Secțiunea a doua Cerere nr. 77/07 Alessandra CUSAN și Luigi FAZZO împotriva Italiei introduse la 13 decembrie 2006 EXPOSAT DE FAPTE Reclamanții, dl Alessandra Cusan și dl Luigi Fazzo, sunt resortisanți italieni născuți în 1964 și, respectiv, în 1958 și rezidenți în Milano. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează: reclamanții sunt un cuplu căsătorit. Fiica lor, Maddalena, s-a născut la 26 aprilie 1999. Cererea a fost respinsă, iar Maddalena a fost înscrisă împreună cu numele tatălui său (Fazzo). În iunie 2000, reclamanții au introdus în fața Tribunalului din Milano o acțiune împotriva acestei decizii. Ei au precizat că: … El a observat că, chiar dacă nici o dispoziție legală nu a fost făcută de un copil născut dintr-un cuplu căsătorit cu numele tatălui său, această regulă corespundea unui principiu bine înrădăcinat în conștiința socială și în istoria italiană.
În plus, o dispoziție legală apărea nenecesară; într-adevăr, în conformitate cu vechiul articol 144 din Codul civil (denumit în continuare O femeie căsătorită adopta numele soțului, iar copiii nu puteau decât să fie înregistrați cu acest nume, comun soților. În cele din urmă, art. 143a din CC prevedea ca numele soțului să se adauge celui al soției sale. Prin hotărârea din 24 mai 2002, al cărei text a fost depus la grefa din 4 iunie 2002, instanța de apel din Milano a confirmat hotărârea de primă instanță. 176 din 28 ianuarie 1988 și 586 din 11 mai 1988) că nepreviziunea posibilității ca mama să transmită numele de familie copiilor legitimi nu încălca nici art. 29 (fondarea căsătoriei pe egalitatea morală și juridică a soților) și nici art. 3 (egalitatea cetățenilor în fața legii) din Constituție.
Curtea Constituțională a indicat că legiuitorul ar trebui să decidă asupra posibilității de a introduce un sistem diferit de atribuire a numelui de familie. Cel puțin șase proiecte de lege erau în curs de desfășurare în fața Parlamentului, ceea ce înseamnă că regula nescrisă de atribuire a numelui era încă în vigoare. Neaplicarea acestei norme ar fi avut consecințe asupra copiilor cărora li s-ar fi atribuit numele mamei, care ar fi putut fi considerați nelegitime. Printr-o ordonanță din 26 februarie 2004, al cărei text a fost depus la grefă la 17 iulie 2004, Curtea de Casație a suspendat procedura și a dispus transmiterea actelor către Curtea Constituțională și a considerat că problema incidentă de constituționalitate a regulii care atribuie copiilor legitimi numele tatălui era pertinentă și nu vădit nefondată.
Potrivit Curții de Casație, această regulă nu a fost o dispoziție de drept cutumiar, ci a reieșit din interpretarea anumitor articole ale CC. Prin Hotărârea nr. 6 din 16 februarie 2006, Curtea Constituțională a declarat această întrebare incidentală inadmisibilă. Ea a observat că sistemul în vigoare deriva dintr-o concepție patriarhală a familiei, care își avea rădăcinile în dreptul roman, și puteri ale soțului, care nu era mai compatibil cu principiul constituțional al egalității între bărbați și femei. În plus, la art. 16 alineatul (1) litera (g) din Convenția privind eliminarea oricărei forme de discriminare împotriva femeii (ratificată prin legea nr. 132 din 14 martie 1985), a solicitat statelor contractante să adopte toate măsurile necesare pentru a elimina discriminarea femeii în orice chestiune referitoare la căsătorie, la raporturile familiale și, în special, să asigure aceleași drepturi soțului și soției, inclusiv în alegerea numelui.
Curtea Constituțională se rezumă, de asemenea, la recomandările nr. 1271 din 1995 și 1362 din 1998 ale Consiliului l'Europei, precum și jurisprudența Curții (Unal Tekeli c. Turcia, n 29865/96, 16 noiembrie 2004 Stjerna c. Finlanda, 25 noiembrie 1994, seria A n 299-B; și Burghartz c. Elveția, 22 februarie 1994, seria A n 280-B). Cu toate acestea, intervenția dorită de Curtea de Casație a scăpat de competența Curții Constituționale, deoarece o serie de opțiuni rămase deschise, și anume: dacă ar fi trebuit să depindă de alegerea numelui exclusiv al voinței soților; dacă ar fi trebuit să se permită soților să deroge de la regulă ; în cazul în care alegerea soților ar trebui să aibă loc o singură dată și valorează pentru toți copiii lor, sau în cazul în care o alegere individuală ar trebui să fie exprimat pentru fiecare copil.
Proiectele de lege (n 1739-S, 1454-S și 3133-S) prezentate în cursul celei de-a XIV-a legislaturi au demonstrat diferite soluții care puteau fi avute în vedere. Alegerea între aceste soluții nu putea fi făcută decât de către legiuitor. O declarație de neconstituționalitate a dispozițiilor interne relevante ar fi creat un vid. Prin hotărârea din 29 mai 2006, al cărei text a fost depus la grefă la data de 16 În iulie 2006, Curtea de Casație a luat act de decizia Curții Constituționale și i-a exonerat pe reclamanți de recursul lor. Curtea a subliniat că regula denunțată de reclamanți era simptomatică pentru o concepție patriarhală a familiei și era dificil de împăcat cu textele internaționale relevante.
Cu toate acestea, legiuitorul trebuia să prevadă o reglementare compatibilă cu Constituția. Dreptul intern relevant la art. 29 din Constituție se citește după cum urmează Republica recunoaște drepturile familiei ca societate naturală bazată pe căsătorie. Căsătoria este fondată (ordinato) ) privind egalitatea juridică și juridică a soților, cu limitele stabilite de legea privind protecția unității familiale. GRIEFS Invocând art. 8 din Convenție, singur și citit în conformitate cu art. 14, precum și cu art. 5 din Protocolul nr. 7, reclamanții se plâng de refuzul autorităților italiene de a-și accepta cererea de a-i da fiicei lor numele de familie al mamei sale și consideră că acest refuz a încălcat principiul egalității între sexe.
Ei consideră că, în societățile moderne, unitatea familiei nu poate fi garantată sau protejată prin transmiterea numelui tatălui și că protecția intereselor copilului nu poate justifica discriminarea incriminată. În cazul în care o persoană care solicită acest lucru nu are dreptul de a-i atribui fiicei sale numele de familie al mamei sale, aceasta trebuie să analizeze în mod clar dacă aceaceasta este o ingerință în dreptul la respectarea vieții private și de familie a persoanelor în cauză, astfel cum este garantat prin art. 8 din convenție.
În acest context, această interferență se bazează pe o bază legală care răspunde cerinței de previzibilitate, astfel cum este prevăzută de jurisprudența Curții, ținând seama de jurisprudența Curții în materie ( Burghartz c. Elveția, nr 16213/90, seria A nr. 280 B Ünal Tekeli c. Turcia, n 2986/93, CEDH 2004 X (extracturi) ; și Losonci Rose și Rose c. Elveția , 664/06, 9 noiembrie 2010), în special art. 8 din Convenție este compatibil cu art. 14 și cu art. 5 din Protocolul nr.
Requête n o 77/07 Alessandra CUSAN et Luigi FAZZO contre l’Italie introduite le 13 décembre 2006
Les requérants, M me Alessandra Cusan et M. Luigi Fazzo, sont des ressortissants italiens nés respectivement en 1964 et en 1958 et résidant à Milan. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Les requérants sont un couple marié. Leur fille, Maddalena, naquit le 26 avril 1999. Le requérant présenta à l’officier de l’état civil une demande visant à inscrire sa fille dans les registres de l’état civil avec le nom de famille de sa mère (Cusan). Cette demande fut rejetée et Maddalena fut inscrite avec le nom de son père (Fazzo). En juin 2000, les requérants introduisirent devant le tribunal de Milan un recours contre cette décision.
Ils précisèrent qu’ils s’accordaient à vouloir inscrire Maddalena avec le nom de sa mère et qu’aucune disposition de droit italien ne s’y opposait. Par un jugement du 6 juin 2001, dont le texte fut déposé au greffe le 8 juin 2001, le tribunal de Milan rejeta le recours des requérants. Il observa que même si aucune disposition légale n’imposait d’inscrire un enfant né d’un couple marié avec le nom de son père, cette règle correspondait à un principe bien enraciné dans la conscience sociale et dans l’histoire italienne. Par ailleurs, une disposition légale était apparue non nécessaire ; en effet, selon l’ancien article 144 du code civil (ci-après, le « CC »), toute femme mariée adoptait le nom du mari, et les enfants ne pouvaient qu’être inscrits avec ce nom, commun aux époux.
Par la suite, l’article 143 bis du CC avait prévu que le nom du mari s’ajoutait à celui de sa femme. Les requérants interjetèrent appel. Par un arrêt du 24 mai 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 4 juin 2002, la cour d’appel de Milan confirma le jugement de première instance. Elle observa que la Cour constitutionnelle avait affirmé à plusieurs reprises (ordonnances n os 176 du 28 janvier 1988 et 586 du 11 mai 1988) que la non-prévision de la possibilité, pour la mère, de transmettre son nom de famille aux enfants légitimes ne violait ni l’article 29 (fondation du mariage sur l’égalité morale et juridique des époux) ni l’article 3 (égalité des citoyens devant la loi) de la Constitution.
La Cour constitutionnelle avait indiqué qu’il appartenait au législateur de décider de l’opportunité d’introduire un système différent d’attribution du nom de famille. Au moins six projets de loi étaient pendants devant le Parlement, ce qui démontrait que la règle non écrite d’attribution du nom était encore en vigueur. La jurisprudence n’en avait par ailleurs pas mis en doute l’existence. La non-application de cette règle aurait entraîné des conséquences pour les enfants auxquels serait attribué le nom de la mère, qui auraient pu être considérés non légitimes. Les requérants se pourvurent en cassation. Par une ordonnance du 26 février 2004, dont le texte fut déposé au greffe le 17 juillet 2004, la Cour de cassation suspendit la procédure et ordonna la transmission des actes à la Cour constitutionnelle.
Elle estima que la question incidente de constitutionnalité de la règle attribuant aux enfants légitimes le nom du père était pertinente et non manifestement mal fondée. Selon la Cour de cassation, cette règle n’était pas une disposition de droit coutumier, mais ressortait de l’interprétation de certains articles du CC. Par un arrêt n o 6 du 16 février 2006, la Cour constitutionnelle déclara cette question incidente irrecevable. Elle observa que le système en vigueur dérivait d’une conception patriarcale de la famille, qui avait ses racines dans le droit romain, et des pouvoirs du mari, qui n’était plus compatible avec le principe constitutionnel de l’égalité entre homme et femme.
De plus, l’article 16 § 1 g) de la Convention sur l’élimination de toute forme de discrimination envers la femme (ratifiée par la loi n o 132 du 14 mars 1985), engageait les Etats contractants à adopter toutes les mesures nécessaires pour éliminer la discrimination de la femme en toute question relative au mariage, aux rapports familiaux et, en particulier, à assurer les mêmes droits au mari et à la femme, y compris dans le choix du nom. La Cour constitutionnelle se référa également aux recommandations n os 1271 de 1995 et 1362 de 1998 du Conseil de l’Europe, ainsi qu’à la jurisprudence de la Cour ( Unal Tekeli c. Turquie , n o 29865/96, 16 novembre 2004 ; Stjerna c. Finlande , 25 novembre 1994, série A n o 299-B ; et Burghartz c. Suisse , 22 février 1994, série A n o 280-B).
Cependant, l’intervention souhaitée par la Cour de cassation échappait à la compétence de la Cour constitutionnelle, car une série d’options restaient ouvertes, à savoir : s’il fallait faire dépendre le choix du nom exclusivement de la volonté des époux ; s’il fallait permettre aux époux de déroger à la règle ; si le choix des époux devait avoir lieu une seule fois et valoir pour tous leurs enfants, ou bien si un choix individuel devait être exprimé pour chaque enfant. Les projets de loi (n os 1739-S, 1454-S et 3133-S) présentés au cours de la XIV législature témoignaient des différentes solutions qui pouvaient être envisagées. Le choix entre ces solutions ne pouvait être fait que par le législateur.
Une déclaration d’inconstitutionnalité des dispositions internes pertinentes aurait créée un vide. Par un arrêt du 29 mai 2006, dont le texte fut déposé au greffe le 16 juillet 2006, la Cour de cassation prit acte de la décision de la Cour constitutionnelle et débouta les requérants de leur pourvoi. Elle souligna que la règle dénoncée par les requérants était symptomatique d’une conception patriarcale de la famille et était difficile à réconcilier avec les textes internationaux pertinents. Cependant, il appartenait au législateur de prévoir une règlementation compatible avec la Constitution. B. Le droit interne pertinent L’article 29 de la Constitution se lit comme suit : « La République reconnaît les droits de la famille comme société naturelle fondée sur le mariage.
Le mariage est fondé ( ordinato ) sur l’égalité morale et juridique des époux, avec les limites établies par la loi à protection de l’unité familiale. » GRIEFS Invoquant l’article 8 de la Convention, seul et lu en conjonction avec l’article 14, ainsi qu’avec l’article 5 du Protocole n o 7, les requérants se plaignent du refus des autorités italiennes de faire droit à leur demande d’attribuer à leur fille le nom de famille de sa mère. Ils considèrent que ce refus a violé le principe de l’égalité entre les sexes. Ils estiment que dans les sociétés modernes, l’unité de la famille ne saurait être garantie ou protégée par la transmission du nom du père et que la protection des intérêts de l’enfant ne saurait justifier la discrimination incriminée.
1. L’impossibilité, pour les requérants, de faire attribuer à leur fille le nom de famille de sa mère, s’analyse-t-elle en une ingérence avec le droit au respect de la vie privée et familiale des intéressés, tel que garanti par l’article 8 de la Convention ? 2. Dans l’affirmative, cette ingérence reposait-elle sur une base légale répondant à l’exigence de prévisibilité, telle que voulue par la jurisprudence de la Cour ? 3. Compte tenu de la jurisprudence de la Cour en la matière ( Burghartz c. Suisse , n o 16213/90, série A no 280 B ; Ünal Tekeli c. Turquie , n o 29865/96, CEDH 2004 ‑ X (extraits) ; et Losonci Rose et Rose c. Suisse , n o 664/06, 9 novembre 2010), l’impossibilité en question est-elle compatible avec l’article 8 de la Convention, seul et lu en conjonction avec l’article 14, ainsi qu’avec l’article 5 du Protocole n o 7 ? 4. En particulier, s’agissait-il d’une différence de traitement fondée sur le sexe, et, dans l’affirmative, était-elle justifiée par des raisons impérieuses ?