- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 9 octombrie 2012
- Stat pârât
- SVK
- Concluzia
- Inadmisibil
Loyka împotriva Slovaciei
Traducere în română Auto
Reclamantul, dl Tobiáš Loyka, este un cetățen slovac, născut în 1947 și locuiește în Bratislava. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl B. Jablonka, un avocat care practică în Bratislava. Guvernul Republicii Slovace („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna M. Pirošíková. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost reținut și a fost judecat în acuzație de fraudă. În ceea ce privește subiectul prezentei cereri, termenul de detenție al reclamantului a fost autorizat până la 14 martie 2008. Înainte de expirarea termenului autorizat de detenție și prin intermediul mai multor cereri, reclamantul a solicitat retragerea tuturor judecătorilor instanțelor implicate în cazul său din motive de prejudecăți.
Reclamantul a solicitat, de asemenea, eliberarea și serviciul public de urmărire penală a solicitat o prelungire a termenului detenției reclamantului. Ambele cereri au fost respinse de Curtea de District Poprad (Okresný súd) și, în urma apelurilor interlocutorii (s La 13 martie 2008, reclamantul a fost inculpat de a fi judecat în cazul acuzațiilor de mai sus și, în ziua următoare, de a spune la 14 martie 2008, el a prezentat o cerere urgentă de eliberare, bazată pe expirarea termenului de detenție în aceeași zi, astfel cum s-a menționat mai sus. La 17 martie 2008, președintele Curții de District încearcă reclamantul să-l informeze prin intermediul unei scrisori, ca răspuns la cererea sa de eliberare, că este suficient ca legalitatea deținerii săi să fie examinată la o dată mai târziu, împreună cu examinarea preliminară a acuzației (predbežné prérokovanie obžaloby).
Dintre provocările de prejudecată prezentate de reclamant, cea decisivă în sensul prezentului caz a fost adresată tuturor judecătorilor Curții de District. A fost respinsă ca nefondată de Curtea Supremă (Najvyší súd) și hotărârea sa a fost preluată la Curtea de District la 27 martie și, respectiv, 15 aprilie 2008. La 15 aprilie 2008, după primirea hotărârii Curții Supreme privind imparțialitatea judecătorilor săi, Curtea de District a respins cererea reclamantului de eliberare din 14 martie 2008 și a decis că ar trebui să rămână în detenție. 10. La 7 mai 2008, în urma unui recurs interlocutor al reclamantului, Curtea Regională a ajuns la concluzia că, în absența unei hotărâri de prelungire a detenției sale dincolo de 14 martie 2008, detenția reclamantului nu avea o bază legală, deci a anulat decizia din 15 aprilie 2008 și a ordonat eliberarea reclamantului: ordinul a fost pus în aplicare imediat.
11. 12. La 1 aprilie 2008, reclamantul a depus o plângere în temeiul articolului 127 § 1 din Constituție (Legea constituțională nr. 460/1992 Col., astfel cum a fost modificată) la Curtea Constituțională (Ústavný súd). În baza articolului 5 §§ § 3 și 4 din Convenție, reclamantul a susținut că Curtea de District nu l-a eliberat arbitrar din deținere începând cu 14 martie 2008 și pentru a determina rapidă licența deținerii sale atunci când a solicitat eliberarea în acea zi. Reclamantul a solicitat o ordonanță de eliberare și echivalentul de aproximativ 15,350 euro (EUR) în daune. 13. În răspunsul la plângerea, Curtea de District a susținut că nu a fost posibil să determine cererea reclamantului de eliberare din 14 martie 2008, atâta timp cât și până când nu a fost stabilită provocarea sa de prejudecăți împotriva tuturor judecătorilor săi.
La 17 aprilie și, respectiv, 3 septembrie 2008, Curtea Constituțională a declarat că plângerea este admisibilă și a constatat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul art. 5 § 4 din Convenție. Acesta a susținut că, în aceste circumstanțe, o decizie privind cererea de eliberare a reclamantului a fost în categoria care trebuia luată imediat (neodkladný úkon) și ar fi trebuit să aibă prioritate cu privire la determinarea imparțialității judecătorilor Curții de District. În același timp, Curtea Constituțională a susținut că plângerea în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție a fost consumată de cea în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție. În ceea ce privește cererea justă de satisfacție a reclamantului, Curtea Constituțională a susținut că protecția drepturilor reclamantului a fost finalizată prin eliberarea sa și că, în circumstanțe, constatarea unei încălcări a drepturilor sale era suficientă pentru el.
În sfârșit, reclamantul a primit costuri. Hotărârea Curții Constituționale (nález) a fost interzisă în favoarea reclamantului la 16 octombrie 2008 și nu se impune niciun recurs împotriva acestuia. 15. Partea relevantă a art. 46 se spune după cum urmează: „...Toată lumea are dreptul la compensare pentru daune cauzate de o decizie ilegală a unei instanțe, a unui alt organism de stat sau a unui organism de administrație publică sau prin o acțiune oficială nedreptată. Condiții și detalii ... 16 art. 127: „1. Curtea Constituțională decide cu privire la plângerile de către persoane fizice sau juridice care susțin încălcarea drepturilor sau libertăților fundamentale ... cu excepția cazului în care protecția acestor drepturi și libertăți intră sub jurisdicția unei instanțe diferite.
În cazul în care Curții Constituționale consideră justificată o plângere, Curtea pronunță o decizie care declară că drepturile sau libertățile unei persoane, astfel cum se prevede la alineatul (1), au fost încălcate de o decizie finală, de o măsură specifică sau de un alt act, iar decizia, măsură sau acțiune a acesteia trebuie să fie anulată. În cazul în care încălcarea constatată este rezultatul unei nerespectări, Curtea Constituțională poate ordona [autoritatea] care a încălcat drepturile sau libertățile de a lua acțiunile necesare.În același timp, autoritatea în cauză poate trimite cazul pentru proceduri suplimentare, autoritatea respectivă de a se abține de la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ... sau, după caz, ordonă celor care au încălcat drepturile sau libertățile prevăzute la alineatul (1) să restabilească situația față de cea existentă înainte de încălcare.
În decizia sa privind o plângere, Curtea Constituțională poate acorda compensații financiare adecvate unei persoane ale căror drepturi în temeiul alineatului (1) au fost încălcate. Responsabilitatea pentru daune sau alte pierderi în ceea ce privește o persoană care a încălcat drepturile sau libertățile menționate la alineatul (1) nu este afectată de o decizie a Curții Constituționale.” 17. Legea Curții Constituționale (Legea nr. 38/1993 Col., astfel cum a fost modificată) reglementează organizarea Curții Constituționale, procedura în fața acesteia și statutul judecătorilor săi. O plângere individuală în temeiul articolului 127 din Constituție este supusă normei de epuizare a căilor de recurs ordinare, formulată în partea relevantă a articolului 53 alineatele (1) și (2) după cum urmează: „1.
A[n] plângere [individuală] nu este admisibilă dacă reclamantul nu a epuizat măsuri juridice sau alte mijloace juridice, care prevede efectiv un statut [reclamantului] în vederea protejării drepturilor sau libertăților fundamentale [reclamantului] și pe care reclamantul are dreptul de a utiliza în temeiul statutului special.
Curtea Constituțională nu declară o plângere [n] [individuală] inadmisibilă, chiar dacă condiția prevăzută la alineatul (1) nu a fost îndeplinită, în cazul în care reclamantul stabilește că [reclamantul] nu a îndeplinit această condiție din motive demnă de a fi luată în considerare în special.” 18. În conformitate cu art. 56 alineatul (4), atunci când se ocupă de plângeri individuale, în cazul constatării unei încălcări a dreptului sau libertăților fundamentale: „Curtea Constituțională poate, de asemenea, acorda compensații financiare adecvate unei persoane ale căror drept fundamental sau libertate a fost încălcat.” 19. Secțiunea 56 alineatul (6) prevede că: „Dacă Curtea Constituțională încheie o decizie finală și obligatorie (právoplatné) (právoplatné) decizia, măsură sau acțiune și trimite chestiunea pentru proceduri suplimentare, persoana care a emis decizia, hotărârea sau executarea actului este responsabilă să examineze și să stabilească această chestiune din nou.
În astfel de proceduri sau proceduri [el] este obligat de punctul de vedere juridic al Curții Constituționale.” 20. În ceea ce privește prezenta cerere, precum și alte trei cereri individuale în temeiul Convenției de asemănător, Curtea Constituțională a elaborat un raport. Raportul este datat de 7 martie 2011 și se referă în mod specific la existența unui drept executiv la compensare, conform articolului 5 § 5 din Convenție, în ceea ce privește detenția în contravenție la art. 5 §§ §§ §§ §§ § 4 din Convenție și practica Curții Constituționale în acordarea unei compensații financiare adecvate. Referința raportului și jurisprudenței care figurează în acest articol poate fi rezumat după cum urmează.
21. Aprobarea unei compensații financiare adecvate în temeiul articolului 127 § 3 din Constituție este un remediu opțional în ceea ce privește o încălcare de către autoritatea publică a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice și ale entităților juridice care a fost constatată de Curtea Constituțională. Scopul unei compensații financiare adecvate este să completeze protecția dreptului fundamental încălcat în cazurile în care s-a constatat că încălcarea s-a produs astfel încât să ceară un nivel de protecție mai mare decât simpla constatare a unei încălcări sau, după caz, o procedură a Curții Constituționale în care un caz este tratat fără încălcarea dreptului fundamental în cauză (cazul nr. IV ÚS 410/04 și IV ÚS 139/08).
Întrebarea acordării unei compensații financiare adecvate apare în special în cazul în care nu este posibilă remedierea unei încălcări a dreptului sau a libertății prin anularea deciziei sau a măsurii impugnate sau prin restabilirea statu quo ante (cazul nr. I ÚS 15/02). Scopul compensației financiare adecvate este de a reduce pierderea percepută ca urmare a încălcării dreptului fundamental; Curtea Constituțională stabilește atribuirea compensației pe o bază echitabilă și ținând seama de circumstanțele cazurilor individuale în cauză (cazul III ÚS 424/08).
22. În ceea ce privește sistemul de remediere în ceea ce privește detenția în încălcarea articolului 5 §§ §§ §§ §§ § 4 din Convenție, în temeiul articolului 127 § 4 din Constituție, răspunderea unei persoane care a încălcat drepturile sau libertățile menționate la alineatul (1) din respectivul articol pentru daune sau alte pierderi nu trebuie să fie afectată de decizia Curții Constituționale, inclusiv în ceea ce privește compensarea financiară adecvată. Această dispoziție are o relevanță deosebită în legătură cu dreptul la compensare pentru daune (inclusiv prejudiciu moral) cauzate de o autoritate publică în temeiul Legii privind răspunderea statului. 23. Dispoziția articolului 127 § 3 din Constituție, care permite atribuirea unei compensații financiare adecvate, este un remediu special și autonom, care este independent de Legea privind răspunderea statului.
Acesta nu constituie o lex specialis și, prin urmare, o atribuire sau o indemnizare financiară adecvată în temeiul articolului 127 din Constituție nu exclude o cerere de compensare pentru prejudiciu material sau morale în temeiul articolelor 7, 8 și 9 din Legea privind răspunderea de stat.
24. Legea privind răspunderea de stat (Legea nr. 514/2003) a fost adoptată la 28 octombrie 2003 și a devenit operativă la 1 iulie 2004. Aceasta prevede răspunderea statului pentru daune care au fost cauzate, printre altele, de arestarea ilegală, detenția (zadržanie) sau alte privații de libertate (secțiunea 3 alineatul (1) litera (b)); decizii privind retragerea în custodie (väzba) (secțiunea 3 alineatul (1) litera (c)); și acțiuni oficiale nedreptate (secțiunea 3 alineatul (1) litera (d)). 25. În conformitate cu art. 7, în cazul în care o decizie privind arestarea, detenția sau orice altă privație de libertate a fost anulată ca fiind ilegală sau în cazul în care a existat o acțiune oficială neloială în acest context, o persoană afectată de aceasta are dreptul la compensare pentru daune.
26. Dreptul la compensare pentru daunele cauzate de o decizie privind detenția în reținere este conferit persoanei care au fost reținute, cu condiția ca procedura penală împotriva sa să fi fost renunțată (punctul 8 alineatul (5) litera (a)) sau a fost achitată (punctul 8 alineatul (5) litera (b))) sau a fost îndreptat la o altă autoritate (punctul 8 alineatul (5) litera (c)). 27. Cu toate acestea, nu există un astfel de drept atunci când persoana în cauză a dat motive pentru a fi retrasă în custodie (punctul 8 alineatul (6) litera (a)). 28. Secțiunea 9, care se ocupă de compensarea pentru daunele cauzate de acțiuni oficiale nedreptate, prevede: „1. Statul este responsabil pentru daunele cauzate de acțiuni oficiale nedreptate.
Acțiunea oficială nedreptată include nerespectarea unei autorități publice sau emiterea unei decizii în termenul legal, inactivitatea generală în exercitarea autorității publice, întârzieri nejustificate în proceduri sau alte interferențe ilegale cu drepturile și interesele legal recunoscute ale persoanelor fizice și ale entităților juridice. Dreptul de compensare pentru daunele cauzate de comportamentul oficial nedrept este conferit persoanei care au suferit daunele.” 29. Secțiunea 17 definește modalitatea și amploarea compensației pentru daune. Partea sa relevantă prevede: „1. Daunele și profitul pierdut sunt compensate, cu excepția cazului în care legislația specială prevede altfel.
În cazul în care constatarea unei încălcări a dreptului de unul singur nu este o compensare adecvată având în vedere pierderea cauzată de acțiunea oficială ilegală sau de comportamentul oficial ilegal, se acordă, de asemenea, compensare monetară pentru prejudiciu moral, dacă nu este posibilă compensarea pentru aceasta.” 30. În temeiul articolului 25 alineatul (4), cu excepția cazului în care legislația specială prevede altfel, litigiile privind aspectele reglementate de Legea privind răspunderea de stat trebuie să fie hotărâte de către instanțe. 31. În hotărârea din 16 martie 2007 (în cazul nr. 4C 258/2006) Curtea de district de Brezno a permis o acțiune de daune de către două persoane împotriva statului în temeiul Legii privind răspunderea de stat și a ordonat inculpatului să plătească costurile apărării lor într-un proces penal care s-a încheiat cu achitarea lor.
La 22 noiembrie 2007, Curtea Regională Banská Bystrica a susținut hotărârea după apelul inculpatului. 32. La 14 octombrie 2009, Curtea Regională Bratislava a permis un recurs (cazul nr. 2Co 238/2008) într-o acțiune de către un individ împotriva statului în temeiul Legii privind răspunderea de stat pentru daune și i-a acordat o sumă de bani în compensare pentru prejudiciu moral cauzate de restricția sa în custodie în contextul unui proces penal care s-a încheiat cu achitarea sa. 33. Într-o hotărâre din 17 august 2009 (cazul nr. 19C 47/2006) Curtea de district Bratislava I a permis o acțiune de daune de către un individ împotriva statului în temeiul Legii privind răspunderea statului și a acordat reclamantului o sumă de bani în compensare pentru prejudiciile morale cauzate de acțiuni oficiale nejustificate în legătură cu detenția sa în așteptarea unui proces penal.
Acțiunea oficială nedreptată a avut ca obiect extinderea detenției reclamantului în timpul procesului. Acțiunea a fost precedată de o hotărâre constituțională din 19 octombrie 2005 (cazul nr. ÚS 65/05) în care Curtea Constituțională a constatat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolului 5 §§ 3 și 4 în legătură cu aceleași fapte. Cu toate acestea, Curtea Constituțională nu a atribuit daune reclamantului deoarece nu a formulat nicio cerere pentru daune.
1. The applicant, Mr Tobiáš Loyka, is a Slovak national, who was born in 1947 and lives in Bratislava. He was represented before the Court by Mr B. Jablonka, a lawyer practising in Bratislava.
The Government of the Slovak Republic (“the Government”) were represented by their Agent, Ms M. Pirošíková. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
The applicant was detained and tried on a charge of fraud. So far as the subject matter of the present application is concerned, the term of the applicant’s detention was authorised until 14 March 2008.
Prior to the expiry of the authorised term of his detention, and by means of several applications, the applicant sought the withdrawal of all the judges of the courts involved in his case on the grounds of bias.
The applicant also requested release and the public prosecution service requested an extension of the term of the applicant’s detention. Both requests were dismissed by the Poprad District Court (Okresný súd) and, following interlocutory appeals (sťažnosť), by the Prešov Regional Court (Krajský súd) on 8 February and 5 March 2008 respectively.
On 13 March 2008 the applicant was indicted to stand trial on the above charges and, the following day, that is to say on 14 March 2008, he submitted an urgent request for release, relying on the expiry of the term of his detention on that very day, as mentioned above.
On 17 March 2008 the president of the District Court bench trying the applicant informed him by way of a letter, in response to his request for release, that it was sufficient for the lawfulness of his detention to be examined at a later date, together with the preliminary examination of the indictment (predbežné prerokovanie obžaloby).
Of the challenges for bias submitted by the applicant, the one which is decisive for the purposes of the present case was directed against all the judges of the District Court. It was dismissed as unfounded by the Supreme Court (Najvyšší súd) and its decision was served on the District Court on 27 March and 15 April 2008, respectively.
On 15 April 2008, after receiving the Supreme Court’s decision concerning the impartiality of its judges, the District Court dismissed the applicant’s request for release of 14 March 2008, and ruled that he should remain in detention.
On 7 May 2008, following an interlocutory appeal by the applicant, the Regional Court came to the conclusion that, in the absence of a decision to extend his detention beyond 14 March 2008, the applicant’s detention had had no lawful basis. It therefore quashed the decision of 15 April 2008 and ordered the applicant’s release: the order was implemented immediately.
The trial is still pending.
On 1 April 2008 the applicant lodged a complaint under Article 127 § 1 of the Constitution (Constitutional Law no. 460/1992 Coll., as amended) with the Constitutional Court (Ústavný súd). Relying on Article 5 §§ 3 and 4 of the Convention, the applicant contended that the District Court had arbitrarily failed to release him from detention from 14 March 2008 onwards and to determine speedily the lawfulness of his detention when he had requested release on that day. The applicant sought an order for his release and the equivalent of some 15,350 euros (EUR) in damages.
In reply to the complaint, the District Court argued that it had not been possible for it to determine the applicant’s request for release of 14 March 2008 as long as and until his challenge of bias against all its judges had not been determined. It had ruled on the applicant’s request the same day, as soon as it had been determined and the Supreme Court decision of 27 March 2008 in that respect had been served on the District Court.
On 17 April and 3 September 2008 respectively the Constitutional Court declared the complaint admissible and found a violation of the applicant’s rights under Article 5 § 4 of the Convention. It held that, in the circumstances, a decision on the applicant’s request for release had been in the category that had to be taken immediately (neodkladný úkon) and should have taken precedence over the determination of impartiality of the District Court’s judges. At the same time, the Constitutional Court held that the complaint under Article 5 § 3 of the Convention was consumed by that under Article 5 § 4 of the Convention. As to the applicant’s just satisfaction claim, the Constitutional Court held that the protection of the applicant’s rights had been completed by his release and that, in the circumstances, the finding of a violation of his rights was sufficient redress for him. Lastly, the applicant was awarded costs. The Constitutional Court’s judgment (nález) was served on the applicant on 16 October 2008 and no appeal lay against it.
The relevant part of Article 46 reads as follows: “... 3. Everyone shall have the right to compensation for damage caused by an unlawful decision of a court, other State body or a body of public administration, or by wrongful official action. 4. Conditions and details ... shall be provided for by an Act of Parliament.”
Article 127: “1. The Constitutional Court shall decide on complaints by natural or legal persons alleging a violation of their fundamental rights or freedoms ... unless the protection of such rights and freedoms falls within the jurisdiction of a different court. 2. If the Constitutional Court finds a complaint justified, it shall deliver a decision stating that a person’s rights or freedoms as set out in paragraph 1 have been violated by a final decision, specific measure or other act and shall quash that decision, measure or act. If the violation that has been found is the result of a failure to act, the Constitutional Court may order [the authority] which has violated the rights or freedoms to take the necessary action. At the same time it may remit the case to the authority concerned for further proceedings, order that authority to refrain from violating the fundamental rights and freedoms ... or, where appropriate, order those who have violated the rights or freedoms set out in paragraph 1 to restore the situation to that existing prior to the violation. 3. In its decision on a complaint the Constitutional Court may award appropriate financial compensation to a person whose rights under paragraph 1 have been violated. 4. Liability for damage or other loss in respect of a person who has violated rights or freedoms as referred to in paragraph 1 shall not be affected by a Constitutional Court decision.”
The Constitutional Court Act (Law no. 38/1993 Coll., as amended) governs the organisation of the Constitutional Court, the procedure before it and the status of its judges. An individual complaint under Article 127 of the Constitution is made subject to the rule of exhaustion of ordinary remedies, which is formulated in the relevant part of section 53(1) and (2) as follows: “1. A[n] [individual] complaint is not admissible if the complainant has not exhausted legal remedies or other legal means, which a statute effectively provides to [the complainant] with a view to protecting [the complainant’s] fundamental rights or freedoms, and which the complainant is entitled to use under special statute. 2. The Constitutional Court shall not declare a[n] [individual] complaint inadmissible even if the condition under paragraph 1 has not been fulfilled, if the complainant establishes that [the complainant] has not fulfilled this condition for reasons worthy of particular consideration.”
Under its section 56(4), when dealing with individual complaints, in the event of a finding of a violation of a fundamental right or freedoms: “The Constitutional Court may also grant appropriate financial compensation to a person whose fundamental right or freedom has been violated.”
Section 56(6) provides that: “If the Constitutional Court quashes a final and binding (právoplatné) decision, measure or act and remits the matter for further proceedings, the person who issued the decision, decided on the measure or carried out the act is liable to examine and determine the matter anew. In such proceedings or procedure [he] is bound by the legal view of the Constitutional Court.”
In connection with the present application, as well as three other individual applications under the Convention of a similar kind, the Constitutional Court produced a report. The report is dated 7 March 2011 and concerns specifically the existence of an enforceable right to compensation, as required by Article 5 § 5 of the Convention, in respect of detention in contravention of Article 5 §§ 1 to 4 of the Convention and the Constitutional Court’s practice in awarding appropriate financial compensation. The report and case-law references contained therein can be summarised as follows.
Awarding appropriate financial compensation under Article 127 § 3 of the Constitution is an optional remedy in respect of a violation by a public authority of fundamental rights and freedoms of individuals and legal entities which has been found by the Constitutional Court. The purpose of appropriate financial compensation is to complete the protection of the fundamental right violated in instances where it has been established that the violation occurred in such a way as to call for a level of protection higher than the mere finding of a violation or, as the case may be, an order by the Constitutional Court that a case be dealt with without a violation of the fundamental right in question (cases nos. IV ÚS 410/04 and IV ÚS 139/08). The question of an award of appropriate financial compensation arises in particular where it is not possible to remedy a violation of a right or freedom by way of quashing the impugned decision or measure or by restoring the status quo ante (case no. I ÚS 15/02). The purpose of appropriate financial compensation is to reduce the loss felt as a result of the violation of the fundamental right; the Constitutional Court determining the award of compensation on an equitable basis and taking into account the circumstances of the individual cases concerned (mutatis mutandis, case no. III ÚS 424/08).
As regards the system of remedies in respect of detention in violation of Article 5 §§ 1 to 4 of the Convention, by virtue of Article 127 § 4 of the Constitution, the liability of a person who has violated rights or freedoms as referred to in paragraph 1 of that Article for damage or other loss is not to be affected by the Constitutional Court’s decision, including on appropriate financial compensation. This provision is of particular relevance in correlation with the right to compensation for damage (including non-pecuniary damage) caused by a public authority under the State Liability Act.
The provision of Article 127 § 3 of the Constitution, which allows for an award of appropriate financial compensation, is a special and autonomous remedy, which is independent of the State Liability Act. It does not constitute a lex specialis and, therefore, an award or non-award of appropriate financial compensation under Article 127 of the Constitution does not preclude a claim for compensation for pecuniary or non-pecuniary damage under sections 7, 8 and 9 of the State Liability Act.
The State Liability Act (Law no. 514/2003) was enacted on 28 October 2003 and became operative on 1 July 2004. It provides for the liability of the State for damage which has been caused by, inter alia, unlawful arrest, detention (zadržanie) or other deprivation of liberty (section 3(1)(b)); decisions concerning remand in custody (väzba) (section 3(1)(c)); and wrongful official action (section 3(1)(d)).
Pursuant to section 7, where a decision on arrest, detention or any other deprivation of liberty has been quashed as being unlawful or where there has been wrongful official action in that context, a person affected by it is entitled to compensation for damage.
The right to compensation for damage caused by a decision concerning detention on remand is vested in the person who has been detained, provided that the criminal proceedings against him or her have been dropped (section 8(5)(a)), or he or she has been acquitted (section 8(5)(b)), or the matter has been referred to another authority (section 8(5)(c)).
However, no such right arises when the person concerned himself or herself has given cause to be remanded in custody (section 8(6)(a)).
Section 9, which deals with compensation for damage caused by wrongful official action, provides: “1. The State is liable for damage caused by wrongful official action. Wrongful official action includes a public authority’s failure to take action or issue a decision within the statutory time-limit, general inactivity in the exercise of public authority, unjustified delays in proceedings or other unlawful interference with rights and legally recognised interests of individuals and legal entities. 2. The right to compensation for damage caused by wrongful official conduct is vested in the person who sustained the damage.”
Section 17 defines the manner and extent of compensation for damage. Its relevant part provides: “1. Damage and lost profit shall be compensated for, unless special legislation provides otherwise. 2. In the event that the finding of a violation of a right alone is not adequate compensation in view of the loss caused by the unlawful official action or wrongful official conduct, monetary compensation shall also be awarded for non-pecuniary damage, if it is not possible to compensate for it otherwise.”
Under section 25(4), unless provided for otherwise by special legislation, disputes concerning matters regulated by the State Liability Act are to be decided upon by the courts.
In a judgment of 16 March 2007 (in case no. 4C 258/2006) the Brezno District Court allowed an action for damages by two individuals against the State under the State Liability Act and ordered the defendant to pay the costs of their defence in a criminal trial that had ended with their acquittal. On 22 November 2007 the Banská Bystrica Regional Court upheld the judgment following the defendant’s appeal.
On 14 October 2009 the Bratislava Regional Court allowed an appeal (case no. 2Co 238/2008) in an action by an individual against the State under the State Liability Act for damages and awarded him a sum of money in compensation for non-pecuniary damage caused by his remand in custody in the context of a criminal trial that had ended with his acquittal.
In a judgment of 17 August 2009 (case no. 19C 47/2006) the Bratislava I District Court allowed an action for damages by an individual against the State under the State Liability Act and awarded the claimant a sum of money in compensation for non-pecuniary damage caused by wrongful official action in connection with his detention pending a criminal trial. The impugned wrongful official action concerned extension of the claimant’s detention pending trial. The action was preceded by a constitutional judgment of 19 October 2005 (case no. I. ÚS 65/05) in which the Constitutional Court found a violation of the claimant’s rights under Article 5 §§ 3 and 4 in connection with the same facts. However, the Constitutional Court did not award the claimant damages as he had made no claim for damages.