SINDREVICI v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către organizația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererile nr. 23929/04

Victor SINDREVICI

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită la 13

noiembrie 2012 în cadrul unui comitet compus din:

Luis López Guerra,

Președinte

,

Ján Šikuta,

Nona Tsotsoria,

judecători

,

și Marialena Tsirli,

Grefier Adjunct al Secției,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 20 mai 2004,

Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile în răspuns ale reclamantului,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

1.

Reclamantul, dl Victor Sindrevici, este cetățean al Republicii Moldova, născut în 1946. El locuiește la Chișinău.

2.

Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.

Circumstanțele cauzei

1.

Contextul cauzei

3.

Reclamantul a fost angajat în calitate de director al departamentului științific al unei baze agricole experimentale a Institutului de Protecție Biologică („IPB”).

4.

La 15 februarie 1992, Președintele Republicii Moldova a dispus ca, în termen de cinci ani, IPB să dezvolte un sistem integrat pentru protecția biologică a plantelor agricole.

5.

În decursul anilor care au urmat, consiliul științific al IPB a adoptat numeroase decizii în care l-a acuzat pe reclamant de sabotaj. De fiecare dată când afla despre o asemenea decizie el ataca autorii în justiție, solicitând constatarea acuzațiilor de sabotaj ca fiind neîntemeiate și acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat onoarei și demnității sale.

6

.

Instanțele de judecată au pronunțat următoarele hotărâri judecătorești în favoarea reclamantului: 23 aprilie 1996, 20

august 1998 (menținută prin hotărârea din 23 februarie 1999), 26 aprilie 1999 (menținută prin hotărârile din 27

februarie 2002 și 17 octombrie 2002), 3 februarie 2000 și 8

noiembrie 2000 (menținută prin hotărârea din 17

octombrie 2002).

Toate aceste cauze au fost intentate de reclamant împotriva IPB, aflat în subordinea Academiei de Știință a Moldovei, cu excepția unei cauze care a fost intentată împotriva unui ziar care a publicat un interviu cu directorul IPB, I.P. Fiecare hotărâre judecătorească vizează un document separat al IPB, cum ar fi, de exemplu, procesul-verbal al ședinței consiliului științific al IPB din 26 iunie 1995, decizia din 9 octombrie 1997 adoptată de o comisie specială creată de consiliul științific al IPB, decizia consiliului științific al IPB din 22 aprilie 1998.

7.

În anul 1998, reclamatul a fost destituit din funcție pe motivul desființării bazei agricole experimentale.

2.

Procesul privind apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale din anul 2001 (procesul de judecată din 2001)

8

.

În cadrul unuia dintre procesele de judecată, directorul IPB, I.P., a prezentat instanței de judecată o copie a unei alte decizii adoptate de consiliul științific al IPB la 19 februarie 1996, care demonstra rolul reclamantului în calitate de sabotor. Decizia conținea următoarele remarci:

„1.

Din cauza acțiunilor repetate de sabotaj și a discreditării colectivului științific al IPB de către reclamant, se consideră imposibilă efectuarea experimentelor pe terenurile experimentale în anul 1996” și „4. Sabotarea cercetărilor științifice de către reclamant face imposibilă respectarea decretului prezidențial privind crearea unui sistem integrat pentru protecția plantelor”.

9.

La 18 ianuarie 2001, reclamantul a atacat declarațiile respective în justiție, solicitând constatarea neveridicității acestora și acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat. El a invocat o hotărâre judecătorească anterioară prin care s-a constatat neveridicitatea unor declarații similare făcute de IPB.

10

.

La 14 aprilie 2003, Judecătoria Botanica a respins cererea reclamantului ca nefondată. Instanța de judecată a constatat că martorii V.V., I.P., V.B și V.T au confirmat în fața instanței de judecată că reclamantul a întrerupt mai multe experimente științifice și a ignorat procesul tehnologic, ceea ce a fost constatat și de consiliul științific în decizia din 9 octombrie 1996. Instanța de judecată a constatat că informațiile cuprinse în decizia din 19 februarie 1996 nu sunt defăimătoare, ci doar critice la adresa reclamantului pentru eșecurile în muncă și nu aveau intenția de a-l discredita. Instanța de judecată a respins argumentul reclamantul cum că s-a aflat într-o stare constată de frică de a nu fi urmărit penal, odată ce termenul de „sabotaj” nu este pur juridic și ar putea fi interpretat în sens direct ca întreruperea sau întârzierea dezvoltării unui proiect sau a procesului de producere. În cele din urmă, instanța de judecată a constatat că reclamantul nu a respectat în mod repetat procesul tehnologic cauzând un prejudiciu material IPB.

11.

Reclamantul a declarat apel, în care a reiterat constatările hotărârii judecătorești anterioare. El a menționat că hotărârea din 14 aprilie 2003 contrazice constatările de fapt stabilite în hotărârile judecătorești anterioare, și anume că IPB nu a putut demonstra vinovăția reclamantului în pretinsele cazuri de sabotaj.

12.

La 1 iulie 2003, Curtea de Apel Chișinău a menținut hotărârea primei instanțe, constatând că decizia consiliului științific din 19 februarie 1996 conține informații veridice care au fost confirmate de martori. Instanța de judecată a constatat că „faptul că reclamantul nu a fost sancționat nu înseamnă că el și-a executat obligațiile în modul adecvat”.

13.

La 3 decembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a menținut decizia Curții de Apel. Instanța supremă a constatat că decizia consiliului științific din 19 februarie 1996 nu conține informații defăimătoare și că acestea au fost confirmate de martori.

3.

Procesul privind apărarea onoarei, demnității și reputației profesionale din anul 2004

14

.

La o dată nespecificată din 2004, reclamantul a atacat IPB în justiție, solicitând constatarea faptului că declarațiile notate în procesul-verbal al ședinței consiliului științific al IPB din 6 septembrie 1995 sunt false și defăimătoare.

15.

La 24 iunie 2004, Judecătoria Botanica a pronunțat o hotărâre în favoarea lui, constatând neveridicitatea declarațiilor privind acțiunile de sabotaj ale reclamantului.

16.

La 24 noiembrie 2004, Curtea de Apel Chișinău a casat hotărârea primei instanțe. Aceasta a constatat că informația cuprinsă în procesul-verbal din 6 septembrie 1995, care este incorporată în decizia consiliului științific din 9 octombrie 1997, a fost deja examinată în cadrul unui alt proces. Prin urmare, instanța a încetat procesul în baza principiului autorității de lucru judecat.

17

.

La 12 ianuarie 2005, Curtea Supremă de Justiție a menținut decizia instanței de apel în baza aceluiași principiu.

PLÂNGEREA

18.

Reclamantul a invocat articolul 6 al Convenției, susținând că instanțele de judecată au adoptat hotărâri judecătorești eronate, în absența probelor privind pretinsele acțiuni de sabotaj și au ignorat principiul autorității de lucru judecat prin ignorarea constatărilor factuale cuprinse în hotărârile judecătorești anterioare în privința unor declarații similare cu cele examinate în cadrul procesului judiciar din 2001.

Articolul 6 § 1 Convenției prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță ..., care va hotărî ... asupra drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil ... ”

ÎN DREPT

19.

Curtea notează că argumentul principal al reclamantului se învârte în jurul acuzației că instanța de judecată în cadrul procesului din 2001 nu a luat în considerare constatările din cadrul unui proces judiciar anterior. Prin urmare, el a ridicat o problemă ce ține de securitatea juridică.

20.

Trebuie notat faptul că hotărârile judecătorești adoptate în favoarea reclamantului anterior procesului de judecată din 2001 a vizat probleme similare, și anume pretinsele acțiuni de sabotaj a activității de cercetare a IPB din partea reclamantului. De fiecare dată când reclamantul afla despre un nou document care conține asemenea declarații, el acționa IPB în justiție pentru a obține constatarea neveridicității acestora, precum și despăgubiri.

21.

În plus, instanțele de judecată admiteau argumentele lui și de fiecare dată au adoptat o nouă hotărâre judecătorească, odată ce fiecare cerere de judecată viza un document separat. Atunci când a constatat că informațiile contestate fuseseră examinate în cadrul unor alte procese care vizau alte documente, instanța de judecată a respins acțiunea în baza principiului

res judicata

(a se vedea paragrafele 14-17 de mai sus). Instanțele de judecată au examinat toate cererile reclamantului care vizau informații care nu mai fuseseră examinate anterior. De asemenea, instanța de judecată a respins de fiecare dată pretențiile pecuniare ale reclamantului. În același timp, de fiecare dată, instanța de judecată a examinat probele prezentate de părți fără să facă trimitere la constatările instanței de judecată în cadrul altor procese de judecată.

22.

Curtea conchide că instanțele de judecată naționale au examinat corespunzător acțiunile în justiție ale reclamantului și de fiecare dată au făcut o apreciere nouă probelor aduse de părți, în ciuda similarității între toate acțiunile reclamantului împotriva IPB.

23.

În ceea ce privește procesul din 2001, reclamantul a insistat pe faptul că, în conformitatea cu hotărârile judecătorești anterioare pronunțate în favoarea lui, informațiile contestate sunt false și că instanța de judecată nu a trebuit să dea o apreciere nouă probelor prezentate de părți. Instanța de judecată ar fi trebuit să se bazeze pe constatările privind informațiile similare examinate în cadrul proceselor de judecată anterioare.

24.

Curtea nu poate accepta argumentele reclamantului. Ea reiterează faptul că efectul articolului 6 § 1 al Convenției este,

inter alia

, să acorde unui "tribunal" atribuția de a efectua o examinare corespunzătoare a afirmațiilor, motivelor și probelor, fără a prejudicia evaluarea sau relevanța acestora pentru hotărârea luată, având în vedere că nu este în competența Curții să examineze dacă motivele sunt întrunite în mod corespunzător (a se vedea

Perez v.

France

[GC], nr. 47287/99, §

80, ECHR 2004

‑

I, și

Buzescu v. Romania

, nr.

61302/00, §

63, 24

mai 2005).

25.

Este clar faptul că decizia din 19 februarie 1996 nu a fost supusă unui control judiciar anterior. Prin urmare, este normal ca instanța de judecată să o examineze, la fel cum a procedat în privința tuturor acțiunilor intentate de reclamant și a probelor aduse de părți. Spre deosebire de celelalte procese, în cadrul procesului de judecată din 2001 instanța a constatat că probele aduse de IPB sunt suficiente pentru a dovedi veridicitatea declarațiilor contestate. Curtea nu găsește niciun semn de abuz în hotărârile judecătorești ale instanței naționale și nici alte erori care ar intra sub incidența articolului 6 al Convenției.

26.

Prin urmare, cererea reclamantului este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenției.

În baza acestor considerente, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Marialena Tsirli

Luis López Guerra

Grefier Adjunct

Președinte