtea observă la început că, la nivel național, autoritățile de pensii au constatat în mod constant că aceste plăți nu ar trebui luate în considerare în recalcul pensiilor. În plus, Curtea constată că subiectul contestat nu a fost determinat de existența unor dispoziții juridice ambiguo, ci mai degrabă de aplicarea legislației relevante la faptele individuale ale fiecărui caz (a se vedea punctul 14 de mai sus). 23. Prin urmare, Curtea consideră că problema juridică susținută de aceste cazuri nu se referă la o jurisprudență contradictorie în se , dar mai degrabă la o situație în care instanțele interne au dat efect unei dispoziții clare ale legii, prin aplicarea acesteia la cazurile în care au apărut diferite circumstanțe de fapt (a se vedea mutatis mutandis Erol Uçar c. Turcia (dec.), nr. 12960/05, 29 septembrie 2009). În acest context, Curtea observă, de asemenea, existența celor două apeluri ulterioare în interesul legii (a se vedea punctele 12-14 de mai sus) solicitate să unifice interpretarea textelor juridice contestate în aceste cazuri; în timp ce primul recurs în interesul legii a fost respins, deoarece textele de drept incurcate au fost considerate de cea mai înaltă instanță ca fiind inequívoca, datorită perseverării unor hotărâri diferite din partea instanțelor interne din jurul țării în cazuri similare, al doilea a fost permis doi ani mai târziu. În această privință, Curtea Înaltă a considerat că diferitele interpretații ale instanțelor nu au derivat din existența unui text juridic obscur, ci din modul în care aceste instanțe au aplicat legea în circumstanțele individuale ale cazurilor prezentate în fața lor. 24. Curtea remarcă că, într-un domeniu atât de important și complex, precum securitatea socială, modificările legislative frecvente pot duce la o abordare cumva incoerentă. Cu toate acestea, în cazurile prezente, reclamanții nu au afirmat o lipsă generală de certitudine juridică care rezultă dintr-o legislație incoerentă (a se vedea, invers, Maria Atanasiu și alții c. România , nr. 30767/05 și 33800/06, § 221, 12 octombrie 2010). Reclamanții se plângeau doar de modul în care cauzele lor au fost evaluate de către instanțele interne în aplicarea dispozițiilor juridice relevante. Deși este adevărat că situația reclamanților a durat aproximativ patru ani, nu se poate neglija faptul că, în acest termen, Curtea Înaltă de Casare și Justiție a dat două hotărâri în această privință, stabilind de fiecare dată faptul că problema determinativă nu a fost legea în sine, ci mai degrabă modul în care fiecare instanță a evaluat faptele fiecărui caz și, prin urmare, a aplicat legea în vigoare la momentul respectiv. Prin urmare, Curtea estimează că cea mai înaltă instanță română a reacționat în mod corespunzător, oferind orientări neechilibrate instanțelor interne în evaluarea lor a cazurilor individuale prezentate în fața lor (a se vedea, de asemenea, Albu și alții c. România , citat mai sus § 38). 25. În plus, Curtea constată că toate reclamanții din cazurile în cauză au avut beneficiul procedurii adversare, în care au fost capabile să aducă dovezi după cum au estimat necesar, argumentele lor fiind examinate în mod corespunzător de către instanțe. În același timp, concluziile instanțelor și interpretarea lor a legii relevante nu pot fi considerate ca fiind manifestament arbitrare sau irezonabile. Din această perspectivă și având în vedere toate considerațiile menționate mai sus, Curtea consideră că plângerea reclamanților referitoare la jurisprudența divergentă este evident nefondată și ar trebui respinsă ca inadmisibilă în temeiul art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 26. Din motivele menționate mai sus, Curtea consideră că plângerea reclamanților în temeiul art. 14 este, de asemenea, evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu dispozițiile art. 35 § § 3 și 4 din Convenție. Alte presupuse încălcări 27. De asemenea, reclamanții au formulat plângeri suplimentare în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și al articolului 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție (a se vedea punctele 11-12 de mai sus). 28. Curtea, după examinarea celorlalte plângeri ale reclamanților, consideră că, având în vedere toate materialele în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. În consecință, această parte a cererilor trebuie respinsă ca fiind, vădit nefondată, în temeiul articolului 35 § § § 3 a) și al articolului 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se alăture cererilor; declara cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Președintele adjunct secretar apendicele nr. de cerere nr. Lodgedd on Solicitant Data nașterii Locul de reședință reprezentat prin hotărâre finală, numărul intern al jurisprudenței divergente invocate de reclamanții 28699/09 27/05/2009 Stana NEGHEA 13/04/1926 Craiova Manuela GORNOVICEANU Curtea de Apel, 28 noiembrie 2008, depunerea nr. 9645/63/2008 Hotărârile din 22 octombrie 2008, 13 noiembrie 2008, 4 decembrie 2008, 12, 25 și 26 martie 2009 43171/09 04/08/2009 Ioana DOCA 13/09/1933 Craiova Curtea de Apel, 13 martie 2009, depunerea nr. 9619/63/2008 Hotărârile din 22 octombrie 2008, 4 decembrie 2008 și 15 iunie 2009 Hotărârile din 30 mai 2007, de Curtea de Apel Cluj la 23 aprilie 2008 și de Curtea de Apel Alba Iulia la 11 septembrie 2008 22179/10 12/04/2010 Petru ZMEU 11/06/1943 Curtea de Apel Focsani Galați, 20 octombrie 2009, depuneți hotărârile nr. 900/91/2009 din 27 mai, 23 și 24 iunie 2009 33426/10 01/06/2010 Frantz KRIEGER FALCUSAN 06/01/1944 Arad Timișoara Curtea de Apel, 28 aprilie 2010, depuneți hotărârile nr. 638/108/2009 ale Curții de Apel Timisoara din 24 februarie 2009 și 27 noiembrie 2009; hotărârea renduă de Curtea de Apel la 8 noiembrie 2007 și de Curtea de Apel la 21 ianuarie 2010 38839/10 30/06/2010 Nicolae ROȘIANU 18/11/1943 Craiova Paraschiva ROSIANU Craiova Curtea de Apel, 16 februarie 2010, depune nr. 9395/63/2009 Hotărârile din 22 octombrie 2008, 14 mai 2009 și 24 februarie 2010 Hotărârile luate de Curtea de Apel la 30 mai 2007, de Curtea de Apel Cluj la 23 aprilie 2008 și de Curtea de Apel Alba Iulia la 11 septembrie 2008 1734/11 20/12/2010 Francisca POPA 27/02/1939 Brasov Mihai CARAPCEA Brașov Curtea de Apel, 5 iulie 2010, depune nr. 149/62/2010 Hotărârile din Curtea de Apel Brașov la 23 februarie, 27 mai și 22 octombrie 2010 23818/11 01/04/2011 Margareta POPESCU 10/03/1943 Iasi Iași Curtea de Apel, 1 octombrie 2010, depunerea nr. 8558/99/2009 Hotărârile din 18 iunie 2008, 17 martie 2009, 30 iunie 2009, 13 și 27 octombrie 2009, 22 februarie 2011 și din 16 septembrie 2010 de Curtea de Apel Brașov