AFFAIRE NATSEV c. BULGARIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 27079/04) îndreptată împotriva Republicii Bulgariei și pe care un cetățean al acestui Stat, M. Rosen Hristov Natsev ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 20 iulie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul bulgar ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul lui, dna R. Nikolova, al Ministerului Justiției.

Reclamantul se plânge în particular de legea din 1997 privind mijloacele speciale de informații, în existența ei însăși.

Pe 2 decembrie 2008, cererea a fost declarată parțial inadmisibilă și griefurile trase din articolele 8 și 13 au fost comunicate Guvernului. Cum permite art. 29 § 1 din Convenție, s-a hotărât de asemeni ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp.

Pe 1 februarie 2011, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale. Cauza a fost atribuită a patra secțiune deci reorganizată. PE FAPTE I.

Pe 30 august 2004, el cere parchetului de casație dacă mijloacele speciale de informații, cum ar fi interceptările telefonice sau altele, fuseseseară folosite împotriva lui și, în caz afirmativ, pentru care motive.

Printr-o scrisoare din 27 septembrie 2004, un procuror al parchetului de casație răspunde că informațiile solicitate era confidențiale și că nici o informație nu putea fi furnizată pe această temă. II.

Trebuie notat că ca urmare a hotărârii Asociația pentru Integrare Europeană și Drepturi Omului și Ekimdjiev citată mai sus, amendamente la legea din 1997 privind mijloacele speciale de informații fuseseară adoptate și intraseseară în vigoare de la 27 decembrie 2008. Nota explicativă referitoare la amendamente trimis la hotărârea în cauză și la necesitatea de a pune legea în conformitate cu cerințele Convenției. Printre modificări, un amendament prevezeaseași instituirea unui Birou Național pentru Controlul Mijloacelor Speciale de Informații (Национално бюро за контрол на специалните разузнавателни средства), organ independent compus din cinci membri aleși de Parlament, al cărui rol era supravegherea serviciilor autorizate să utilizeze asemenea mijloace, precum și păstrarea și distrugerea informațiilor obținute prin aceste mijloace, și protecția indivizilor împotriva utilizării ilegale a acestor mijloace (articolele noi 34б, alineat 1, 34в și 34г). Biroul trebuia să fie un organ permanent dispunând de administrație proprie (articol nou 34б, alineat 3). În exercitarea funcțiilor, putea a) cere autorităților competente furnizarea informațiilor asupra utilizării mijloacelor speciale de informații; b) verifica dacă aceste autorități aveau registre exacte; c) accesa locurile conținând asemenea registre sau informații obținute prin informații; d) emite instrucțiuni obligatorii pentru îmbunătățirea utilizării mijloacelor speciale de informații, precum și păstrării și distrugerii informațiilor obținute prin asemenea mijloace; și e) informa autoritățile de urmărire și responsabilii autorităților competente de cazurile utilizării ilegale a unor mijloace sau nereguli în păstrarea sau distrugerea informațiilor obținute prin asemenea mijloace (articol nou 34ж). Biroul trebuia să prezinte un raport anual Parlamentului (articol nou 34б, alineat 5). Trebuia de asemeni să informeze, din proprie inițiativă, persoanele care fuseseări supuse supravegheării ilegale, cu excepția cazurilor în care o asemenea notificare putea pune în pericol obiectivele supravegheării (art. 34з). Decizia privind alegerea membrilor acestui Birou fu adoptată de Parlament pe 30 mai 2009 și publicată în jurnalul oficial pe 5 iunie 2009.

Pe 22 octombrie 2009, chiar înainte ca Biroul să-și înceapă funcționarea, Parlamentul adoptă amendamente suplimentare la lege, suprimând Biroul și înlocuindu-l cu o comisie parlamentară specială având aceleași puteri și obligații, cu excepția puterii de a da instrucțiuni obligatorii (punctul d) al paragrafului anterior); putea doar face sugestii de îmbunătățire (art. 34ж, cum a fost amendat în 2009). Aceste amendamente intrasesearu în vigoare pe 10 noiembrie 2009. Prin intermediul unui amendament la regulamentul Parlamentului intrat în vigoare pe 19 decembrie 2009, această comisie fusese instituită sub forma unei subcomisii noi în cadrul comisiei pentru chestiuni juridice (art. 24a nou, alineat 1, din regulament). Este constituită dintr-un membru din fiecare grup parlamentar și dispune de propriul regulament aprobat de Parlament (art. 24a nou, alineat 2, din regulament). Acest regulament fu adoptat pe 11 februarie 2010. Comisia, din care cinci membri actuali fuseseları aleși de Parlament pe 22 decembrie 2009, asistată de cincisprezece experți ai Parlamentului (art. 24a, alineat 3, din regulamentul Parlamentului și art. 14 al regulamentului comisiei). Comisia deliberează cu ușile închise și în respectarea regulilor cu privire la tratarea informațiilor confidențiale, cel puțin o dată pe săptămână (articolele 9 și 13 din regulamentul comisiei).

Conform articolului 34з din legea din 1997, cum a fost modificat, comisia trebuie să informeze, din proprie inițiativă, persoanele care fuseseări supuse supravegheării secrete, cu excepția situației în care notificarea risca să compromită scopurile supravegheării, să divulge metode operaționale sau dispozitive tehnice, sau să pună în pericol viața sau sănătatea unui agent secret sau a apropiaților sau prietenilor acestuia.

De la crearea sa, comisia remise trei rapoarte anuale: primul prezenta în mai 2010 și acceptat de Parlament pe 16 iunie 2010, al doilea remis în mai 2011 și acceptat de Parlament pe 18 mai 2011, și al treilea prezentat pe 4 iulie 2012 și trebuie să fie încă acceptat de Parlament. În raportul din urmă, comisia indică în special că primise un anumit număr de reclamații individuale și luase măsuri pentru examinarea lor. Efectua o inspecție în șapte orașe și a notat un număr de nereguli, cum ar fi cereri insuficient motivate de autorizație judiciară privind supravegherea secretă, nefailoul de distrugere, în termenul legal, a informațiilor obținute prin asemenea supraveghere, și nefailoul de a da seama tribunalului care autorizase supravegherea. Comisia precizează că absența unei bune țineri a registrelor complică munca evaluării sistemului ca întreg. Observă de asemeni că doar un mic procent din cererile de autorizație judiciară privind supravegherea secretă fu respins. Numărul global al cererilor formulate în 2011 era de 13 846. Doar 116 au fost respinse, în principal din motive pur tehnice. 7 881 persoane fuseseări supuse supravegheării secrete. Pentru 747 cereri, informațiile adunate fuseseări folosite în cadrul anchetelor penale. Raportul indică că analiza elementelor disponibile demonstra că autoritățile nu utilizau supravegherea secretă ca mijloc de ultimă instanță, ci în mod rutinar, în principal deoarece era cea mai ușoară metodă pentru obținerea dovezilor. Deci apare necesar întărirea legislației aplicabile și controlul jurisdicțional. Raportul formuleaza un anumit număr de propuneri concrete în această privință.

Oprindu-se pe concluziile Curții în hotărârea Asociația pentru Integrare Europeană și Drepturi Omului și Ekimdjiev, citate mai sus, reclamantul se simte victimă a încălcării articolului 8, în măsura în care, în temeiul legii din 1997 privind mijloacele speciale de informații, el putea face, în orice moment, obiectul măsurilor de supraveghere fără avertisment. Expune pe lângă că autoritățile refuzaserah să-i facă să știe dacă asemenea măsuri fusesearu luate împotriva lui.

Susține că reglementarea pertinentă nu oferia garantii suficiente împotriva utilizării arbitrare a măsurilor de supraveghere secretă. În particular, legea nu determina circumstanțele în care asemenea mijloace puteau fi folosite, durata supravegheilor neautorizate de un judecător, și soarta elementelor adunate. Nici un control independent asupra respectării procedurilor nu fusese prevăzut, nici nici o garanție referitoare la informarea persoanelor concernite de asemenea supraveghere. Reclamantul concluzionează deci că reglementarea în cauză nu prezenta calitățile necesare conform jurisprudenței Curții în materie.

Interesatul adaugă că aceste susțineri sunt relative la perioada anterioară amendamentelor din 2008 și 2009 la legea din 1997 privind mijloacele speciale de informații și că crearea unui Birou Național pentru Controlul Mijloacelor Speciale de Informații, la sfârșitul anului 2008, nu constituise pentru el un recurs efectiv pentru remediere griefurilor. Într-adevăr, acest organ nu ar fi fost competent să se pronunțe asupra situațiilor anterioare creării sale. În plus, nu era încă operațional la trimiterea observațiilor reclamantului la Curt ă.

Guvernul evidențiază că chiar dacă în cauza de față reclamantul suferise interferență în viața sa privată, aceasta era justificată de Constituția din 1991 și aveau scopul protecției securității naționale și prevenției infracțiunilor penale. Conform legii în cauză, mijloacele speciale de informații puteau fi folosite doar în cazuri limitate. În plus, garantii procedurale judiciare împotriva unor posibili acte arbitrare era prevăzute. Guvernul precizează că faptul că legea nu prevedeaseași notificare persoanei concernite este compatibil cu principiile puse de jurisprudența Curții în hotărârea Klass și alții c. Germania (hotărâre din 6 septembrie 1978, § 58, seria A nr. 28).

Pe lângă, Guvernul estimează că reclamantul dispunea, după amendamentele aduse legii în 2008, de curs efectiv, cu crearea Biroului Național pentru Controlul Mijloacelor Speciale de Informații. Acest Birou era obligat să informeze din proprie inițiativă persoanele împotriva cărora mijloacele speciale de informații fusesesearu folosite în mod ilegal. Reclamantul putea aborda acest organ pentru a solicita informații și protecție dacă estima că suferise interferență nejustificată în drepturile sale.

În sfârșit, Guvernul expune că reclamantul nu indică circumstanțe din trecutul personal și politic care ar putea da loc să creadă că el fusese subiectul supravegheării secrete. Faptul că parchetul refuzaserah furnizarea informației solicitate de interesatul nu însemna neapărat că acesta fusese victimă a supravegheerii ilegale.

Guvernul estimează că legea în cauză nu putea fi văzută ca rupând echilibrul care trebuie respectat între scopurile sale și respectarea drepturilor reclamantului protejate de articolele 8 și 13 din Convenție. B. Aprecierea Curții 1. Pe scopul examinării în cauza de față

Curtea observă că la fel ca reclamanții în cauza Asociația pentru Integrare Europeană și Drepturi Omului și Ekimdjiev citată mai sus, interesatul se plânge în mod general existența legislației permițând măsuri de supraveghere secretă. Cererea fu introdusă pe 20 iulie 2004 și observațiile părților fusesesearu depuse la Curt ă între luna aprilie și luna octombrie 2009. Curtea observă că legea contestată fu modificată de mai multe ori între luna decembrie 2008 și luna noiembrie 2009, ca urmare în special a hotărârii Asociația pentru Integrare Europeană și Drepturi Omului și Ekimdjiev citată mai sus. Observă în acest sens că ținând seama de faptul că susțineri reclamantului privesc o perioada mult anterioară acestei reforme legislative, și anume anterior depunerii cererii, nu se simte chemată să analizeze în prezenta cauză conformitatea efectelor acestei reforme cu cerințele articolelor 8 și 13 din Convenție. De aceea, scopul examinării Curții este limitat de circumstanțele referitoare la griefurile reclamantului înainte de 20 iulie 2004 (vezi de asemeni Dumitru Popescu c. România (nr. 2), nr. 71525/01, § 84 in limine, 26 aprilie 2007, și Calmanovici c. România, nr. 42250/02, § 125 in fine, 1 iulie 2008). 2. Pe grievul tras din art. 8

Curtea observă că Guvernul nu contestă calitatea de victimă a reclamantului și admite posibilitatea că acesta fusese subiectul unei măsuri de supraveghere secretă. Curtea estimează deci că reclamantul are bine calitatea de victimă conform articolului 34 din Convenție.

Întrucât referința Guvernului la crearea în 2008 a Biroului Național pentru Controlul Mijloacelor Speciale de Informații putea fi văzută ca o excepție de neepuizare căi de recurs, Curtea observă că problema dacă reclamantul epuizaseaseresh căi de drept intern pentru grievul tras din art. 8 este strâns legată de binefundul griefului tras din art. 13 privind absența unor asemenea căi (Calogero Diana c. Italia, 15 noiembrie 1996, § 25, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-V, Kirov c. Bulgaria, nr. 5182/02, § 34, 22 mai 2008, și Goranova-Karaeneva c. Bulgaria, nr. 12739/05, § 41, 8 martie 2011). Prin urmare, trebuie unită examinarea acestei probleme la analiza pe fond a respectării articolului 13.

Curtea constată pe lângă că grievul nu este evident nefondat conform articolului 35 § 3 a) din Convenție. Observă de asemeni că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

Curtea reamintește apoi că în cauza Asociația pentru Integrare Europeană și Drepturi Omului și Ekimdjiev invocată, aplicase jurisprudența constantă conform căreia legislație autorizând supravegherea secretă este, prin existența sa simplă, constitutivă interferență în drepturi protejate de art. 8. După examinarea legislației și dreptul intern aplicabil, concluzionase că legea bulgară nu prevedeaseași garantii suficiente împotriva riscului abuzului inerent oricărui sistem de supraveghere secretă. Pe lângă, constataseaseash că dreptul bulgar interzice în mod explicit comunicarea informațiilor asupra dacă o persoană este subiectul supravegheerei secrete sau dacă mandate fusesesearu date în acest sens, deci persoanele concernite aflăiau sunt ele sub supraveghere doar dacă, ulterior, devin obiectul urmăririi pe baza elementelor obținute în cadrul acestei supraveghere, sau în favoarea unei scurgeri de informații. Curtea deci concluzionase că interferența în cauză nu era prevăzută de lege în sensul articolului 8 § 2 (Asociația pentru Integrare Europeană și Drepturi Omului și Ekimdjiev, citată mai sus, §§ 9-94).

Legislația aplicabilă fiind aceeași în cauza de față, Curtea estimează că nu trebuie abate concluziile anterioare. Consideră deci că reclamantul suferise interferență care nu era bazată pe o bază legală conformă cerințelor articolului 8 din Convenție, deci nu este necesar să cerceteze dacă această interferență era justificată privitor scopurile enumerate în al doilea paragraf al acestei dispoziții (ibid., § 93, precum și alte referințe acolo găsite).

De aceea, exista o încălcare a articolului 8 din Convenție. 3. Pe grievul tras din art. 13, combinat cu art. 8

Reclamantul denunță o încălcare a articolului 13 combinat cu art. 8, susținând că, din lipsă de a putea obține informații pe eventualul aplicării măsurilor de supraveghere, nu putea nici introduce un recurs nici cere despăgubire pentru perioada în cauză.

Curtea constată că grievul nu este evident nefondat conform articolului 35 § 3 a) din Convenție. Observă de asemei că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

Curtea reamintește că art. 13 garantează existența în dreptul intern a unui recurs permițând să se preval de drepturile și libertățile Convenției așa cum putea găsi sancționare acolo. Are de aceea consecința de a necesita un recurs intern abilitând instanța națională competentă să cunoască conținutul griefului fondat pe Convenție și, de asemeni, ofertă al redresării corespunzătoare. Nu merge cu toate acestea până la necesitatea unei forme particulare de recurs, statele contractante beneficiind marjă aprecierii pentru onorarea obligațiilor impuse. (Smith și Grady c. Regatul Unit, nrs. 33985/96 și 33986/96, § 135, CEDH 1999-VI, și Goranova-Karaeneva, citate mai sus, § 57). În domeniu supravegheerii secrete, un "curs efectiv" conform articolului 13 trebuie înțeles curs la fel de efectiv cum putea fi dat despre scopul și alcătuire limitată, inerent oricărui sistem de supraveghere (Klass și alții, citate mai sus, § 69). De asemeni, asemenea recurs este exigibil doar pentru ce referință griefuri care putea fi considerate apărabile (vezi inter alia, Iliya Stefanov c. Bulgaria, nr. 65755/01, § 56, 22 mai 2008).

Curtea constataseaseash deja că nu exista înainte 2007 în Bulgaria nicio cale de drept permițând persoanelor făcând obiectul sau suspectând a fi obiectul supravegheerii secrete proteja drepturi (Asociația pentru Integrare Europeană și Drepturi Omului și Ekimdjiev, citate mai sus, § 102, și Goranova-Karaeneva, citate mai sus, § 60).

În prezenta cauză, singura posibilitate sugerată de Guvern este aceea de a aborda Biroul Național pentru Controlul Mijloacelor Speciale de Informații prevăzut de amendamentele legislative din sfârșitul anului 2008 (§19 mai sus). Cu toate acestea, Curtea observă că instituirea acestui Birou – lui însuși înlocuit câteva luni mai târziu cu o subcomisie parlamentară – nu s-a produs decât în iunie 2009 (paragrafele 10-11 mai sus), adică la dată ulterioară aproximativ cinci ani introducerii cererii și, deci, perioada pentru care reclamantul susține vătămare drepturilor. Guvernul nu demonstrase că existau recursu efectivi în privința aceasta ca urmare acestei schimbări. De asemeni, Curtea observă că legislația nu prevede obligație notificare, nici anchetă la cerere persoană interesată. Guvernul nu prezintă nici exemplu notificare individuale nici decizie judiciară sprijin argumentelor. Curtea observă că nu invocaseaseash alte căi posibile recursu.

Ținând seama ce precedă, Curtea nu putea decât alinia concluziile în cauza Asociația pentru Integrare Europeană și Drepturi Omului și Ekimdjiev citate mai sus conform căreia legea aplicabilă la epoca faptelor nu oferia recurs efectiv împotriva utilizării mijloacelor speciale supraveghere. Prin urmare, trebuie respingă excepție neepuizare căi recursu interne ridicată Guvern și conchide la încălcarea articolului 13 din Convenție, combinat cu art. 8. II.

Reclamantul cere 15 000 euro (EUR) cu titlu prejudiciu moral suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții, estimând că constatarea încălcării ar fi în principiu satisfacție suficientă pentru interesatul.

La lumina jurisprudenței stabilite în cauze similare și ținând seama concluzii în prezenta cauză, Curtea estimează că, în circumstanțele cauzei de față, constatarea încălcării furnizează în sine satisfacție echitabilă suficientă pentru încălcări constatate articolelor 8 și 13 din Convenție (Kruslin c. Franța, 24 aprilie 1990, § 39, seria A nr. 176-A, Asociația pentru Integrare Europeană și Drepturi Omului și Ekimdjiev, citate mai sus, § 111, și Goranova-Karaeneva, citate mai sus, § 81, precum și alte referințe acolo găsite). B. Frais et dépens

Reclamantul cere de asemeni 650 EUR pentru frais et dépens suportate devant Curt ă. Cere în particular 80 EUR pentru frais poștă telefon, 50 EUR pentru frais transport, 120 EUR pentru frais traducere și 400 EUR pentru onorariile care ar fi fost achitate doi avocați diferiți. Furnizează o notă frais traducere 132 BGN (aproximativ 66 EUR), o chitanță 6,83 BGN (aproximativ 4 EUR) pentru frais poștă și un bon din partea avocat 1 000 BGN (aproximativ 500 EUR).

Guvernul contestă aceste pretenții, estimând că reclamantul nu furnizase justificatoare necesare.

Conform jurisprudenței Curții, reclamant nu putea obține rambursare frais dépens decât în măsura se găseau stabilite realitate, necesitate și caracter rezonabil ratei. Trebuie notat că în cauza de față, reclamantul nu fusese reprezentat avocat procedura devant Curt ă și parte pretenții nu fusese sprijinite piesele necesare. În schimb, ține pentru stabilit reclamant suportase frais traducere poștă la înălțimea 70 EUR. Ținând seama documentele posesia jurisprudența, Curtea estimează rezonabilă suma 70 EUR toate frais confundate cu titlu frais dépens pentru procedura devant ea și alocare reclamantului. C. Dobândă moratoriu

Curtea judecă potrivit calculeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii facilității împrumut marginal Băncii Centrale Europene majorată trei puncte procen tuale. DE ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Unește la fond obiecția neepuizare căi recursu interne; 2. Declară restul cererii admisibil; 3. Spune că exista o încălcare a articolului 8 din Convenție; 4. Spune că exista o încălcare a articolului 13, combinat cu art. 8 din Convenție; 5. Spune că constatarea încălcării furnizează în sine satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 6. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen trei luni de la ziua hotărârea devine definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, suma 70 EUR, convertit BGN, la cursul aplicabil ziua plății, plus orice sumă putând datorată cu titlu impozit reclamant, pentru frais dépens; b) că de la expirare termenul și până plată, suma va majorată cu o dobândă simplă la curs egal celui facilității împrumut marginal Băncii Centrale Europene aplicabil perioada, majorat trei puncte procen tuale. 7. Respinge cererea satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit limba franceză, apoi comunicat scris 16 octombrie 2012, aplicare articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Lawrence Early Lech Garlicki Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 27079/04) dirigée contre la République de Bulgarie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Rosen Hristov Natsev (« le requérant »), a saisi la Cour le 20 juillet 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement bulgare (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me R. Nikolova, du ministère de la Justice.

Le requérant se plaignait en particulier de la loi de 1997 sur les moyens spéciaux de renseignement, dans son existence même.

Le 2 décembre 2008, la requête a été déclarée partiellement irrecevable et les griefs tirés des articles 8 et 13 ont été communiqués au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

Le 1 er février 2011, la Cour a modifié la composition de ses sections. L’affaire a été attribuée à la quatrième section ainsi remaniée. EN FAIT I.

Le 30 août 2004, il demanda au parquet de cassation si des moyens spéciaux de renseignement, tels que des écoutes téléphoniques ou autres, avaient été utilisés à son égard et, dans l’affirmative, pour quels motifs.

Par une lettre du 27 septembre 2004, un procureur du parquet de cassation répondit que les informations demandées étaient confidentielles et qu’aucun renseignement ne pouvait être fourni à ce sujet. II.

Il convient de noter qu’à la suite de l’arrêt Association pour l’intégration européenne et les droits de l’homme et Ekimdjiev précité, des amendements à la loi de 1997 sur les moyens spéciaux de renseignements furent adoptés et entrèrent en vigueur à partir du 27 décembre 2008. La note explicative relative aux amendements renvoyait à l’arrêt en question et à la nécessité de mettre la loi en conformité avec les exigences de la Convention. Parmi les modifications, un amendement prévit l’institution d’un Bureau national pour le contrôle des moyens spéciaux de renseignement ( Национално бюро за контрол на специалните разузнавателни средства ), organe indépendant composé de cinq membres élus par le Parlement dont le rôle était de surveiller les services autorisés à utiliser de tels moyens, ainsi que la conservation et la destruction des informations obtenues par ces moyens, et de protéger les individus contre l’utilisation illégale de ces moyens (nouveaux articles 34б, alinéa 1, 34в et 34г). Le Bureau devait être un organe permanent disposant de sa propre administration (nouvel article 34б, alinéa 3). Dans l’accomplissement de ses fonctions, il pouvait a) demander aux autorités compétentes de lui fournir des informations sur l’utilisation des moyens spéciaux de renseignement ; b) vérifier si ces autorités tenaient des registres exacts ; c) accéder aux lieux contenant de tels registres ou des informations obtenues par le renseignement ; d) émettre des instructions obligatoires pour l’amélioration de l’utilisation des moyens spéciaux de renseignement, ainsi que pour la conservation et la destruction des informations obtenues par le biais de tels moyens ; et e) informer les autorités de poursuite et les responsables des autorités compétentes des cas d’utilisation illégale de tels moyens ou d’irrégularités dans la conservation ou la destruction des informations obtenues par le biais de tels moyens (nouvel article 34ж). Le Bureau devait remettre un rapport annuel au Parlement (nouvel article 34б, alinéa 5). Il devait également informer, de sa propre initiative, les personnes ayant fait l’objet d’une surveillance illégale, sauf dans les cas où une telle notification pouvait mettre en péril les objectifs de la surveillance (article 34з). La décision sur l’élection des membres de ce Bureau fut adoptée par le Parlement le 30 mai 2009 et publiée dans le journal officiel le 5 juin 2009.

Le 22 octobre 2009, avant même que le Bureau ait commencé à fonctionner, le Parlement adopta des amendements supplémentaires à la loi, en supprimant le Bureau et en le remplaçant par une commission parlementaire spéciale ayant les mêmes pouvoirs et obligations, à l’exception du pouvoir de donner des instructions obligatoires (point d) du paragraphe précédent) ; elle peut seulement faire des suggestions d’amélioration (article 34ж, tel qu’amendé en 2009) . Ces amendements entrèrent en vigueur le 10 novembre 2009. Par la voie d’un amendement au règlement du Parlement entré en vigueur le 19 décembre 2009, cette commission a été mise en place sous la forme d’une nouvelle sous ‑ commission au sein de la commission des questions juridiques (nouvel article 24a, alinéa 1, du règlement). Elle est constituée d’un membre de chaque groupe parlementaire et dispose de son propre règlement approuvé par le Parlement (nouvel article 24a, alinéa 2, du règlement). Ce règlement a été adopté le 11 février 2010. La commission, dont les cinq membres actuels ont été élus par le Parlement le 22 décembre 2009, est assistée par quinze experts du Parlement (article 24a, alinéa 3, du règlement du Parlement et article 14 du règlement de la commission). La commission délibère à huis clos et dans le respect des règles sur le traitement des informations confidentielles, au moins une fois par semaine (articles 9 et 13 du règlement de la commission).

Aux termes de l’article 34з de la loi de 1997, tel que modifié, la commission doit informer, de sa propre initiative, les personnes ayant fait l’objet d’une surveillance secrète, sauf si la notification risque de compromette les buts de la surveillance, de divulguer des méthodes d’opération ou des appareils techniques, ou de mettre la vie ou la santé d’un agent secret ou de ses proches ou amis en péril.

Depuis sa création, la commission a remis trois rapports annuels : le premier fut présenté en mai 2010 et accepté par le Parlement le 16 juin 2010, le second fut remis en mai 2011 et accepté par le Parlement le 18 mai 2011, et le troisième a été présenté le 4 juillet 2012 et doit encore être accepté par le Parlement. Dans ce dernier rapport, la commission indique notamment avoir reçu un certain nombre de doléances individuelles et pris des mesures pour les examiner. Elle a effectué un contrôle dans sept villes et noté un nombre d’irrégularités, telle que des demandes insuffisamment motivées d’autorisation judiciaire en matière de surveillance secrète , le défaut de destruction, dans le délai légal, des informations obtenues par le biais d’une telle surveillance, et le défaut de rendre des comptes au tribunal ayant autorisé la surveillance. La commission précise que l’absence de bonne tenue des registres rend difficile le travail d’évaluation du système dans son ensemble. Elle note également que seul un faible pourcentage des demandes d’autorisation judiciaire en matière de surveillance secrète a été rejeté. Le nombre global des demandes formulées en 2011 était de 13 846. Seulement 116 ont été rejetées, principalement pour des raisons purement techniques. 7 881 personnes ont fait l’objet d’une surveillance secrète. Pour 747 demandes, les informations recueillies ont été utilisées dans le cadre d’investigations pénales. Le rapport indique que l’analyse des éléments disponibles démontrait que les autorités n’utilisent pas la surveillance secrète comme moyen de dernier recours, mais de manière routinière, essentiellement parce qu’il s’agit de la méthode la plus facile pour obtenir des preuves. Il apparaît dès lors nécessaire de renforcer la législation applicable et le contrôle juridictionnel. Le rapport formule un certain nombre de propositions concrètes à cet égard. EN DROIT I.

S’appuyant sur les conclusions de la Cour dans l’arrêt Association pour l’intégration européenne et les droits de l’homme et Ekimdjiev , précité, le requérant s’estime victime d’une violation de l’article 8, dans la mesure où, en vertu de la loi de 1997 sur les moyens spéciaux de renseignement, il a pu faire l’objet, à tout moment, de mesures de surveillance sans avertissement. Il expose par ailleurs que les autorités ont refusé de lui faire savoir si de telles mesures avaient été prises à son égard.

Il soutient que la réglementation pertinente n’offrait pas de garanties suffisantes contre l’usage arbitraire de mesures de surveillance secrète. En particulier, la loi ne déterminait pas les circonstances dans lesquelles de tels moyens pouvaient être utilisés, la durée des surveillances non autorisées par un juge ou le sort des éléments recueillis. Aucun contrôle indépendant sur le respect des procédures n’avait été prévu, ni aucune garantie relative à l’information des personnes concernées par une telle surveillance. Le requérant en conclut que la réglementation en question ne présentait pas les qualités requises par la jurisprudence de la Cour en la matière.

L’intéressé ajoute que ces allégations sont relatives à la période antérieure aux amendements de 2008 et 2009 à la loi de 1997 sur les moyens spéciaux de renseignement et que la création d’un Bureau national pour le contrôle des moyens spéciaux de renseignement, fin 2008, n’a pas constitué pour lui un recours effectif pour remédier à ses griefs. En effet, cet organe n’aurait pas été compétent pour se prononcer sur des situations antérieures à sa création. De plus, il n’était pas encore opérationnel lors de l’envoi des observations du requérant à la Cour.

Le Gouvernement met en avant que même si en l’espèce le requérant a subi une ingérence dans sa vie privée, elle était justifiée par la Constitution de 1991 et avait pour but la protection de la sécurité nationale et la prévention des infractions pénales. Selon la loi en cause, les moyens spéciaux de renseignements ne pouvaient être utilisés que dans des cas limités. De plus, des garanties procédurales judiciaires contre d’éventuels actes arbitraires étaient prévues. Le Gouvernement précise que le fait que la loi ne prévoyait pas de notification à la personne concernée est compatible avec les principes posés par la jurisprudence de la Cour dans l’arrêt Klass et autres c. Allemagne (arrêt du 6 septembre 1978, § 58, série Ano 28).

Par ailleurs, le Gouvernement estime que le requérant disposait, après les amendements de la loi apportés à la loi en 2008, d’un recours efficace, avec la création du Bureau national pour le contrôle des moyens spéciaux de renseignement. Ce Bureau était tenu d’informer d’office les personnes à l’égard desquelles des moyens spéciaux de renseignement avaient été utilisés de manière illégale. Le requérant aurait pu s’adresser à cet organe afin de demander des informations et une protection s’il estimait avoir subi une ingérence injustifiée dans ses droits.

Enfin, le Gouvernement expose que le requérant n’indique pas de circonstances de son passé personnel et politique qui pourraient donner lieu de croire qu’il ait fait l’objet d’une surveillance secrète. Le fait que le parquet ait refusé de donner l’information demandée par l’intéressé ne signifiait pas nécessairement que celui-ci avait été victime d’une surveillance illégale.

Le Gouvernement estime que la loi en cause ne peut être vue comme rompant l’équilibre à respecter entre ses propres buts et le respect des droits du requérant protégés par les articles 8 et 13 de la Convention. B. Appréciation de la Cour 1. Sur la portée de l’examen en l’espèce

La Cour observe qu’à l’instar des requérants dans l’affaire Association pour l’intégration européenne et les droits de l’homme et Ekimdjiev précitée, l’intéressé se plaint de manière générale de l’existence de la législation permettant des mesures de surveillance secrète. La requête a été introduite le 20 juillet 2004 et les observations des parties ont été déposées à la Cour entre le mois d’avril et le mois d’octobre 2009. La Cour relève que la loi contestée a été modifiée à plusieurs reprises entre le mois de décembre 2008 et le mois de novembre 2009, à la suite notamment de l’arrêt Association pour l’intégration européenne et les droits de l’homme et Ekimdjiev précité. Elle note à cet égard que compte tenu du fait que les allégations du requérant concernent une période bien antérieure à cette réforme législative, à savoir celle d’avant le dépôt de sa requête, elle ne s’estime pas appelée à analyser dans la présente espèce la conformité des effets de cette réforme avec les exigences des articles 8 et 13 de la Convention. Par conséquent, la portée de l’examen de la Cour est limitée par les circonstances relatives aux griefs du requérant avant le 20 juillet 2004 (voir aussi Dumitru Popescu c. Roumanie (n o 2) , n o 71525/01, § 84 in limine , 26 avril 2007, et Calmanovici c. Roumanie , n o 42250/02, § 125 in fine , 1 er juillet 2008). 2. Sur le grief tiré de l’article 8

La Cour note que le Gouvernement ne conteste pas la qualité de victime du requérant et qu’il admet la possibilité que celui-ci ait fait l’objet d’une mesure de surveillance secrète. La Cour estime dès lors que le requérant a bien la qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention.

Dans la mesure où la référence du Gouvernement à la création en 2008 du Bureau national pour le contrôle des moyens spéciaux de renseignement peut être vue comme une exception de non-épuisement des voies de recours, la Cour note que la question de savoir si le requérant a épuisé les voies de droit internes pour son grief tiré de l’article 8 est étroitement liée au bien-fondé du grief tiré de l’article 13 concernant l’absence de telles voies ( Calogero Diana c. Italie , 15 novembre 1996, § 25, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ V, Kirov c. Bulgarie , n o 5182/02, § 34, 22 mai 2008, et Goranova-Karaeneva c. Bulgarie , n o 12739/05, § 41, 8 mars 2011). Il convient dès lors de joindre l’examen de cette question à l’analyse au fond du respect de l’article 13.

La Cour constate par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. Elle relève de plus qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

La Cour rappelle ensuite que dans l’affaire Association pour l’intégration européenne et les droits de l’homme et Ekimdjiev invoquée, elle a appliqué sa jurisprudence constante selon laquelle une législation autorisant la surveillance secrète est, par sa simple existence, constitutive d’une ingérence dans les droits protégés par l’article 8. Après avoir examiné la législation et le droit interne applicables, la Cour a conclu que la loi bulgare ne prévoyait pas de garanties suffisantes contre le risque d’abus inhérent à tout système de surveillance secrète. Par ailleurs, elle a constaté que le droit bulgare interdit explicitement la communication d’informations sur le point de savoir si une personne fait l’objet d’une surveillance secrète ou si des mandats ont été donnés à cette fin, de sorte que les personnes concernées n’apprennent qu’elles ont été surveillées que si elles font, par la suite, l’objet de poursuites sur la base des éléments obtenus dans le cadre de cette surveillance, ou à la faveur d’une fuite d’informations. La Cour a donc conclu que l’ingérence en question n’était pas prévue par la loi au sens de l’article 8 § 2 ( Association pour l’intégration européenne et les droits de l’homme et Ekimdjiev , précité, §§ 9-94).

La législation applicable étant la même en l’espèce, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu pour elle de s’écarter de ses précédentes conclusions. Elle considère dès lors que le requérant a subi une ingérence qui n’était pas fondée sur une base légale conforme aux exigences de l’article 8 de la Convention, de sorte qu’il n’est pas nécessaire de rechercher si cette ingérence était justifiée au regard des buts énumérés dans le deuxième paragraphe de cette disposition ( ibid ., § 93, ainsi que les autres références qui s’y trouvent).

Partant, il y a eu violation de l’article 8 de la Convention. 3. Sur le grief tiré de l’article 13, combiné avec l’article 8

Le requérant dénonce une violation de l’article 13 combiné avec l’article 8, en prétendant que faute de pouvoir obtenir des informations sur l’éventuelle application de mesures de surveillance, il ne peut ni introduire un recours ni demander une indemnisation pour la période en cause.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 (a) de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

La Cour rappelle que l’article 13 garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de se prévaloir des droits et libertés de la Convention tels qu’ils peuvent s’y trouver consacrés. Il a donc pour conséquence d’exiger un recours interne habilitant l’instance nationale compétente à connaître du contenu du grief fondé sur la Convention et, de plus, à offrir le redressement approprié. Il ne va pas cependant jusqu’à exiger une forme particulière de recours, les Etats contractants jouissant d’une marge d’appréciation pour honorer les obligations qu’il leur impose. ( Smith et Grady c. Royaume-Uni , n os 33985/96 et 33986/96, § 135, CEDH 1999 ‑ VI, et Goranova-Karaeneva , précité, § 57). Dans le domaine de la surveillance secrète, un « recours effectif » selon l’article 13 doit s’entendre d’un recours aussi effectif qu’il peut l’être eu égard à sa portée limitée, inhérente à tout système de surveillance ( Klass et autres , précité, § 69). De plus, un tel recours est exigé seulement pour ce qui est des griefs qui peuvent être considérés comme défendables (voir entre autres, Iliya Stefanov c. Bulgarie , n o 65755/01, § 56, 22 mai 2008).

La Cour a déjà constaté qu’il n’existait avant 2007 en Bulgarie aucune voie de droit permettant aux personnes faisant l’objet ou soupçonnant de faire l’objet d’une surveillance secrète de faire protéger leurs droits ( Association pour l’intégration européenne et les droits de l’homme et Ekimdjiev , précité, § 102, et Goranova-Karaeneva , précité, § 60).

Dans la présente affaire, la seule possibilité suggérée par le Gouvernement est celle de s’adresser au Bureau national pour le contrôle des moyens spéciaux de renseignement prévu par les amendements législatifs de fin 2008 (paragraphe 19 ci-dessus). Toutefois, la Cour observe que la mise en place de ce Bureau – lui-même remplacé quelques mois plus tard par une sous-commission parlementaire – n’a eu lieu qu’en juin 2009 (paragraphes 10-11 ci-dessus), soit à une date postérieure d’environ cinq ans à l’introduction de la requête et, partant, à la période pour laquelle le requérant allègue une atteinte à ses droits. Le Gouvernement n’a pas démontré qu’il existait des recours effectifs à cet égard à la suite de ce changement. De plus, la Cour observe que la législation ne prévoit pas d’obligation de notification, ni d’enquête à la demande de la personne concernée. Le Gouvernement ne présente aucun exemple de notification individuelle ou de décision judiciaire à l’appui de ses arguments. La Cour note qu’il n’a pas invoqué d’autres voies de recours possibles.

Au vu de ce qui précède, la Cour ne peut que s’aligner sur ses conclusions dans l’affaire Association pour l’intégration européenne et les droits de l’homme et Ekimdjiev précitée selon lesquelles la loi applicable à l’époque des faits n’offrait pas de recours effectif contre l’utilisation de moyens spéciaux de surveillance. Il convient dès lors de rejeter l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement et de conclure à la violation de l’article 13 de la Convention, combiné avec l’article 8. II.

Le requérant réclame 15 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement conteste ces prétentions, estimant que le constat de violation serait en principe une satisfaction suffisante pour l’intéressé.

A la lumière de la jurisprudence établie dans des affaires similaires et compte tenu de ses conclusions dans la présente affaire, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour les violations constatées des articles 8 et 13 de la Convention ( Kruslin c. France , 24 avril 1990, § 39, série A n o 176 ‑ A, Association pour l’intégration européenne et les droits de l’homme et Ekimdjiev , précité, § 111, et Goranova-Karaeneva , précité, § 81, ainsi que les autres références qui s’y trouvent citées). B. Frais et dépens

Le requérant demande également 650 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Il réclame en particulier 80 EUR pour frais de poste et de téléphone, 50 EUR pour frais de transport, 120 EUR pour frais de traduction et 400 EUR pour les honoraires qui auraient été réglés à deux avocats différents. Il fournit une note de frais de traduction de 132 BGN (environ 66 EUR), un récépissé de 6,83 BGN (environ 4 EUR) pour frais de poste et un reçu de la part d’un avocat à hauteur de 1 000 BGN (environ 500 EUR).

Le Gouvernement conteste ces prétentions, estimant que le requérant n’a pas fourni les justificatifs nécessaires.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Il convient de noter qu’en l’espèce, le requérant n’a pas été représenté par un avocat dans la procédure devant la Cour et qu’une partie de ses prétentions n’a pas été appuyée par les pièces requises. En revanche, elle tient pour établi que le requérant a supporté des frais de traduction et de poste à hauteur de 70 EUR. Compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 70 EUR tout frais confondus au titre des frais et dépens pour la procédure devant elle et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Joint au fond l’objection de non-épuisement des voies de recours internes ; 2. Déclare le restant de la requête recevable ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; 4. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13, combiné avec l’article 8 de la Convention ; 5. Dit que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 6. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme de 70 EUR, à convertir en BGN, au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. 7. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 octobre 2012, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Lawrence Early Lech Garlicki Greffier Président