CASE OF FABRIS v. FRANCE - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

CASE OF FABRIS v. FRANCE - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund (CtEDO, 2013)

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

MAREA CAMERĂ

CAUZA

FABRIS ÎMPOTRIVA FRANȚEI

(Cererea nr. 16574/08)

HOTĂRÂRE

(Fond)

[Extrase]

STRASBOURG

7 februarie 2013

Această hotărâre este definitivă. Ea poate fi supusă unor modificări de formă.

În cauza

Fabris împotriva Franței,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită într-un complet de Mare Cameră compus din:

Josep

Casadevall, președinte,

Françoise Tulkens,

Nina Vajić,

Lech Garlicki,

Karel Jungwiert,

Elisabeth Steiner,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

Dragoljub Popović,

George Nicolaou,

András Sajó,

Ledi Bianku,

Nona Tsotsoria,

Isil Karakaș,

Guido Raimondi,

Paulo Pinto de Albuquerque,

André Potocki,

judecători,

și Johan Callewaert,

grefier adjunct al Marii Camere

După ce a deliberat în cameră de consiliu la 4 aprilie și 24 octombrie

2012,

Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această din urmă dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 16574/08) îndreptată împotriva Republicii Franceze, prin care un cetățean al acestui Stat, domnul Henry Fabris („reclamantul”), a sesizat Curtea la data de 1 aprilie 2008 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2.

Reclamantul a fost reprezentat de către domnul A. Ottan,

avocat

la Lunel. Guvernul francez („Guvernul”)

a fost reprezentat de agentul său, doamna E. Belliard, directoarea Direcției de Afaceri Juridice din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.

Reclamantul, un copil „nelegitim”, pretindea a fi suferit, în cadrul succesiunii mamei sale, o discriminare bazată pe naștere, contrară articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 și cu articolul 8 din Convenție.

4.

Cauza a fost repartizată Secției a cincea a Curții (articolul 52

2010, Președintele Secției a decis să o comunice Guvernului. Conform fostului articol 29 § 3 din Convenție (actualul articol 29 § 1) și a articolului 54 A din Regulament, el a decis să examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. La 21 iulie 2011, o Cameră a Secției a cincea, compusă din următorii judecători: Dean Spielmann, Președinte, Jean-Paul Costa, Boštjan M. Zupančič, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Ann Power și Angelika Nussberger, judecători, precum și din

Claudia Westerdiek,

grefieră de secție, a declarat cererea admisibilă. Aceasta a concluzionat, cu cinci voturi contra două, că nu a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 și, în unanimitate, că nu era necesar să examineze separat capătul de cerere întemeiat pe articolul 14 din Convenție coroborat cu articolul 8.

5.

La 6 septembrie 2011, reclamantul a solicitat trimiterea cauzei în fața Marii Camere în conformitate cu articolul 43 din Convenție și cu articolul 73 din Regulament. La 28 noiembrie 2011, colegiul Marii Camere a admis această cerere.

6.

Compunerea Marii Camere a fost determinată în conformitate cu articolele 26 §§ 4 și 5 din Convenție și 24 din Regulament.

7.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise în fața Marii Camere.

8.

O audiere a avut loc în public la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la data de 4 aprilie 2012 (articolul 59 § 3 din Regulament).

S-au prezentat:

-

pentru Guvern:

Doamnele

A.-F. Tissier,

co-agent,

E

. T

opin

,

Ministerul Afacerilor Externe și Europene,

M.-A.

Recher,

Ministerul

Justiției,

C.

Azar,

Ministerul Justiției,

consiliere;

-

Pentru reclamant:

A. Ottan,

avocat,

M. Ottan,

avocată,

consilieri.

Curtea a ascultat pledoariile domnului Ottan și doamnnei Tissier.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

9.

Reclamantul s-a născut în 1943 și locuiește la Orléans.

A.

Contextul cauzei

10.

Reclamantul a fost recunoscut la naștere de către tatăl său. La momentul concepției sale,

mama sa, doamna R., căsătorită M., se afla într-o relație de căsătorie din care au rezultat doi copii,

A., născută în 1923 și J.L., născut în 1941. Printr-o hotărâre din 28 februarie 1967,

a fost pronunțată separarea în fapt între mama reclamantului și soțul acesteia, domnul M.

11.

Printr-un act din 24 ianuarie 1970,

soții M. au făcut o donație-partaj a bunurilor lor între cei doi copii legitimi ai acestora. Acest act, încheiat în fața notarului, conținea o rezervă a

uzufructului și o acțiune revocatorie pentru a garanta sarcina și condițiile donației. Cu ocazia încheierii sale,

soții M. au declarat că nu aveau alți copii în afara celor doi donatari.

12.

Printr-o hotărâre din 24 noiembrie 1983, Tribunalul de mare instanță din Montpellier a declarat reclamantul ca fiind copilul natural al doamnei M., după ce a constatat că statutul de copil natural a fost pe deplin stabilit.

13.

În

1984, reclamantul și-a exprimat dorința de a se opune donației-partaj încheiate în 1970. La acea dată,

avocatul său l-a informat că acest act nu putea fi contestat în timpul vieții donatorului și că doar o acțiune în reducțiune ar putea fi introdusă în termen de cinci ani de la decesul acestuia.

14.

În iulie 1994, mama reclamantului a decedat. Printr-o scrisoare din 7 septembrie 1994, notarul care se ocupa de succesiune a reamintit reclamantului ca acesta, în calitate de copil „nelegitim”, nu avea dreptul decât la jumătate din ceea ce ar fi primit dacă ar fi fost legitim (legislația aplicabilă prevedea la momentul respectiv un drept succesoral redus la jumătate comparativ cu cel al unui copil legitim -

a se vedea paragrafele 26 și 27 de mai jos). Notarul l-a informat că fratele său vitreg și sora sa vitregă erau dispuși să-i plătească în numerar suma de 298 311

franci francezi (FRF) (aproximativ 45 477 euro (EUR), precizând că „în cazul unei reducțiuni pentru surveniență de copil, nu poate fi vorba decât de o reducțiune în numerar și în nici un caz în natură”. Nu s-a ajuns la niciun acord între cei trei copii.

B.

Acțiunea în reducțiune formulată de reclamant

15.

Print-o acțiune din 7 ianuarie 1998, reclamantul și-a chemat fratele vitreg, J.L., și sora vitregă, A., în judecată pentru reducțiunea donației-partaj, în conformitate cu articolul

1077-1 din Codul civil (paragraful 25 de mai jos). El a solicitat o cotă rezervatară egală cu a acestora asupra masei succesorale a mamei sale.

16.

După condamnarea de către Curte în

cauza

Mazurek împotriva Franței

(

nr.

34406/97, 1 februarie 2000, CEDO 2000-II), Franța a modificat, prin Legea nr. 2001-1135 din 3 decembrie 2001 (denumită în continuare „Legea din 2001”), legislația și a acordat copiilor

„nelegitimi” drepturi succesorale identice cu ale copiilor legitimi (paragraful 28 de mai jos). Această nouă lege a intrat în vigoare înainte ca

o hotărâre să fie pronunțată în litigiul în cauză. În conformitate cu dispozițiile tranzitorii,

sub rezerva acordurilor amiabile deja încheiate și a deciziilor judecătorești irevocabile, dispozițiile referitoare la noile drepturi succesorale ale copiilor nelegitimi ai căror tată sau mamă erau, la momentul concepției, în relații diferite de căsătorie, erau aplicabile succesiunilor deschise la data publicării legii în Jurnalul Oficial (4 decembrie 2001) și nedezbătute înainte de această dată (articolul 25-II din Legea din 2001, paragraful 30 de mai jos).

17.

În concluziile sale recapitulative din 20 februarie 2003, reclamantul s-a sprijinit pe prevederile Legii din 2001. El a susținut că aceasta a abrogat articolul

14 din Legea din 3 ianuarie 1972 privind filiația (denumită în continuare „Legea din 1972”,

punctele 27 și 29 de mai jos), dispoziție tranzitorie care prevedea că drepturile rezervatarilor stabilite prin respectiva Lege nu puteau fi exercitate în detrimentul donațiilor între vii consimțite înainte de intrarea sa în vigoare. Potrivit reclamantului, abrogarea

acestei prevederi a făcut posibilă introducerea acțiunii în reducțiune în temeiul articolului 1077-1 din Codul civil, cu toate că donația-partaj a fost încheiată la 24 ianuarie 1970.

1.

Hotărârea în prima instanță

18.

Printr-o hotărâre din 6 septembrie 2004,

Tribunalul de mare instanță din Béziers a admis cererea reclamantului. Acesta a considerat că articolul

14 din Legea din 1972 era contrară articolelor 8 și 14 din Convenție.

În acest sens, el a făcut trimitere la

hotărârea

Marckx împotriva Belgiei

(13 iunie 1979, seria A. nr. 31), recunoscând că „viața familială presupunea, în egală măsură, interesele materiale”, precum și la mai multe hotărâri ale Curții „care au continuat să afirme caracterul discriminatoriu al diferențelor de tratament în materie de moștenire între copiii legitimi și nelegitimi (hotărârea

Mazurek, Inze

și

Vermeire)

”

.

De asemenea, a constatat că acest articol era contrar noii legi din 2001. Tribunalul a statuat că

reclamantul beneficia de aceleași drepturi de moștenire ca și fratele și sora sa vitregă, motivându-și decizia după cum urmează:

„Că articolul 25-1 din Legea din 3 decembrie 2001 prevede că această lege este aplicabilă succesiunilor deschise după intrarea sa în vigoare; că sub rezerva acordurilor amiabile deja încheiate și a hotărârilor judecătorești irevocabile, dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile succesiunilor deschise la data publicării legii în Jurnalul Oficial al Republicii Franceze, în măsura în care aceste succesiuni nu au fost dezbătute prin efectuarea unui partaj înainte de această dată;

Că în prezenta cauză, succesiunea doamnei M. nu a fost încă dezbătută și că, astfel, se aplică prevederile privind noile drepturi de moștenire ale copiilor nelegitimi ai căror tată sau mamă erau, la data conceperii, căsătoriți. (...)

Că în fapt, nu este rezonabil a se susține că legiuitorul, prin adoptarea Legii din 3 decembrie 2001, a dorit să mențină o dispoziție contrară spiritului și scopului noii legi.”

2.

Hotărârea în apel

19.

În octombrie și decembrie 2004, J.L. și moștenitorii lui A., decedată în timpul procedurii, au formulat apel împotriva hotărârii de fond.

20.

Printr-o hotărâre din 14 februarie 2006, Curtea de apel din Montpellier a infirmat hotărârea și a statuat că reclamantul nu avea dreptul să introducă acțiunea în reducțiunea donației-partaj în temeiul articolului

14, alineatul 2 din Legea din 1972. Ea a precizat că:

„(...) în conformitate cu [acest articol], drepturile rezervatarilor stabilite prin prezenta lege sau rezultate din noile reguli privind stabilirea filiației nu pot fi exercitate în detrimentul donațiilor între vii efectuate înainte de intrarea ei în vigoare.

Acest text, care prevede o regulă generală, în special în ceea ce privește efectele retroactive ale noilor reguli privind filiația prevăzute de Legea din 3 ianuarie 1972, nu a fost abrogat în mod expres prin Legea din 3 decembrie 2001, iar abrogarea sa tacită nu e dedusă nici din termenii acestei legi, pe de o parte, prin faptul că nu-i este contrar, iar pe de altă parte, prin faptul că nu a fost limitat doar la aplicarea articolului 915 din Codul Civil abrogat prin această Lege.”

Curtea de Apel a considerat că o asemenea concluzie nu era neconformă cu principiul general al egalității în drepturi, indiferent de naștere, așa cum rezultă din articolul 1 din Protocolul nr. 1, 8 și 14 din Convenție:

„Mai întâi, dispozițiile articolului 14 din Legea din 1972 au ca unic obiect interzicerea exercitării drepturilor rezervatarilor prevăzute în prezenta lege și extinse prin Legea din 3 decembrie 2001, în detrimentul donațiilor între vii încheiate înainte de 1 august 1972, fără a-i priva pe rezervatari de drepturile lor la succesiune. Apoi, ele au o justificare obiectivă și rezonabilă cu privire la scopul legitim urmărit, și anume de a garanta o anumită armonie a relațiilor familiale prin consolidarea drepturilor dobândite în acest context, uneori, de un timp foarte îndelungat, fără a crea diferențe excesive între moștenitori, observându-se că [aceste prevederi] au o aplicabilitate limitată în timp și în ceea ce privește liberalitățile incidente.”

3.

Hotărârea Curții de casație

21.

Reclamantul a formulat recurs. Prin acest demers întemeiat pe încălcarea articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 14 din Convenție, el a susținut că armonia relațiilor de familie nu putea avea o legitimitate superioară egalității, în materie de drepturi civile, între copiii născuți din căsătorie și copiii născuți în afara căsătoriei.

22.

În avizul său transmis părților,

avocatul general al Curții de casație a propus respingerea recursului. El s-a adresat

judecătorilor primei camere civile a Curții de casație, în următorii termeni:

„(...) Nu ar trebui să avem în vedere că succesiunea deschisă nu a condus la partaj înainte de data publicării legii, din moment ce o acțiune în reducțiune privind donația-partaj era pendinte la acea dată ?

Într-adevăr, din abordarea diferită propusă de dispozițiile tranzitorii ale Legilor din 1972 și 2001, apare dificultatea care vă este supusă spre analiză. În timp ce nici succesiunile deschise,

nici donațiile între vii făcute înainte de intrarea în vigoare a Legii din 1972, nu puteau fi repuse în discuție prin această lege, Legea din 2001 permite copiilor nelegitimi ai căror tată sau mamă erau, la momentul concepției, căsătoriți, de a beneficia de drepturi succesorale în succesiunile deschise înainte de publicarea acestei din urmă legi.

Această diferență justifică faptul că dispozițiile Legii din 2001 nu sunt aplicate cu strictețe. Doar un partaj efectuat,

un acord amiabil încheiat sau o hotărâre judecătorească irevocabilă permit

excluderea noilor drepturi ale acestor copii în legătură cu moștenirile deja deschise. Prin exercitarea

acțiunii în reducțiune, succesiunea deschisă la data publicării Legii din 2001 nu poate „declanșa partajul” la data publicării legii.

Mi se pare, prin urmare, dificil de susținut că Legea din 3 decembrie 2001

nu este aplicabilă. Cu toate acestea, prevederile articolului 14 din Legea din 3 ianuarie 1972 sunt lipsite de orice ambiguitate. Drepturile rezervatarilor stabilite prin prezenta lege nu pot fi exercitate

„în detrimentul donațiilor între vii încheiate înainte de intrarea sa în vigoare”.

Ar trebui,

deci, să presupunem că aceste dispoziții au fost abrogate tacit?

Făcând abstracție de timp, memoriul suplimentar susține că contradicția manifestă între dispozițiile tranzitorii ale acestor două legi presupune abrogarea tacită a acelora care guvernează Legea din 1972. Dacă

abordarea este diferită între regimul tranzitoriu instaurat în 1972 și cel reținut în 2001, nu mi se pare, totuși, că există o contradicție.

Excluzând repunerea în discuție a donațiilor între vii încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii din 1972,

legiuitorul a intenționat să garanteze securitatea juridică pe care aceste donații o impun. Nimic nu justifică ca această securitate juridică să fie repusă în cauză în 2002,

dispozițiile tranzitorii anterioare fiind complementare celor definite prin Legea din 2001.

Acestea mă conduc la a vă propune să respingeți primul motiv de recurs, donația

inter vivos

intervenită la 24 ianuarie 1970 neputând fi repusă în cauză de drepturile de moștenire izvorâte din noile reguli privind stabilirea filiației. În acest sens,

dacă realitatea partajului înainte de data publicării Legii din 3 decembrie 2001 este discutabilă, existența unei donații între vii încheiată înainte de intrarea în vigoare a Legii din 3 ianuarie 1972 nu este disputată. (...)”

23.

Printr-o hotărâre din 14 noiembrie 2007, Curtea de Casație a respins recursul, ridicând

din oficiu un motiv de drept. Ea a amintit că,

în temeiul dispozițiilor tranzitorii ale Legii din 2001, noile drepturi succesorale ale copiilor nelegitimi ai căror tată sau mamă erau, la momentul concepției, căsătoriți, nu erau aplicabile decât succesiunilor deschise și încă nedezbătute înainte de 4

decembrie 2001 (paragraful 16 de mai sus). Ea a statuat că, având în vedere că partajul succesoral

s-a realizat prin decesul doamnei M., survenit în iulie 1994, așadar înainte de 4 decembrie 2001, dispozițiile mai sus citate nu erau aplicabile.

II. DREPTUL SI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

A. Donația-partaj

și acțiunea în reducțiune

24.

Legea franceză permite împărțirea propriului patrimoniu între moștenitorii unei persoane. În cadrul unei donații-partaj, donatorul

decide asupra unei distribuiri imediate a bunurilor sale (transferul

inter vivos

). Acesta este un partaj anticipat, definitiv și negociat. Dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză este transferat la momentul donației, care constituie, în același timp, primul act (anticipat) al unei succesiuni destinate a se

deschide mai târziu. Potrivit jurisprudenței Curții de casație,

donația-partaj

inter vivos

devine un partaj succesoral prin decesul donatorului. Succesiunea este, în același timp, deschisă și definitiv lichidată sau partajată la momentul decesului

ascendentului (Cass. Civ. 7 martie 1876; 1

Civ, 5 octombrie 1994,

Bull. 1994, I, nr. 27).

25.

Descendentul care nu a fost cuprins în partaj poate să-și constituie cota sa rezervatară din bunurile existente la

deschiderea succesiunii. Dacă aceste bunuri nu sunt suficiente, el dispune de o acțiune în reducțiune, care trebuie introdusă într-un termen de cinci ani de la decesul donatorului. Aceasta este calea de recurs pe care a folosit-o reclamantul, în conformitate cu articolele 1077-1 și 1077-2 din Codul civil, în vigoare la momentul faptelor:

Articolul 1077-1

„Descendentul care nu a concurat la donația-partaj sau care a primit un lot inferior cotei rezervatare, poate introduce o acțiune în reducțiune, dacă la deschiderea succesiunii nu există bunuri neincluse în partaj și suficiente pentru a-și constitui sau completa rezerva, ținând cont de liberalitățile de care a putut beneficia.”

Articolul 1077-2

„Donațiile-partaj urmează regulile donațiilor între vii în ceea ce privește imputarea, calculul rezervei și reducțiunea.

Acțiunea în reducțiune nu poate fi introdusă decât după decesul

ascendentului care a efectuat partajul sau al supraviețuitorului ascendenților, în cazul partajului conjunctiv. Ea se prescrie într-un termen de cinci ani de la momentul decesului.

Copilul încă neconceput la momentul donației-partaj dispune de o acțiune similară pentru a-și constitui sau completa partea sa de moștenire.”

(...)

C.

Dispoziții tranzitorii

(...)

2.

Articolul 25 din Legea din 2001

30.

În conformitate cu articolul 25-I din Legea din 2001, în principiu, intrarea în vigoare a legii este amânată pentru 1 iulie

4 decembrie 2001. Astfel, articolul

25-II dispune următoarele:

„Prezenta lege va fi aplicabilă succesiunilor deschise începând cu 1 iulie 2002, cu următoarele excepții: (...)

2

o

Sub rezerva acordurilor amiabile deja încheiate și a hotărârilor judecătorești irevocabile, vor fi aplicabile succesiunilor deschise la data publicării prezentei legi în Jurnalul Oficial al Republicii Franceze și nedezbătute înainte de această dată:

- dispozițiile referitoare la noile drepturi succesorale ale copiilor nelegitimi ai căror tată sau mamă erau, la momentul concepției, căsătoriți; (...)”

31.

În măsura în care se referă la drepturile copiilor „nelegitimi”, Legea din 2001 are, așadar, vocația de a se aplica tuturor succesiunilor deschise la 4 decembrie 2001, cu condiția să nu fi avut loc un partaj înainte de această dată .

(...)

ÎN DREPT

I.

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENȚIE COROBORAT CU ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

36.

Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a-și exercita drepturile succesorale, în calitate de copil „nelegitim” și denunță persistența unei discriminări nejustificate după hotărârea

Mazurek

și în ciuda adoptării Legii din 2001.

El pretinde încălcarea articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, care prevăd respectiv, după cum urmează:

Articolul 14

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe (...) naștere (...).”

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”.

A.

Hotărârea Camerei

37.

În hotărârea sa din 21 iulie 2011, Camera a considerat că cererea reclamantului intra în sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce era suficient pentru a face articolul 14 din Convenție aplicabil. Într-adevăr, ca urmare a recunoașterii filiației pe linie maternă în 1983,

reclamantul dispunea de un interes, supus controlului instanțelor naționale, în valorificarea drepturilor sale la succesiunea mamei sale într-un mod compatibil cu dispozițiile articolului 14 din Convenție (paragrafele 38-42 din hotărârea Camerei).

38.

Pe fond, Camera a observat că legile din 1972 și 2001 au prevăzut dispoziții tranzitorii precise privind aplicarea noilor drepturi succesorale consacrate

.

Ea a menționat că instanțele naționale au considerat că reclamantul nu putea beneficia de acestea la momentul

introducerii

acțiunii în reducțiunea donației-partaj încheiate în 1970. Într-adevăr, potrivit Curții de

apel, dispoziția tranzitorie din Legea din 1972 excludea repunerea în cauză a donațiilor între vii încheiate înainte de

intrarea în vigoare a acestei legi. Curtea de casație, în ceea ce o privește, a constatat că realizarea partajului succesoral la decesul mamei în 1994 constituia o situație care împiedica,

în conformitate cu articolul 25-II din Legea din 2001, aplicarea noilor dispoziții privind egalitatea succesorală. Aceste interpretări ale dreptului intern urmăreau scopul legitim de a garanta principiul securității juridice și drepturile dobândite, cu mult timp în urmă, de către copiii legitimi;

în plus, ele nu par nerezonabile, arbitrare sau în contradicție flagrantă cu principiul

interzicerii discriminării. Camera a distins situația specifică a prezentei cauze de altele în care partajul succesoral nu fusese încă realizat

(Mazurek,

citată mai sus și

Merger

și Cros împotriva Franței,

nr.

68864/01, 22 decembrie 2004) pentru a concluziona că diferența de tratament din prezenta cauză a fost proporțională cu scopul urmărit și că nu a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 50-59 din hotărârea Camerei).

B.

Argumentele părților

1.

Guvernul

a) Cu privire la aplicabilitatea articolului 14 din Convenție

39.

Guvernul susține că faptele denunțate de reclamant nu se încadrează în sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce face articolul 14 din Convenție inaplicabil. El observă, în acest sens, că donația-partaj din 1970 a presupus un transfer de proprietate al bunurilor către cei doi copii legitimi și a instaurat o situație juridică consolidată care a împiedicat reclamantul să beneficieze de succesiune. Nici Legea din 1972,

nici cea din 2001 nu puteau duce la realizarea cotei succesorale la care ar fi avut dreptul, dacă actul din 1970

nu ar fi existat. Spre deosebire de cauzele

Mazurek

și

Merger și Cros,

în care reclamanții au dobândit în mod automat drepturi succesorale ca urmare a decesului părintelui lor, asupra succesiunii în prezenta cauză s-a dispus în 1970, înainte de decesul mamei reclamantului. Mai mult, acest partaj al bunurilor este anterior, cu mai mulți ani, stabilirii filiației sale în 1983. Prin urmare, potrivit Guvernului, reclamantul nu avea niciun drept ereditar asupra succesiunii (a se vedea,

mutatis mutandis, Alboize-Barthes și Alboize-Montezume împotriva Franței

(dec.), nr. 44421/04, 21 octombrie 2008).

b) Cu privire la fond

40.

În lumina a ceea ce a subliniat în fața Camerei, Guvernul a susținut că reclamantul nu a fost „exclus” de la succesiunea mamei sale, dar că, în măsura în care s-a dispus deja de bunurile acesteia în cadrul donației-partaj din 1970, el nu putea să-și constituie cota succesorală care i-ar fi revenit în temeiul Legilor din 1972 și 2001, în absența

unui astfel

de

act. Astfel, nu hotărârile judecătorești în cauză sunt cele care au împiedicat reclamantul să beneficieze de succesiunea mamei sale, ci un act anterior transferului de proprietate care a instaurat o situație juridică consolidată.

41.

Tocmai de aceste drepturi dobândite de ceilalți moștenitori în 2001, a trebuit legiuitorul, conformându-se pe deplin obligațiilor cu caracter general care i-au fost impuse pentru a executa hotărârea

Mazurek,

să țină cont, la

intrarea în vigoare a legii. Aplicarea noii legi la situații din trecut trebuia să ia neapărat în considerare principiile securității juridice și previzibilității legii, consacrate în jurisprudența Curții. Articolul 25 din Legea din 2001 a exclus

aplicabilitatea noilor drepturi la succesiunile deschise la data publicării sale și care au fost dezbătute înainte de această dată. În opinia Guvernului, în aceste condiții, interpretarea Curții de casație nu este în contradicție cu hotărârea

Mazurek.

Spre deosebire de aceasta din urmă și de cauza

Merger

și Cros,

în care reclamanții au contestat situații care nu erau încă consolidate la momentul introducerii recursului lor, acțiunea în reducțiune introdusă de reclamant în 1998 viza contestarea unui partaj deja realizat.

42.

Guvernul recunoaște că o hotărâre de constatare a unei încălcări a Convenției poate antrena luarea de măsuri generale în

statul pârât și poate avea o incidență care transcende litigiului părților în fața Curții. Cu toate acestea, el afirmă că instanța de la Strasbourg

nu a recunoscut niciodată un efect retroactiv hotărârilor sale. A susține că hotărârea

Mazurek

trebuia să se aplice în prezenta cauză, și anume unei situații juridice definitiv consolidate înainte de pronunțarea acesteia, precum și că aceasta ar trebui să aibă un efect retroactiv, ar goli de conținut dispozițiile articolului 46 din Convenție.

2.

Reclamantul

a) Cu privire la aplicabilitatea articolului 14 din Convenție

43.

Reclamantul nu a prezentat în fața Marii Camere observații suplimentare față de cele prezentate Camerei, prin care și-a exprimat dezacordul cu Guvernul cu privire la acest aspect (paragraful 37 din hotărârea Camerei). El a considerat că stabilirea

filiației materne în 1983 îi conferea un drept de moștenire la deschiderea succesiunii mamei sale - pendinte la data introducerii cererii sale - care intră în sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr.1.

b) Cu privire la fond

44.

Potrivit reclamantului, eficiența articolului 14 din Convenție trebuie să fie garantată și numai motive „foarte

întemeiate” pot determina ca fiind compatibilă cu Convenția o distincție bazată pe naștere. Securitatea juridică nu este

un drept garantat de Convenție, nici o cauză de utilitate publică susceptibilă să justifice o ingerință în respectarea bunurilor în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

45.

Ceea ce putea fi tolerat în 1972, în numele conceptului de securitate juridică, pentru a prevala principiului nediscriminării garantat prin articolul 14, nu mai poate fi considerat acceptabil după hotărârea

Mazurek

. În schimb, reclamantul subliniază că niște drepturi dobândite în mod injust nu ar trebui să fie consolidate prin dispozițiile tranzitorii ale Legii din 2001, menită să pună capăt încălcării constatate în această hotărâre. El consideră că,

reparând prejudiciul cauzat domnului

Mazurek

,

Curtea a refuzat să consolideze situațiile juridice anterioare hotărârii sale. Reclamantul consideră că în prezenta cauză, necunoașterea forței obligatorii a hotărârii

Mazurek

trebuie constatată și sancționată. A concluziona altfel ar însemna să se admită că

un stat, adoptând o legislație menită să se conformeze jurisprudenței Curții, dispune de o perioadă nedeterminată de transpunere a hotărârilor acesteia din urmă, pentru a nu se ocupa, în consecință, decât de succesiuni viitoare, și, astfel, să poată valida

a posteriori

încălcări cunoscute ale Convenției. Reclamantul denunță menținerea unei

discriminări care păstrează efectele Legii din 1972 sancționate de Curte și dezavuate, după părerea sa, de legiuitorul din 2001.

46.

De asemenea, el subliniază că acțiunea în reducțiune pe care a introdus-o în 1998 era pendinte la momentul publicării Legii din 2001, ceea ce ar fi trebuit să antreneze beneficiul noilor drepturi acordate copiilor „nelegitimi”. Pe cale de consecință, el consideră că, din cauza acestei

causae pendentiae,

succesiunea mamei sale nu putea fi definitiv împărțită decât prin transformarea acțiunii în reducțiunea donației-partaj într-o cale de recurs ineficace.

C.

Aprecierea Curții

1.

Cu privire la aplicabilitatea articolului 14 din Convenție

a) Principii generale

47.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții,

articolul 14 din Convenție completează celelalte dispoziții substanțiale ale Convenției și a protocoalelor sale. Acesta nu are o existență independentă deoarece își produce efectele numai în cadrul „exercitării drepturilor și libertăților” garantate. Cu toate acestea, el poate intra în joc chiar și în lipsa unei încălcări a acestor dispoziții, și în acest sens este autonom, însă nu își poate găsi aplicarea decât în cazul în care faptele cauzei intră în sfera de aplicare a cel puțin uneia dintre respectivele dispoziții (a se vedea, printre multe altele,

Van Raalte împotriva Olandei,

21 februarie 1997, § 33,

Culegere de hotărâri și decizii

1997-I;

Petrovic împotriva Austriei,

27 martie 1998, § 22,

Culegere 1998-II; Zarb Adami împotriva Maltei,

nr. 17209/02, § 42, CEDH 2006-VIII și

Konstantin Markin împotriva Rusiei

[GC]

,

nr. 30078/06, § 124, CEDH 2012 (extrase)).

b) Cu privire la incidența articolului 1 din Protocolul nr. 1 asupra faptelor cauzei

48.

În prezenta cauză, este așadar necesar să se stabilească dacă capătul de cerere al reclamantului privind imposibilitatea de a-și exercita drepturile succesorale printr-o acțiune în reducțiunea liberalității făcute de mama sa cu încălcarea cotei sale rezervatare, cade sub incidența, și anume în sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

49.

Curtea reamintește că noțiunea de „bun”, menționat în prima parte a acestei dispoziții, are un înțeles autonom, care nu se limitează la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale și care este independent de calificările formale ale dreptului intern: alte câteva drepturi și interese constituind active pot fi, de asemenea, considerate „drepturi patrimoniale” și, prin urmare, „bunuri” în sensul acestei dispoziții

(Beyeler împotriva Italiei

[GC]

,

nr. 33202/96, § 100, CEDH 2000-I).

50.

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează dreptul de a dobândi bunuri

(Slivenko

și alții împotriva Letoniei

(dec.) [GC], nr. 48321/99,

Ališić și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei

(dec.), nr. 60642/08, § 52, 17 octombrie 2011), în special pe calea succesiunii

ab intestat

sau a liberalităților (a se vedea,

mutatis mutandis, Marckx,

citată anterior, § 50 și

Merger și Cros,

citată anterior,

Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei,

20 noiembrie 1995, § 31, seria A nr. 332;

Kopecky împotriva Slovaciei

[GC]

,

nr. 44912/98, § 35, CEDH 2004-IX și

Association nationale des pupilles de la Nation împotriva Franței

(dec.), nr. 22718/08, 6 octombrie 2009). Speranța legitimă trebuie să aibă o „bază rezonabilă în dreptul intern” (a se vedea

Kopecký,

citată anterior

,

Depalle împotriva Franței

[GC], nr. 34044/02, § 63, CEDH 2010 și

Saghinadze și alții împotriva Georgiei,

nr. 18768/05, § 103, 27 mai 2010). În mod similar, noțiunea de „bun” poate fi extinsă la un anumit beneficiu de care reclamanții au fost privați în virtutea unei condiții de acordare discriminatorii

(Andrejeva împotriva

Letoniei

[GC], nr.

55707/00, § 79, CEDH 2009). În schimb, speranța de a vedea recunoașterea conservării unui drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca fiind un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, același lucru fiind valabil pentru o creanță condiționată care nu se concretizează ca urmare a neîndeplinirii condiției (a se vedea evocarea principiilor relevante în

Malhous împotriva Republicii Cehe

(dec.) [GC], nr. 33071/96, CEDH 2000-XII, cu trimiteri ulterioare la jurisprudența Comisiei; a se vedea, de asemenea,

Prince Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei

[GC], nr. 42527/98, § 85, CEDH 2001-VIII;

Nerva și alții împotriva Regatului Unit,

nr.

42295/98, § 43, CEDH 2002-VIII;

Stretch împotriva Regatului Unit,

nr.

44277/98, § 32, 24

iunie 2003).

51.

În fiecare cauză, este important să se examineze dacă circumstanțele, luate în ansamblu, l-au făcut pe reclamant să dețină un interes material protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1

(Bozcaada Kimisis Teodoku Rum Ortodoks Kilisesi Vakfi împotriva Turciei,

nr. 37639/03, 37655/03, 26736/04 și 42670/04, § 41, 3 martie 2009;

Depalle,

citată anterior, § 62;

Plalam

S.P.A. împotriva Italiei

(fond), nr. 16021/02, § 37, 18 mai 2010 și

Di Marco împotriva Italiei

(fond), nr. 32521/05, § 50, 26 aprilie 2011). În această privință, Curtea consideră că

este necesar să se ia în considerare următoarele elemente de drept și de fapt.

52.

În prezenta cauză, Curtea observă că doar pe considerentul caracterului „nelegitim” al filiației sale i-a fost refuzat reclamantului dreptul de a solicita reducțiunea donației-partaj făcută de mama sa, această calificare a filiației sale fiind la baza deciziei Curții de casație - interpretând dispozițiile tranzitorii din Legea din 2001 - de a exclude

aplicarea, în ceea ce privește situația reclamantului, a dispozițiilor referitoare la noile drepturi succesorale recunoscute de această lege. Or, în situații în care, ca și în

prezenta cauză, un reclamant formulează în temeiul articolului 14 coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, o cerere în baza faptului că a fost lipsit, în tot sau în parte și pe un motiv discriminatoriu prevăzut la articolul 14, de o valoare patrimonială, criteriul relevant constă în a stabili dacă, în lipsa acestui motiv discriminatoriu, reclamantul ar fi avut un drept, supus controlului instanțelor naționale, asupra acestei valori patrimoniale (a se vedea,

mutatis mutandis,

Stec și alții împotriva Regatului Unit

(dec.)

[GC],

nr.

65731/01 și 65900/01, § 55, CEDH 2005-X

[GC];

Andrejeva,

citată

anterior, § 79),

Aceasta este situația în

prezenta cauză.

53.

Guvernul susține că reclamantul nu putea pretinde niciun drept succesoral cu privire la donația-partaj din 1970, pentru că aceasta a avut drept consecință împărțirea, cu efect imediat și irevocabil, a bunurilor mamei sale, înainte de stabilirea filiației lui materne pe cale judecătorească (paragraful 39 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea nu poate subscrie acestei teze. Ea observă că, deși donația-partaj are ca efect imediat realizarea unui transfer de proprietate, conform jurisprudenței Curții de casație, ea nu devine un partaj succesoral decât la moartea donatorului. Succesiunea este deschisă și definitiv și în același timp lichidată sau partajată în ziua decesului

ascendentului (paragraful 24 de mai sus) care, în prezenta cauză a avut loc abia

în 1994. Or, la această dată,

filiația reclamantului fusese stabilită. Așadar, reclamantul a fost îndepărtat de la succesiunea mamei sale datorită caracterului „nelegitim” al filiației.

54.

În acest sens, prezenta cauză se apropie de cauzele

Mazurek

și

Merger și Cros,

citate mai sus și se distinge de

cauza

Alboize-Barthes și Alboize-Montezuma împotriva Franței

(citată mai sus), în care s-a decis că soluționarea succesiunii tatălui reclamantelor, intervenită în 1955, așadar cu mult înainte de stabilirea filiației lor, le-a împiedicat să beneficieze de drepturi de moștenire asupra succesiunii lui

de cujus

și să se pretindă titulare ale unui „bun”.

55.

Prin urmare, interesele patrimoniale ale reclamantului intră în domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1 și al dreptului la respectarea bunurilor pe care îl garantează, ceea ce face suficient ca articolul 14 din Convenție să fie aplicabil.

2.

Cu privire la fond

a) Principii generale

56.

Curtea reamintește că, în exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție, articolul 14 interzice tratamentul diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, al

persoanelor aflate în situații comparabile. În temeiul acestei dispoziții,

o distincție este discriminatorie dacă ea „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, și anume dacă nu urmărește un „scop legitim” sau dacă nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit”

(Mazurek,

citată mai sus,

§§ 46 și 48). De altfel,

Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații altminteri analoage justifică diferențele de tratament

(Stec și alții împotriva Regatului Unit

[GC], nr. 65731/01 și 65900/01, §§ 51 și 52, CEDH 2006-VI). Întinderea acestei marje de apreciere variază în funcție de circumstanțe, subiect și context,

însă este atribuția Curții să se pronunțe în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției. Întrucât Convenția este în primul rând un sistem de protecție a drepturilor omului, Curtea trebuie totuși să ia în considerare evoluția situației în statele contractante și să reacționeze, de exemplu, la orice consens apărut cu privire la standardele de atins

(Konstantin Markin,

citată anterior, § 126).

57.

În conformitate cu jurisprudența constantă începând cu hotărârea

Marckx,

citată mai sus, distincția stabilită în materie succesorală între copiii „naturali” și cei „legitimi” ridică probleme sub aspectul articolului 8 din Convenție analizat separat

(Johnston si alții împotriva Irlandei,

18 decembrie 1986, seria A nr. 112), precum și sub cel al articolului 14 din Convenție coroborat cu articolele 8

(Vermeire împotriva Belgiei,

29 noiembrie 1991, seria A nr. 214-C;

Brauer

împotriva Germaniei,

nr. 3545/04, 28 mai 2009) și 1 din Protocolul nr. 1

(Inze împotriva Austriei,

28 octombrie 1987, seria A nr. 126;

Mazurek,

citată anterior și

Merger

și Cros,

citată mai sus).

Curtea a extins această jurisprudență la liberalități, confirmând interzicerea discriminării în domeniul testamentar

(Pla și Puncernau împotriva Andorrei,

nr. 69498/01, CEDH 2004-VIII).

Astfel, din anul 1979,

în hotărârea

Marckx,

Curtea a afirmat

incompatibilitatea cu Convenția a limitărilor drepturilor succesorale ale copiilor, bazate pe naștere. Ea n-a încetat să reafirme acest principiu fundamental, ridicând interdicția discriminării bazate pe caracterul „natural” al legăturii de rudenie la statutul de normă de protecție a ordinii publice europene.

58.

De asemenea, Curtea reamintește că s-a ajuns de mult timp la un consens între Statele membre ale Consiliului Europei cu privire la importanța egalității de tratament între copiii născuți din căsătorie și copiii născuți în afara căsătoriei, ceea ce a condus în prezent la uniformitatea legislațiilor naționale în această privință - principiul egalității făcând să dispară noțiunile însăși de copil legitim și nelegitim - precum și la o evoluție socială și juridică care confirmă definitiv obiectivul egalității între copii (paragrafele 28, 34 și 35 de mai sus).

59.

Mai mult, doar motive foarte întemeiate pot duce la a considera ca fiind compatibilă cu Convenția o distincție bazată pe nașterea în afara căsătoriei

(Inze,

citată mai sus, § 41;

Camp și Bourimi împotriva Olandei,

nr. 28369/95, § 38, CEDH 2000-X, și

Braueitat,

citată mai sus

,

60.

Curtea nu este chemată, în principiu,

să soluționeze diferendele cu caracter pur privat. Cu toate acestea, în exercitarea controlului european ce îi revine, ea nu rămâne pasivă atunci când interpretarea făcută de către o instanță națională a unui act juridic, fie că este vorba de o clauză testamentară, de un contract privat, de un document public, de o dispoziție legală sau de o practică administrativă, apare ca fiind nerezonabilă, arbitrară sau în flagrantă contradicție cu interdicția discriminării prevăzute la articolul 14 și, mai general, cu principiile adiacente Convenției

(Larkos împotriva Ciprului

[GC], nr. 29515/95, §§ 30-31, CEDH 1999-I;

Pla și Puncernau,

citată mai sus,

Karaman împotriva Turciei,

nr. 6489/03, § 30, 15 ianuarie 2008).

b) Aplicarea în prezenta cauză

i. Cu privire la existența unei diferențe de tratament bazate pe nașterea în

afara căsătoriei

61.

În prezenta cauză, nimeni nu contestă faptul că reclamantul a fost privat de

o cotă din rezerva sa succesorală și plasat în mod definitiv într-o poziție diferită de cea a copiilor legitimi în ceea ce privește succesiunea mamei lor. El a fost,

într-adevăr, împiedicat să obțină reducțiunea donației-partaj din care a fost exclus și parte din rezerva sa succesorală datorită statutului său de copil „nelegitim”.

62.

Această diferență de tratament între reclamant și fratele său vitreg și sora sa vitregă izvorăște din prevederile articolului 25-II din Legea din 2001, care pune drept condiție pentru aplicarea noilor drepturi succesorale ale copiilor „nelegitimi” la succesiunile deschise înainte de 4 decembrie 2001 faptul de a nu fi făcut obiectul unui partaj înainte de această dată (paragraful 30 de mai sus). Or, interpretând dispoziția tranzitorie corespunzătoare, Curtea de casație a estimat că partajul succesoral a avut loc în 1994, în momentul decesului mamei reclamantului (paragraful 23 de mai sus), urmând o jurisprudență mai veche în materie de donație-partaj, conform căreia succesiunea este deschisă și în același timp împărțită prin decesul donatorului (paragraful 24 de mai sus). Un copil legitim, omis de la donația-partaj sau încă neconceput la momentul încheierii acesteia, nu ar fi fost confruntat cu un astfel de obstacol în demersurile sale pentru a-și constitui rezerva sau cota sa succesorală, în conformitate cu articolele 1077-1 și 1077-2 din Codul civil (paragraful 25 de mai sus). Nu este, prin urmare, contestat faptul că diferența de tratament suferită de reclamant are drept singur motiv nașterea sa în afara căsătoriei.

63.

Curtea reamintește că rolul său nu este de a se pronunța cu privire la interpretarea cea mai corectă a dreptului intern, ci de a vedea dacă modul în care a fost aplicată această legislație a încălcat drepturile reclamantului garantate prin articolul 14 din Convenție (a se vedea, printre multe altele și

mutatis mutandis,

Padovani împotriva Italiei,

26 februarie 1993, § 24, seria A, nr. 257-B și

Pla și Puncernau,

citată mai sus,

prezenta cauză, Curtea trebuie, prin urmare, să stabilească dacă diferența de tratament având ca temei o dispoziție a dreptului intern, avea o justificare obiectivă și rezonabilă.

ii. Cu privire la justificarea diferenței de tratament

α) Cu privire la urmărirea unui scop legitim

64.

Guvernul nu mai avansează nicio justificare pentru discriminarea între copiii legitimi și „nelegitimi”. Curtea constată, într-adevăr, că statul

francez a fost de acord să își modifice legislația în urma hotărârii

Mazurek,

citată mai sus, și a reformat dreptul succesoral prin abrogarea ansamblului dispozițiilor discriminatorii cu privire la copiii

„nelegitimi” la mai puțin de doi ani după pronunțarea acesteia. Ea salută, de altfel,

această conformare a dreptului francez la principiul convențional al nediscriminării.

65.

Cu toate acestea, potrivit Guvernului, nu este posibilă încălcarea drepturilor dobândite de către terți, în speță ceilalți moștenitori, aceasta justificând limitarea efectului retroactiv al Legii din 2001 doar la succesiunile care au fost deschise la data publicării sale și care nu au făcut obiectul unui partaj la această dată. Dispozițiile tranzitorii au fost de altfel edictate pentru a garanta armonia familiilor prin consolidarea drepturilor dobândite de către beneficiarii succesiunilor deja partajate.

66.

Curtea nu este convinsă de faptul că negarea drepturilor succesorale a unuia sau a mai multor membri ai unei familii poate contribui la asigurarea armoniei în sânul acesteia. În schimb, ea admite că protecția drepturilor dobândite anterior poate servi interesele securității juridice, valoare adiacentă Convenției

(Brumărescu împotriva României

[GC],

nr. 28342/95, § 61, CEDH 1999-VII;

Beian

împotriva României (nr.1),

nr.

30658/05, § 39, CEDH 2007-V (extrase);

Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei

[GC],

nr. 13279/05, §§ 56-57, 20 octombrie

2011

; Albu și alții împotriva României,

nr. 34796/09 și următoarele, § 34, 10 mai 2012). Astfel, cu privire la o succesiune acceptată de un copil „nemegitim” la deschiderea acesteia, în 1993 și lichidată în 1996, Curtea a statuat deja că inadmisibilitatea cererii, pronunțată de Curtea de casație pe motiv că succesiunea făcuse deja obiectul unui partaj – ceea ce nu-i permitea să beneficieze de drepturi noi în aplicarea dispozițiilor tranzitorii din Legea din 2001 - era în concordanță cu principiul securității juridice, așa cum se amintește în hotărârea

Marckx.

Într-adevăr, „nu se poate cere ca instituția judiciară să anuleze un partaj liber acceptat în considerarea unei hotărâri a Curții intervenite după respectivul partaj”

(E.S. împotriva Franței

(dec.), nr. 49714/06,

10 februarie 2009). Curtea concluzionează că preocuparea de a

asigura stabilitatea reglementărilor succesorale, de care au dat dovadă legiuitorul și judecătorul sesizat în acest caz, constituie un scop legitim susceptibil a justifica diferența de tratament din prezenta cauză. De asemenea, este necesar ca aceasta să fie proporțională în raport cu acest obiectiv.

β) Cu privire la proporționalitatea între mijloacele utilizate și scopul urmărit

67.

Curtea observă că în prezenta cauză, sub rezerva acțiunii în reducțiune prevăzute de lege, fratele vitreg și sora vitregă a reclamantului au obținut drepturi patrimoniale prin efectul donației-partaj din 1970, aceasta constituind partajul succesoral la decesul doamnei

M., care a avut loc în iulie 1994. Acest fapt permite să se distingă prezenta cauză de hotărârile

Mazurek

și

Merger și Cros,

citate mai sus, în care partajul succesoral nu fusese încă realizat.

68.

Cu toate acestea, Curtea amintește că „protecția ‚încredererii’ lui

de cujus

și a familiei sale trebuie diminuată în fața imperativului egalității de tratament între copiii născuți în afara căsătoriei și copiii născuți din căsătorie”

(Brauer,

citată mai sus, § 43).

În acest sens,

ea consideră că fratele și

sora vitregă a reclamantului știau - sau ar fi trebui să știe - că drepturile lor puteau fi contestate. Într-adevăr, la momentul decesului mamei lor în 1994,

legea prevedea o perioadă de cinci ani pentru a exercita o acțiune în reducțiunea donației-partaj. Prin urmare, moștenitorii legitimi trebuia să știe că fratele lor vitreg putea cere partea sa de moștenire până în

1999 și că această acțiune era susceptibilă să repună în cauză nu numai partajul ca atare,

ci și cota fiecăruia din descendenți. De altfel, acțiunea în reducțiune pe care reclamantul a introdus-o, în final, în 1998, era pendinte în fața instanțelor naționale la momentul pronunțării hotărârii

Mazurek,

care declara incompatibilă cu dispozițiile Convenției o inegalitate succesorală bazată pe nașterea în afara căsătoriei, precum și la momentul publicării Legii din 2001 pentru executarea acestei hotărâri prin încorporarea în dreptul francez a principiilor afirmate în aceasta. În cele din urmă, reclamantul nu era un descendent a cărui existență să nu fi fost cunoscută, deoarece a fost recunoscut ca fiu natural al mamei lor printr-o hotărâre din 1983 (a se vedea paragraful 12 de mai sus; a se vedea,

mutatis mutandis, Camp și Bourimi,

citată mai sus,

69.

Cu privire la acest ultim aspect, Curtea observă că, potrivit Guvernului, specificul donației-partaj împiedică orice contestație a unei situații juridice existente, și anume partajul bunurilor efectuat în 1970 și devenit definitiv la decesul lui

de cujus,

în pofida procedurii judiciare în curs (paragrafele 40 și 41 de mai sus). Reclamantul se opune acestei teze (paragraful 46 de mai sus). În circumstanțele particulare ale

acestei cauze, în cazul în care legislația europeană și reformele legislative naționale arătau o tendință clară spre eliminarea oricărei discriminări împotriva copiilor născuți în afara căsătoriei cu privire la drepturile lor succesorale, Curtea constată că recursul formulat de reclamant în 1998 în fața instanțelor naționale și respins de acestea în 2007 cântărește greu în examinarea proporționalității diferenței de tratament (a se vedea paragrafele 22 și 68 de mai sus și paragraful 72 de mai jos). Faptul că acest recurs era încă pendinte în 2001 nu putea, într-adevăr, decât să relativizeze

așteptările celorlalți moștenitori ai doamnei M. de a le fi recunoscute drepturi incontestabile asupra succesiunii acesteia.

70.

De asemenea, în lumina celor de mai sus, Curtea consideră că scopul legitim al protecției drepturilor succesorale ale fratelui vitreg și sorei vitrege ale reclamantul nu era de o asemenea importanță încât să prevaleze solicitării reclamantului de a obține o parte din moștenirea mamei sale.

71.

Mai mult decât atât, se pare că, chiar și în perspectiva autorităților naționale, așteptările moștenitorilor care au beneficiat de

o donație-partaj nu trebuie să fie protejate în toate împrejurările. Într-adevăr, dacă aceeași acțiune în reducțiunea donației-partaj ar fi fost exercitată în același timp de către un alt copil legitim, născut după încheierea acesteia sau exclus în mod voluntar de la partaj, acest considerent nu i-ar fi fost opus.

72.

În această privință, Curtea consideră contestabil faptul că în 2007, la destui ani după pronunțarea hotărârilor

Marckx

și

Mazurek

,

mai sus citate, instanța națională ar fi putut modula diferit protecția securității juridice în funcție faptul dacă era opusă unui copil legitim sau unui copil „nelegitim”. Ea notează, de asemenea, faptul că

Curtea de casație nu a răspuns la motivul principal invocat de reclamant și întemeiat pe încălcarea principiului nediscriminării, așa cum este garantat de

articolul 14 din Convenție. Or, ea a statuat deja că instanțele judecătorești trebuie să examineze cu rigurozitate motivele legate de „drepturile

și libertățile” garantate de Convenție cu care sunt sesizate și că este vorba de un corolar al principiului subsidiarității

(Wagner et J.M.W.L. împotriva Luxemburgului,

nr. 76240/01, § 96, 28 iunie 2007 și

Magnin împotriva Franței

(dec.), nr. 26219/08, 10 mai 2012).

γ) Concluzie

73.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea concluzionează că nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul legitim urmărit. Diferența de tratament la care a fost supus reclamantul nu a avut, prin urmare, o justificare obiectivă și rezonabilă. În consecință, a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1.

74.

Această concluzie nu aduce atingere dreptului statelor de a prevedea dispoziții tranzitorii atunci când adoptă reforme legislative în scopul de a-și îndeplini obligațiile care le revin în temeiul articolului 46 § 1 din Convenție (a se vedea, de exemplu,

Antoni împotriva Republicii Cehe,

nr. 18010/06, 25 noiembrie 2010;

Compagnie des gaz de pétrole Primagaz împotriva Franței,

nr. 29613/08, § 18, 21 decembrie 2010;

Mork

împotriva Germaniei,

nr.

31047/04 și 43386/08, §§ 28-30 și 54, 9 iunie 2011 și

Taron împotriva Germaniei

(dec.), nr. 53126/07, 29 mai 2012).

75.

Cu toate acestea, deși caracterul în esență declarativ al hotărârilor Curții lasă statului alegerea mijloacelor pentru a remedia consecințele încălcării

(Marckx,

citată mai sus, § 58 și

Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveției

(nr.

2) [GC], nr. 32772/02, § 61, CEDH 2009), trebuie remarcat, în același timp, că adoptarea unor măsuri generale implică pentru stat obligația de a preveni, cu diligență, noi încălcări similare cu cele constatate în hotărârile Curții (a se vedea, de exemplu,

Salah împotriva Olandei,

nr. 8196/02, § 77, CEDH 2006-IX (extrase)). Acest lucru conduce la obligația pentru judecătorii naționali să asigure, în conformitate cu ordinea constituțională și cu respectarea principiului securității juridice, efectul deplin al normelor Convenției, așa cum au fost

interpretate de către Curte. Or, nu a fost cazul în prezenta cauză.

(...)

III.

CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

82.

În conformitate cu articolul 41 din Convenție,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”.

83.

Reclamantul pretinde suma de 128 550,75 euro, care corespunde cotei din masa succesorală care i-ar fi revenit în cazul în care ar fi fost tratat în mod egal cu fratele său vitreg și sora sa vitregă, plus dobânzile legale. Reclamantul solicită, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul moral, pe care le cifrează la 30 000 EUR. În cele din urmă, reclamantul estimează la 20 946 EUR costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor naționale și în fața Curții.

84.

Guvernul consideră că simpla constatare a unei violări ar constitui o reparație adecvată a prejudiciului material suferit de reclamant. Cu privire la prejudiciul moral,

o reparație pecuniară nu ar putea fi decât simbolică. În ceea ce privește costurile și cheltuielile,

Guvernul consideră că reclamantului i-ar putea fi acordată o sumă totală de 10 000 EUR.

85.

Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea consideră că chestiunea aplicării

articolului 41 din Convenție nu se află în stare de judecată. Prin urmare, aceasta trebuie rezervată în totalitate, urmând a se stabili procedura ulterioară ținându-se cont de posibilitatea unui acord între

Statul pârât și reclamant (articolul 75 § 1 din Regulament). În acest sens,

Curtea acordă părților o perioadă de trei luni.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Hotărăște

că a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1;

(...)

3.

Hotărăște

că problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se găsește în stare de judecată;

în consecință,

a)

o

rezervă

în totalitate;

b)

invită

Guvernul și reclamantul să-i prezinte în scris, în termen de trei luni de la data notificării prezentei hotărâri, observațiile lor cu privire la acest aspect și în special, să informeze Curtea în legătură cu orice acord la care ei ar putea ajunge;

c)

rezervă

procedura ulterioară și

deleagă

președintelui Marii Camere sarcina de dispune după cum este necesar.

Redactată în limba franceză și engleză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la data de 7 februarie 2013.

Johan Callewaert

Josep Casadevall

Grefier adjunct

Președinte

La această hotărâre sunt atașate, în conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenție și cu articolul 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:

- opinia concordantă a judecătorului Popović, la care se raliază judecătoarea Gyulumyan;

- opinia concordantă a judecătorului Pinto de Albuquerque.

J.C.M.

J.C.

Opiniile separate nu sunt traduse, însă se regăsesc în limbile engleză și franceză în versiunile oficiale ale hotărârii, care pot fi consultate în baza de date HUDOC a jurisprudenței Curții.

©

Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.

Limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt engleza și franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu își asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului (

http://hudoc.echr.coe.int

) sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiția fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menționat anterior și la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenționați să folosiți vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactați

[email protected]

.

©

Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights (

http://hudoc.echr.coe.int

) or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact

[email protected]

.

©

Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (

http://hudoc.echr.coe.int

) où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante:

[email protected]

.