PRICHICI c. ROUMANIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cerere nr. 39716/03 Dumitru PRICHIC împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 15 ianuarie 2013 într-un comitet compus din Alvina Gyulumyan, președinte, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 17 noiembrie 2003, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Dumitru Prichici, este un resortisant român născut în 1936 și are reședința la București. Guvernul român ( Circumstanțele cazului Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 3 decembrie 1996, Parchetul din apropierea tribunalului județ din București a inițiat urmări penale împotriva reclamantului șefului de detenție ilegală a mijloacelor de comunicare. Printr-un rechizitoriu din 2 octombrie 1997, Parchetul de Primă Instanță din București l-a trimis pe reclamant în judecată pentru organizarea unei structuri informative care ar putea aduce atingere securității naționale (art. 19 din Legea nr. 51/91 privind securitatea națională). Reclamantul, director al unei societăți specializate în sisteme radiotehnice, a fost acuzat că a efectuat un aparat care a fost folosit pentru interceptări de mediu, pe aceeași frecvență radio ca cea utilizată de serviciile de informații. Rechizitoriul menționa, printre altele, o activitate de supraveghere a reclamantului în 1996, în special de interceptare telefonică și de înregistrare a datelor pe suporturi video. La 16 decembrie 1998, tribunalul județ din București l-a numit pe reclamant din cauza absenței elementelor constitutive ale dreptului de proprietate. Parchetul interjet a apelat la această hotărâre. Prin hotărârea din 9 martie 2000, instanța de justiție din București a pronunțat sentința menționată anterior și l-a condamnat pe reclamant la doi ani de închisoare cu suspendare, în temeiul articolului 19 din lege. În timpul procedurii au fost interogați 12 martori. La recursul reclamantului, la 27 februarie 2001, Curtea Supremă de Justiție a pronunțat hotărârea instanței judecătorești și a pronunțat cauza în fața acestei din urmă instanțe pentru o nouă hotărâre. Curtea Supremă a criticat astfel faptul că instanța judecătorească nu dispunea o competență tehnică specială a sistemelor de comunicare în litigiu. Prin hotărârea din 29 aprilie 2002, Curtea Supremă de Justiție l-a condamnat pe reclamant la doi ani de închisoare cu suspendare, pentru aceeași infracțiune. Prin hotărârea definitivă din 5 iunie 2003, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea formulată de reclamant și a confirmat temeinicia hotărârii judecătorești. În timpul procedurii, reclamantul a solicitat de mai multe ori Amânări, inclusiv de opt ori pentru angajarea unui apărător. GRIEFS 10. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul susține că durata procedurilor penale inițiate împotriva sa a încălcat principiul termenului rezonabil. 11. Pe lângă art. 8 din Convenție, el se plânge de comunicarea sa de către autorități și consideră că aceaceasta este o încălcare nejustificată a dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie. 12. În cele din urmă, se referă la articolele 7 și 10 din Convenție pentru că se plânge că a făcut obiectul (a) o represiune din partea anumitor partide politice ca urmare a implicării sale în campania electorală din 1996 ..n.) ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. 14. Guvernul consideră că durata globală a procedurii rezonabile, având în vedere caracterul complex al acesteia, care ar fi, în opinia sa, cauzată de gravitatea acuzației împotriva reclamantului și de necesitatea de a realiza expertize foarte specializate în domeniul radiocomunicațiilor. De asemenea, se referă la numărul de martori audiați și la numărul de alte dovezi specifice instruite. Guvernul indică, de asemenea, faptul că nu există în speță o perioadă de inactivitate a autorităților care au demonstrat, de altfel, o atitudine și un rol activ pentru a soluționa procedura cu celeritate. În cele din urmă, el arată că reclamantul a solicitat de mai multe ori amânarea procedurii. Reclamantul consideră că durata excesivă a Procedura este imputabilă autorităților de stat, care ar fi prelungit această procedură, acordându-se numeroase amânări. În această privință, se arată că Õ cauza nu avea o complexitate deosebită și subliniază că s-au pronunțat amânări pentru a asigura prezentarea anumitor martori și realizarea unui raport de competență. 16. Curtea ia notă de faptul că, în speță, procedura penală împotriva reclamantului a început cu inițierea, la 3 decembrie 1996, a unor urmăriri penale împotriva lui . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Gradul de jurisdicție și două cicluri procedurale. 17. Curtea amintește apoi că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se efectuează o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului și al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Pelicular și Sassi c. Franța [GC], nr 25444/94, § 67, CEDH 1999-II. De asemenea, aceasta reamintește că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are ca obiect, printre altele, de a evita faptul că o persoană acuzată nu rămâne prea mult timp în incertitudine cu privire la soarta sa (Stoianova și Nedelcu c. România, nr. 77517/01 și 77722/01, § 24, CEDH 2005 VIII). 18. Curtea observă că, în speță, a acționat într-o cauză complexă, deoarece reclamantul fusese acuzat de o încălcare care punea în discuție securitatea națională, și anume deținerea ilegală a mijloacelor de comunicare. Instanțele interne au trebuit să examineze un volum semnificativ de probe, inclusiv declarațiile a doisprezece martori și expertiza tehnică cu un obiect foarte specific legat de domeniul radiocomunicațiilor (a se vedea, mutatis mutandis Ghita c. România (dec.), n 18817/04, § 35, 25 septembrie 2012 și, a régo Michelioudakis c. Grecia, n 54447/10, § 45, 3 aprilie 2012).În plus, Curtea nu deține perioade de inactivitate în desfășurarea procedurii în fața instanțelor naționale care au fost aduse la judecată cauza (a se vedea, a étro Marinica Tițian Popovici România, n 34071/06, § 28, 27 octombrie 2009). Prin urmare, Curtea este de părere că durata procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului, examinată în ansamblu, nu a încălcat cerințele termenului rezonabil prevăzut la art. 6 alin. (1) din Convenție. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Citând articolele 7, 8 și 10 din convenție, reclamantul se plânge de o încălcare în dreptul său la respectarea vieții sale private din cauza comunicării sale telefonice de către autorități și declară că a fost victima represiunii politice. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii este inadmisibilă și trebuie respinsă în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Grefier Adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

39716/03

Dumitru PRICHICI

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 15 janvier 2013 en un comité composé de

:

Alvina Gyulumyan,

présidente,

Kristina Pardalos,

Johannes Silvis,

juges,

et de Marialena Tsirli,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 17 novembre 2003,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Dumitru Prichici, est un ressortissant roumain né en 1936 et résidant à Bucarest.

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M

me

Irina Cambrea, du ministère des Affaires étrangères.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

Le 3 décembre 1996, le parquet près le tribunal départemental de Bucarest déclencha des poursuites pénales contre le requérant du chef de détention illégale de moyens d’interception des communications.

5.

Par un réquisitoire du 2 octobre 1997, le parquet près le tribunal de première instance de Bucarest renvoya le requérant en jugement pour avoir organisé une structure informative susceptible de porter atteinte à la sûreté nationale (article 19 de la loi n

o

51/1991 portant sur la sûreté nationale). Le requérant, gérant d’une société spécialisée dans les systèmes radiotechniques, était accusé d’avoir réalisé un appareil ayant servi à des écoutes environnementales, sur la même fréquence radio que celle utilisée par les services des renseignements. Le réquisitoire faisait état, entre autres, d’une activité de surveillance du requérant en 1996, notamment d’écoutes téléphoniques et enregistrements d’images sur des supports vidéo.

6.

Le 16 décembre 1998, le tribunal départemental de Bucarest acquitta le requérant en raison de l’absence des éléments constitutifs de l’infraction. Le parquet interjeta appel de ce jugement. Par un arrêt du 9 mars 2000, la cour d’appel de Bucarest cassa le jugement précité et condamna le requérant à deux ans de prison avec sursis, sur le fondement de l’article 19 de la loi

n

o

51/1991. Pendant la procédure douze témoins furent interrogés.

7.

Sur recours du requérant, le 27 février 2001, la Cour suprême de justice cassa l’arrêt de la cour d’appel et renvoya l’affaire devant cette dernière juridiction pour un nouveau jugement. La Cour suprême critiqua ainsi le fait que la cour d’appel n’avait pas ordonné une expertise technique spéciale des systèmes d’interception des communications litigieux.

8.

Par un arrêt du 29 avril 2002, la cour d’appel de Bucarest condamna le requérant à deux ans de prison avec sursis, pour la même infraction. Par un arrêt définitif du 5 juin 2003, la Cour suprême de justice rejeta le recours formé par le requérant et confirma le bien-fondé de l’arrêt de la cour d’appel.

9.

Pendant la procédure, le requérant demanda plusieurs fois des

ajournements, dont huit fois pour engager un défenseur.

GRIEFS

10.

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant allègue que la

durée de la procédure pénale engagée contre lui a méconnu le principe du délai raisonnable.

11.

Sous l’angle de l’article 8 de la Convention, il se plaint de l’interception de ses communications par les autorités et y voit une atteinte injustifiée à son droit au respect de sa vie privée et familiale.

12.

Il invoque enfin les articles 7 et 10 de la Convention pour se plaindre d’avoir fait l’objet «

d’une répression de la part de certains partis politiques à la suite de son implication dans la campagne électorale de 1996

».

EN DROIT

A.

Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

13.

Le requérant allègue que la durée de la procédure pénale engagée contre lui a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» prévu par l’article

6 § 1 de la Convention, qui dispose

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

»

14.

Le Gouvernement estime la durée globale de la procédure raisonnable, au vu du caractère – complexe selon lui – de celle-ci, qui serait dû à la gravité de l’accusation portée contre le requérant et à la nécessité de réaliser des expertises très spécialisées dans le domaine des radiocommunications. Il se réfère aussi au nombre des témoins entendus et au nombre d’autres preuves spécifiques instruites. Le gouvernement indique également qu’il n’y a pas en l’espèce de période d’inactivité des autorités qui ont d’ailleurs démontré une attitude et un rôle actifs pour trancher la procédure avec célérité. Il relève enfin que le requérant a demandé plusieurs fois l’ajournement de la procédure.

15.

Le requérant estime que la durée, selon lui excessive, de la

procédure est imputable aux autorités de l’État, qui auraient prolongé celle-ci en accordant de nombreux ajournements. A cet égard, il relève que l’affaire ne revêtait pas une complexité particulière et souligne que des ajournements ont été prononcés pour assurer la comparution de certains témoins et la réalisation d’un rapport d’expertise.

16.

La Cour note que, en l’espèce, la procédure pénale contre le

requérant a débuté avec l’ouverture, le 3 décembre 1996, des poursuites pénales contre l’intéressé par le parquet près le tribunal départemental de Bucarest et qu’elle a pris fin le 5 juin 2003 avec l’arrêt définitif de la Cour suprême de justice. La durée en cause est donc d’environ six ans et demi pour trois

degrés de juridiction et deux cycles procéduraux.

17.

La Cour rappelle ensuite que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la

complexité de l’affaire et le comportement du requérant et des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres,

Pélissier et Sassi c. France

[GC], n

o

25444/94, § 67, CEDH 1999-II). Elle rappelle aussi qu’en matière pénale le droit d’être jugé dans un délai raisonnable a notamment pour objet d’éviter «

qu’une personne inculpée ne demeure trop longtemps dans l’incertitude de son sort

» (

Stoianova et Nedelcu c.

Roumanie

, n

os

77517/01 et 77722/01, §

24, CEDH 2005

‑

VIII).

18.

La Cour observe qu’il s’agissait en l’espèce d’une affaire complexe car le requérant avait été accusé d’une infraction qui mettait en cause l’atteinte à la sûreté nationale, à savoir la détention illégale de moyens d’interception des communications. Les tribunaux internes ont dû examiner un volume important d’éléments de preuve, dont, notamment, les déclarations de douze témoins et une expertise technique avec un objet très spécifique lié au domaine de la radiocommunication a dû être réalisée (voir,

mutatis mutandis

,

Ghita c. Roumanie

(déc.), n

o

18817/04, § 35, 25

septembre 2012 et,

a contrario

,

Michelioudakis c. Grèce

, n

o

54447/10, §

45, 3 avril 2012). De plus, la Cour ne décèle pas des périodes d’inactivité dans le déroulement de la procédure devant les juridictions nationales qui ont été amené à juger l’affaire (voir,

a contrario

,

Marinică Tițian Popovici

c.

Roumanie

, n

o

34071/06, §

28, 27 octobre 2009).

19.

Dès lors, la Cour est d’avis que la durée de la procédure pénale dirigée contre le requérant, examinée globalement, n’a pas enfreint les exigences du «

délai raisonnable

» prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Par conséquent, ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

B.

Sur les autres griefs

20.

Citant les articles 7, 8 et 10 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte dans son droit au respect de sa vie privée en raison de l’interception de ses communications téléphoniques par les autorités et allègue être victime de répressions politiques. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. La Cour conclut donc que cette partie de la requête est irrecevable et doit être rejetée en application de l’article

35

§§

3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Marialena Tsirli

Alvina Gyulumyan

Greffière adjointe

Présidente