CASE OF DE SOUZA RIBEIRO v. FRANCE - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

La originea cauzei se află o cerere (nr. 22689/07) formulată în fața Curții la data de 22 mai 2007, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția"), de către un cetățean brazilian, dl Luan de Souza Ribeiro ("reclamantul") împotriva Republicii Franceze.

Reclamantul a fost reprezentat de către dna D. Monget Sarrail, avocat în Créteil și în Guyana Franceză. Guvernul francez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dna E. Belliard, director pentru afaceri juridice, Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul a pretins o încălcare a articolului 8 din Convenție, citit separat și combinat cu articolul 13, în special pentru că nu a avut posibilitatea de a contesta legalitatea unui ordin de expulzare înainte de executarea acestei măsuri.

Cererea a fost repartizată Secțiunii a cincea a Curții (articolul 52 § 1 din Regulamentul Curții). La data de 9 februarie 2009, Președintele Secției a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu articolul 29 § 1 din Convenție și 54A din Regulamentul Curții (Regulament), s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea acesteia.

La data de 30 iunie 2011, o Cameră a Secției a cincea, compusă din Dean Spielmann, președinte, Elisabet Fura, Jean-Paul Costa, Karel Jungwiert, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre și Ann Power, judecători, și Claudia Westerdiek, grefier de secție, a pronunțat o hotărâre prin care a declarat cererea parțial admisibilă și a constatat, cu patru voturi la trei, că nu a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție, coroborat cu articolul 8. O opinie comună separată a judecătorilor Spielmann, Berro-Lefèvre și Power a fost anexată hotărârii.

La data de 27 septembrie 2011, reclamantul a solicitat trimiterea cauzei în fața Marii Camere (articolul 43 din Convenție). Un panel al Marii Camere a admis această cerere la data de 28 noiembrie 2011.

Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile articolelor 26 § § 4 și 5 din Convenție și 24 din Regulament.

Reclamantul și Guvernul au depus observații scrise în fața Marii Camere. În plus, observații scrise comune au fost prezentate de către Groupe d’information et de soutien des immigrés (GISTI - "Imigrants Information and Support Group"), Ligue Française des Droits de l’Homme (LDH - "Human Rights League") și Comité inter-mouvements auprès des évacués (CIMADE), cărora Președintele le-a autorizat intervenția în cadrul procedurii scrise (articolul 36 § 2 din Convenție și 44 § 3 din Regulament).

O audiere publică a avut loc la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la data de 21 martie 2012 (art. 59 § 3).

Reclamantul s-a născut la data de 14 iunie 1988 și locuiește în Remire Montjoly, în Guyana Franceză, un departament și regiune de peste mări din America de Sud.

El a sosit în Guyana Franceză din Brazilia în 1992, la vârsta de patru ani, și a urmat școala acolo pentru un an înainte de a reveni în Brazilia în 1994.

În 1995, deținând o viză de turist, reclamantul a revenit la Cayenne, în Guyana Franceză, unde s-a alăturat părinților săi, ambii având permise de ședere permanentă, și celor două surori și doi frați, dintre care unul avea naționalitate franceză, în timp ce ceilalți trei, născuți pe teritoriu francez, aveau dreptul de a aplica pentru aceasta. Bunicii materni au rămas în Brazilia.

Reclamantul a urmat școala primară și gimnazială în Guyana Franceză între 1996 și 2004. Deoarece nu avea acte de rezidență valabile și nu putea aplica pentru acordarea lor până când nu devenea major (a se vedea paragraful 26 de mai jos), el a trebuit să părăsească școala în 2004, la vârsta de șaisprezece ani.

La data de 25 mai 2005, reclamantul a fost arestat sub suspiciunea de comitere a unei infracțiuni legate de droguri. Printr-o ordonanță din 17 mai 2006, Tribunalul pentru minori din Cayenne l-a plasat sub supravegherea instanței și i-a interzis să părăsească Guyana Franceză.

Printr-o hotărâre din data de 25 octombrie 2006, Tribunalul pentru minori din Cayenne l-a condamnat pe reclamant la două luni de închisoare cu suspendare, și doi ani de probațiune, împreună cu obligația de a raporta autorităților și și de a urma sesiuni de formare, pentru posesie neautorizată de cocaină în timpul minoratului. În executarea acestei hotărâri, reclamantul a început un curs de formare profesională, care era programat să dureze între 13 octombrie 2006 și 30 martie 2007, ca parte a programului de orientare socio-profesională și de integrare în Guyana Franceză.

La data de 25 ianuarie 2007, reclamantul și mama sa s-au oprit la un control rutier. Deoarece reclamantul nu a putut să prezinte dovada că prezența sa pe teritoriul francez era legală, a fost arestat.

În aceeași zi, la ora 10, un ordin administrativ de îndepărtare de pe teritoriu (

La data de ora 26 ianuarie 2007, la 15:11, reclamantul a trimis două faxuri la Curtea Administrativă Cayenne.

La data de 26 ianuarie, la ora 16, reclamantul a fost trimis la Belem în Brazilia.

În aceeași zi, judecătorul competent a examina cererile urgente la Curtea Administrativă Cayenne a declarat cererea urgentă de suspendare a măsurii de îndepărtare a reclamantului fără obiect, deoarece ca el fusese deja deportat.

La data de 6 februarie 2007, reclamantul a depus o cerere urgentă de protecție a unei libertăți fundamentale (

În august 2007, reclamantul a revenit în Guyana Franceză ilegal.

La data de 4 octombrie 2007, la Curtea Administrativă Cayenne a avut loc o audiere în care aceasta a examinat cererea anterioară a reclamantului de control judiciar (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Printr-o hotărâre pronunțată la data de 18 octombrie 2007, a anulat ordinul de îndepărtare de pe teritoriu. Aceasta a remarcat, în special, că reclamantul a pretins că el a revenit în Franța în 1995, la vârsta de șapte ani, și a locuit acolo ulterior, și că, în susținerea pretențiilor sale, el a depus certificate școlare ale căror autenticitate Prefectul nu le-a contestat. Aceasta a mai constatat că mama reclamantului avea un permis de ședere permanent și că tatăl său, de asemenea, a trăit în Guyana Franceză. În continuare, Curtea a remarcat că, în conformitate cu un ordin de supraveghere emis de către instanță depus de către reclamant, el a fost arestat în Guyana Franceză în 2005 și i s-a interzis să părăsească teritoriul. Aceasta a constatat că reclamantul îndeplinea condițiile prevăzute la articolul L. 511-4 (2) din CESEDA, ceea ce însemna că ordinul de îndepărtare nu trebuia să fi fost emis împotriva lui.

La data de 16 iunie 2009, prefectura din Guyana Franceză i-a eliberat reclamantului un permis de ședere de "vizitator", care a fost valabil timp de un an, dar nu i-a permis să lucreze. O anchetă a arătat că autoritățile au emis permisul de "vizitator" din greșeală. La data de 23 septembrie 2009, reclamantului i s-a eliberat un nou permis de ședere pentru "viață privată și de familie". Acesta a fost antedatat cu iunie 2009, valabil timp de un an și

Guyana Franceză este un departament francez de peste mări. Articolul 73 din Constituție prevede că, în departamentele și regiunile de peste mări, legile și reglementările franceze se aplică în mod automat, cu toate că pot fi adaptate pentru a ține seama de caracteristicile și constrângerile din aceste teritorii. În ceea ce privește legile de imigrare, regimul aplicabil în teritoriile de peste mări este cel prevăzut în Codul de reglementare a intrării și șederii străinilor și solicitanții de azil (CESEDA), cu anumite distincții.

Prevederile relevante ale CESEDA, în vigoare la momentul faptelor, sunt după cum urmează:

Aceste prevederi sunt aplicabile pe întreg teritoriul francez, inclusiv teritoriile de peste mări ale Franței.

La momentul faptelor măsurile de expulzare erau reglementate de Cartea V din CESEDA, introdus prin Legea nr. 2006-911 din 24 iulie 2006. Aceste prevederi includeau obligația de a părăsi teritoriul francez (articolul L. 511-1-I) și îndepărtarea pe cale administrativă (articolul L. 511-1-II).

Un străin care nu putea dovedi că a intrat în Franța în mod legal, sau care a rămas acolo ilegal și care nu putea fi autorizat să rămână pe orice alte căi legale, putea fi obligat să plece, în special prin intermediul unui ordin administrativ de îndepărtare de pe teritoriu (articolele L. 511-1 la L. 511-3 din CESEDA).

În cazul în care străinul era plasat în detenție administrativă, era informat cu privire la drepturile sale și avea dreptul la asistență juridică oferită de către o asociație în centrul de detenție. Aceste asociații erau persoane juridice care încheiaseră acorduri cu Ministerul responsabil de azil și al căror scop era de a informa străinii în cauză și de a-i ajuta să își exercite drepturile. În 2007, doar CIMADE era prezent în centrele de detenție administrative franceze. Din 2010, alte patru asociații au fost prezente: Ordinul de Malta, Asociația Service Social Familial Migrants (ASSFAM), Franța Terre d’Asile și Forum des Réfugiés.

Recursul împotriva unei măsuri de îndepărtare putea fi introdus în fața instanței de contencios administrativ în termen de patruzeci și opt ore de la comunicare (articolul L. 512-2 din CESEDA). Recursul suspenda executarea ordinului de îndepărtare de pe teritoriu, dar nu împiedica străinul de a fi plasat în detenție administrativă. Străinul putea fi deportat înainte de expirarea termenului de apel sau – dosarul era deja la instanța de judecată – înainte ca instanța să fi pronunțat o decizie (articolul L. 512-3 din CESEDA). Decizia cu privire la țara de destinație era separată de ordinul de îndepărtare. În cazul în care această din urmă decizie era contestată în același timp cu ordinul, recursul avea, de asemenea, un efect suspensiv (articolul L. 513-3 din CESEDA).

Recursul lua forma unei cereri de revizuire judiciară, fără examinarea problemei de acordare a unei reparații pecuniare. Prin urmare, decizia instanței de contencios administrativ se concentra exclusiv asupra legalității ordinului. Curtea examina proporționalitatea dintre motivele de politică publică și libertatea fundamentală invocată de către străin. La examinarea unui recurs împotriva deciziei de stabilire a țării în care străinul urma să fie expulzat, Curtea verifica conformitatea cu articolul 3 din Convenție. Aceasta examina, de asemenea, proporționalitatea cu obiectivele urmărite de decizia de îndepărtare în raport cu ingerință în viața privată sau de familie a străinului, protejată de articolul 8 din Convenție.

Instanța de contencios administrativ trebuia să pronunțe o decizie în termen de șaptezeci și două ore.

Hotărârea Curții Administrative se putea contesta în fața președintelui Curții Administrative de Apel competentă teritorial, sau în fața unei persoane delegată de către el. Contestația nu avea efect suspensiv (articolul R. 776-19 Codului Administrativ).

Consecințele anulării unei decizii de îndepărtare erau stipulate prin articolul L. 512-4 din CESEDA. În primul rând, punea capăt oricărei detenții administrative sau arest la domiciliu. Ulterior, străinului i se elibera un permis de ședere temporară, cât timp autoritatea administrativă îi examina cazul. În cele din urmă, judecătorul responsabil de expulzări nu trimitea doar străinul în fața autorităților administrative ci, în temeiul articolului L. 911-2 din Codul Administrativ, ordona prefectului să decidă dacă persoana avea dreptul la un permis de ședere, "indiferent dacă el sau ea a aplicat pentru un asemenea permis" și stabilea un termen limită în care situația străinului în cauză să fie examinată (a se vedea, de exemplu,

Cu toate acestea, o hotărâre a instanței de contencios administrativ de anulare a unui ordin de îndepărtare de pe teritoriu nu obliga prefectul să emită un permis de ședere, deoarece nu se referea la anularea unui refuz de a elibera un permis de ședere (a se vedea hotărârea

Aceste prevederi (a se vedea punctele 28 și 36 de mai sus) au fost modificate în parte prin Legea nr. 2011-672 din 16 iunie 2011 privind imigrația, integrarea și naționalitate, care a armonizat procedura de îndepărtare a străinilor ilegali. Soluțiile adoptate anterior în jurisprudența privind măsurile de eliminare administrative sunt, în general, transpusă în situația actuală.

Prevederile relevante ale CESEDA, în versiunea în vigoare la momentul faptelor, stipulau:

Spre deosebire de legislația franceză, prin urmare (a se vedea paragraful 31 de mai sus), o contestație în fața instanței de contencios administrativ nu suspenda executarea unui ordin de îndepărtare de pe teritoriu. Această excepție, introdusă inițial pentru o perioadă limitată, a fost făcut permanentă în Guyana Franceză prin Legea privind siguranța internă (Legea nr. 2003-239 din 18 martie 2003).

Atunci când i s-a cerut să alinieze această măsură cu Constituția franceză, astfel cum se prevede în articolul 61 din Constituție, Consiliul Constituțional a aprobat-o. În decizia sa nr. 2003-467 din 13 martie 2003, cu ocazia examinării conformității măsurii cu articolul 73 din Constituție, Consiliul Constituțional a remarcat:

În ceea ce privește îndepărtarea străinilor, legislația franceză prevede excepții similare în alte șase "departamente și regiuni" de peste mări (Guadelupa, Mayotte, Wallis și Futuna, Saint-Barthelemy, Saint-Martin, Polinezia Franceză) și Noua Caledonie.

Dispozițiile legale care reglementează cererile urgente pentru suspendarea executăriin măsurii sau de protecție a unei libertăți fundamentale (

La examinarea unui caz privind Guyana Franceză, în temeiul articolului L. 521-1 din Codul Administrativ,

Ca răspuns la o plângere depusă la data de 23 ianuarie 2008, Comisia Națională de Etică a Forțelor de Securitate (

În opinia său din data de 1 decembrie 2008, Comisia Națională de Etică a Forțelor de Securitate a remarcat:

Un ordin de îndepărtare de pe teritoriu se emite numai în cazul în care autoritățile statului gazdă au luat în considerare toate informațiile relevante aflate la dispoziție și sunt mulțumite, într-o măsură rezonabilă, că respectarea sau executarea ordinului nu va expune persoana vizată la:

Ordinul de îndepărtare de pe teritoriu va fi eliberat numai după ce autoritățile statului gazdă, luând în considerare toate informațiile relevante disponibile, sunt mulțumite de faptul că posibilele ingerințe cu dreptul repatriatului la respectarea vieții de familie și/sau private sunt, în special, proporționale și în conformitate cu un scop legitim.

În ordinul de îndepărtare de pe teritoriu, sau în procesul care duce la emiterea ordinului, titularului ordinului trebuie să i se acorde un recurs efectiv în fața unei autorități competente sau organism compus din membri care sunt imparțiali și care beneficiază de garanții de independență. Autoritatea sau organismul competent trebuie să aibă puterea de a revizui ordinul, inclusiv posibilitatea suspendării temporare a executării sale.

Calea de recurs trebuie să ofere garanțiile procedurale necesare și să prezinte următoarele caracteristici:

Exercitarea căii de atac ar trebui să aibă un efect suspensiv, atunci când persoana repatriată depune o plângere plauzibilă că ar fi supusă unui tratament contrar drepturilor sale, astfel cum se prevede la Punctul 2.1. "

Comisarul pentru Drepturile Omului a emis o recomandare privind drepturile străinilor care doresc să intre un stat membru al Consiliului Europei și punerea în aplicare a ordinelor de expulzare (CommDH (2001) 19). Această recomandare din data de 19 septembrie 2001 cuprinde următorul paragraf:

Părțile relevante ale articolelor 5, 12 și 13 din directivă stipulează după cum urmează:

Deciziile de returnare și, dacă a fost emise, deciziile de interzicere a intrării si deciziile cu privire la îndepărtarea de pe teritoriu sunt emise în scris și motivate în fapt și în drept, conținând și informații cu privire la căile de atac disponibile.... "

Străinului în cauză trebuie să i se acorde o cale de atac eficientă pentru a contesta ordunul de expulzare pentru sau a solicita revizuirea deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se prevede la articolul 12 alineatul (1), în fața unei autorități judiciare sau administrative competente sau a unui organ competent alcătuit din membri care sunt imparțiali și care se bucură de garanții de independență.

Autoritatea sau organismul menționat la alineatul 1 va avea puterea de a revizui deciziile referitoare la returnare, astfel cum se prevede la articolul 12 alineatul (1), inclusiv posibilitatea suspendării temporare a executării acestora, cu excepția cazului când suspendarea este deja aplicabilă în temeiul legislației naționale. ... "

În conformitate cu articolul 40 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, pe 9 și 10 iulie 2008, Comitetul pentru Drepturile Omului a examinat al patrulea raport periodic cu privire la Franța (CCPR/C/FRA/4). La dta de 22 iulie 2008, a adoptat observațiile sale finale (CCPR/C/FRA/CO/4), care au inclus următoarele:

În susținerile sale în fața Marii Camere, Guvernul a invocat o excepție preliminară privind capătul de cerere întemeiat pe articolului 8 din Convenție. Cu toate acestea, în hotărârea sa din 30 iunie 2011, Camera a declarat plângerea cu privire la lipsa unui recurs efectiv (articolele 13 și 8 din Convenție luate împreună) admisibilă și plângerea referitoare la ingerința nejustificată în dreptul reclamantului la respectarea vieții lui private și de familie (articolul 8 din Convenție) inadmisibilă. Camera a respins plângerea acestuia ca fiind incompatibilă

Reclamantul s-a plâns că nu a avut în dreptul francez nicio cale de recurs efectivă în ceea ce privește capătul său de cerere vizând pretinsa ingerință ilegală în dreptul său la respectarea vieții sale private și de familie, ca urmare a expulzării sale în Brazilia. El s-a bazat pe articolul 13 din Convenție combinat cu articolul 8, care stipulează după cum urmează:

Nu este admis amestecul vreunei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în ​​măsura în care este în conformitate cu legea și este necesar într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, pentru protecția sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. "

În hotărârea sa din 30 iunie 2011, Camera a remarcat faptul că instanța judiciară de contencios administrativ din Cayenne a anulat ordinul de expulzare emis împotriva reclamantului ca fiind ilegal la data de 18 octombrie 2007, aproape nouă luni după îndepărtarea lui în Brazilia. De asemenea, acesta a menționat că nu i-a fost eliberat un permis de ședere care să îi permită să trăiască legal în Guyana Franceză până la data de 16 iunie 2009. Pe această bază, Camera a considerat că, la momentul expulzării reclamantului în Brazilia se ridica o problemă serioasă cu privire la compatibilitatea expulzării lui cu articolul 8 din Convenție. Ea a considerat că reclamantul avea un capăt de cerere "aparent întemeiat" în sensul articolului 13 din Convenție și în sensul jurisprudenței Curții. În consecință, a examinat fondul plângerii și eficiența căii de recurs aflată la dispoziția reclamantului în Guyana Franceză. Aceasta a constatat că remediul de care reclamantul a fost în măsură să se prevaleze în fața Curții Administrative Cayenne a făcut posibilă declararea ca ilegal a ordinului de expulzare și, ulterior, obținerea unui permis de ședere, chiar dacă, pentru că nu avea efect suspensiv, reclamantul a fost expulzat înainte ca instanța să se pronunțe. Ea a continuat prin a constata că plecarea reclamantului nu a rupt permanent legăturile de familie, deoarece a putut să se întoarcă în Guyana Franceză la ceva timp după ce a fost deportat - chiar dacă ilegal într-o primă etapă și i-a fost eliberat un permis de ședere. Având în vedere, printre altele, marja de apreciere de care se bucură statele în astfel de probleme, Camera a considerat că nu a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție combinat cu articolul 8.

Guvernul a susținut că reclamantul nu mai poate pretinde a fi o "victimă" în sensul articolului 34 din Convenție sau a jurisprudenței Curții.

În cadrul audierii, Guvernul a subliniat, de asemenea, că statutul ilegal al reclamantului în Guyana Franceză la momentul arestării sale a fost rezultatul propriei sale neglijențe, deoarece nu a reușit să-și regularizeze statutul său administrativ, deși avea în mod automat dreptul la un permis de ședere. Potrivit Guvernului, aceste aspecte disting în mod clar speță de față de cea din cauza

Referindu-se la jurisprudența Curții, Guvernul a susținut că eficacitatea unei căi de atac nu este, în principiu, condiționată de efectul suspensiv în sensul articolului 13, cu excepția cazului în care ar putea exista "efecte potențial ireversibile", contrare articolului 3 din Convenție și a articolului 4 din Protocolul nr. 4. În speță, decizia de a-l expulza pe reclamant a fost contestată în fața instanței de contencios administrativ, care a anulat-o, permițând astfel reclamantuluisă se întoarcă în Guyana Franceză. Prin urmare, reclamantul a avut acces la un recurs efectiv. Guvernul a subliniat că legăturile de familie ale reclamantului nu au fost permanent rupte și că expulzarea lui nu a avut efecte ireversibile. La momentul îndepărtării sale, reclamantul era major, celibatar, fără copii și în stare bună de sănătate. El a fost trimis înapoi în țara în care au locuit bunicii lui și câteva luni mai târziu, a fost capabil să se întoarcă în Guyana Franceză și să reia viața acolo fără niciun incident. Așadar, potrivit Guvernului, reclamantul a avut un recurs efectiv.

În opinia Guvernului, reclamantul nu a demonstrat modul în care o ingerință în dreptul la respectarea vieții private și de familie ar putea avea efecte ireversibile. Deși întoarcerea sa ilegală în Guyana Franceză a fost riscant,ă faptul că a încălcat legea fără măcar să aștepte decizia instanței de contencios administrativ cu privire la recursul său nu poate fi văzută decât ca propria răspundere a reclamantului. În cele din urmă, Guvernul a subliniat că, după hotărârea instanței judecătorești naționale, reclamantului i s-a fost acordat permisul de ședere temporară. Faptul că autoritățile nu au fost în măsură să emită un permis de ședere înainte 16 iunie 2009 a fost din vina exclusivă a reclamantului, deoarece nu a găsit de cuviință să prezinte documentele necesare și nu a făcut niciun efort să-și reglementeze situația atunci când a fost invitat să facă acest lucru.

Guvernul a susținut că excepția aplicată în Guyana Franceză intră în marja de apreciere acordată statelor cu privire la modul în care își onorează obligațiile ce le revin în temeiul articolului 13 din Convenție. Excepția de la principiul unei căi de atac suspensive a fost justificată de presiunea specială a imigrației ilegale în Guyana Franceză. Imigrația ilegală și rețelele infracționale care au facilitat-o au fost încurajate de o topografie deosebită acolo, ceea ce a făcut frontierele permeabile și imposibil de protejat în mod eficient. Mai mult decât atât, având în vedere numărul mare de ordine de expulzare emise de către prefectul de Guyana Franceză, introducerea unui recurs suspensiv automat ar putea suprasolicita instanțele administrative și afecta în mod negativ buna administrare a justiției. Excepția a fost, de asemenea, justificată de necesitatea de a menține un anumit echilibru în Guyana Franceză și de legăturile bilaterale strânse dintre Franța și țările vecine.

În orice caz, cu toate că nu a existat niciun remediu suspensiv automat, cererile urgente pentru suspendarea executării au fost utilizate pe scară largă și folosită și de către reclamant. În cadrul audierii, Guvernul a subliniat că, dat fiind că hotărârea pronunțată de către

În ceea ce privește dacă jurisprudența Curții a fost sau nu consecventă, Guvernul a susținut că a fost. Nu este nevoie de o cale de atac cu efect suspensiv în cazul articolului 13 corobocrat cu articolul 8 din Convenție. În astfel de cazuri, Curtea a făcut o evaluare adecvată a proporționalității măsurii de expulzare în raport cu scopul urmărit. În acest sens, Curtea a aplicat criteriile stabilite în jurisprudența sa (de exemplu,

Guvernul a încheiat invitând Curtea să mențină hotărârea pronunțată de Cameră.

Reclamantul a susținut că, la fel ca în cauza

Reclamantul a criticat excepția de la lege din Guyana Franceză, care l-a privat de un recurs efectiv pentru a-și valorica drepturile în temeiul articolului 8 din Convenție.

El a explicat că, spre deosebire de ceea ce a decis Camera, o încălcare a dreptului la respectarea vieții private și de familie ar putea avea efecte potențial ireversibile atunci când sunt deportați străinii. În cazul lui, consecințele ar fi putut fi ireversibile și, într-adevăr au fost, cel puțin psihologic. Ele nu pot fi evaluate

Reclamantul a făcut referire la realitatea de fapt din Guyana Franceză, unde zece mii din cei patruzeci de mii de imigranți ilegali sunt expulzați în fiecare an. În opinia reclamantului, aceste cifre au făcut imposibilă revizuirea fiecărei situații individuale înainte de expulzare. Cele mai multe dintre expulzări au fost executate în termen de patruzeci și opt ore, cu verificarea formală și foarte sumară, și au fost pur și simplu semnate în vrac, după cum a arătat o investigație efectuată de către Comisia Națională de Etică a Forțelor de Securitate (a se vedea punctele 45 și 46 de mai sus). Aceasta se referea la tot felul de cazuri, inclusiv părinții obligați să-și lase copiii în urmă, care au fost apoi plasați în îngrijirea terților, cu efecte iremediabile asupra viații lor de familie. Riscul de a provoca efecte ireversibile era cu atât mai mare cu cât nu s-au efectuat verificări anterioare cu privire la aceste aspecte de către autoritățile sau instanțele de judecată.

Apoi reclamantul s-a referit la jurisprudența Curții privind răpirea internațională de copii, potrivit căreia trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile pentru relațiile dintre copil și părintele cu care copilul nu a trăit. El a susținut că această abordare ar putea fi transpusă în îndepărtarea străinilor.

Mai mult, a argumentat că cerința ca un remediu să aibă efect suspensiv în legătură cu o plângere în temeiul articolului 8 ar fi în concordanță cu tendința generală din jurisprudență deschisă de

De asemenea, reclamantul a susținut că marja de apreciere de care beneficiază statele nu ar putea justifica o excepție de la lege aplicată în Guyana Franceză, având în vedere angajamentul Franței de a proteja drepturile prevăzute de Convenție.

În cele din urmă, reclamantul a susținut că hotărârea Camerei a fost în contradicție cu cerințele Uniunii Europene, și în special Directiva 2008/115/CE a Parlamentului și Consiliului European.

Într-un memoriu comun de intervenție, terții intervenienți au explicat că teritoriile de peste mări ale Franței sunt caracterizate de excepții de la legea aplicabilă în Franța continentală în ceea ce privește drepturile imigranților. Aceste teritorii erau, de fapt, un teren de testare pentru politicile de imigrare și practicile polițienești. În Guyana Franceză, de exemplu, spre deosebire în Franța continentală, poliția ar putea efectua controale generale de identitate, fără autorizarea prealabilă a procurorului. Condițiile din locurile de detenție erau nesatisfăcătoare și expulzările din Guyana Franceză erau efectuate rapid și la o scară masivă. În 2010, de exemplu, 6.073 de persoane au fost plasate în detenție administrativă, într-un spațiu cu o capacitate de treizeci și opt de locuri, iar 4.057 au fost expulzate după ce au fost ținute 1,4 zile, în medie. În același an, doar 717 (11,8%) din cele 6.073 de persoane au fost aduse în fața judecătorului competent pe chestiuni de detenție. În opinia lor, aceste rezultate s-au datorat lipsei unei căi de atac cu efect suspensiv, în detrimentul drepturilor și libertăților fundamentale protejate de Convenție. Această lipsă se aplica chiar și străinilor care denunțau încălcări ale articolelor 2 și 3 din Convenție sau a articolului 4 din Protocolul nr. 4 - cu încălcarea jurisprudenței Curții.

Scopul excepțiilor de la efectul suspensiv al procedurii - și, de asemenea, metodele utilizate de poliție - erau de a face mai ușoară procedura de expulzare a străinilor ilegali. Metodele utilizate de către poliție au fost criticate de către Comisia Națională de Etică a Forțelor de Securitate, care a examinat mai multe cazuri grave, în anul 2008 (inclusiv un deces al unei persoane care a fost ținută în custodia poliției și în detenție administrativă). Rata de expulzare pentru centrul de refugiați din Cayenne a fost de 80% (comparativ cu 20 la 30% în Franța continentală). Adesea, expulzarea era pur și simplu o chestiune de transfer de imigranți ilegali peste râu, așa că nu dura nici mult timp (mai puțin de patru ore). Brazilia era singura țară cu care Franța a încheiat un acord de reprimire din Guyana Franceză, care a făcut posibil să expulzeze cetățeni din Brazilia, fără nicio formalitate. Au fost organizate plecări spre Brazilia în fiecare zi, iar persoanele în cauză erau reținute pentru atât de scurt timp încât era dificil pentru CIMADE să le ajute cu formalitățile legale.

În practică, marea majoritate a expulzărilor au fost efectuate fără supraveghere judiciară și ordinele de expulzare li s-au comunicat persoanelor în cauză și s-au executat în lipsa unor garanții reale care să asigure o revizuire a legalității lor. CIMADE a observat, de exemplu, că unele persoane au fost expulzate - după depunerea unui recurs însoțit de o cerere urgentă de suspendare a executării - înainte de, sau, în unele cazuri, chiar după data la care centrul de deținere primea sitația pentru audiere. Odată ce persoana în cauză era expulzată, cererea urgentă devenea lipsită de obiect și instanțele respingeau cererile.

Persoanele reținute adesea cereau prefecturii să-și reconsidere decizia. Deși prefectura avea libertate deplină în materie, aceasta a fost una dintre principalele mijloace de acțiune ale CIMADE și care a produs rezultate bune, situația personală a deținuților fiind de multe ori gravă.

În acest context, CIMADE a observat mai multe cazuri de ingerință cu viața privată și de familie a deținuților: copiii separați de părinții lor și în plasați în grabă în grija unor străini, întreruperi de școală, familii destrămate, părinți smulși de la copiii lor, mame de copii mici forțate să oprească alăptare și așa mai departe. Se menționează, de asemenea, mii de copii care au fost plasați în centre sociale nepotrivite sau deportați, cu sau fără părinții lor.

În concluzie, introducerea unui recurs suspensiv împotriva măsurilor de expulzare era o necesitate urgentă. Lipsa unui astfel de recurs supunea persoanele vizate la riscul unor încălcări grave și uneori ireversibile ale drepturilor și libertăților lor fundamentale și permitea existența derogărilor de la lege într-un teritoriu francez care intră în competența Curții.

Curtea consideră că excepția preliminară invocată de către Guvern conform căreia reclamantul nu mai este o victimă este atât de strâns legată de fondul plângerii reclamantului și trebuie reunită cu fondul cererii.

În cazurile referitoare la legile cu privire la imigrare, Curtea a afirmat în mod constant că, fiind o chestiune de drept internațional bine stabilită și obiect al dreptului internațional al tratatelor, statele au dreptul de a controla intrarea, șederea și expulzarea străinilor. Convenția nu garantează dreptul unui străin de a intra sau de a locui într-o anumită țară și, în conformitate cu misiunea lor de menținere a ordinii publice, statele contractante au puterea de a expulza un străin condamnat pentru infracțiuni penale. Cu toate acestea, deciziile lor în acest domeniu trebuie, în măsura în care acestea pot interfera cu un drept protejat în conformitate cu alineatul 1 al articolului 8, să fie în conformitate cu legea, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică (a se vedea

Curtea a reiterat în repetate rânduri că articolul 13 din Convenție garantează disponibilitatea, la nivel național a unei căi de recurs pentru exercitarea substanței drepturilor și libertăților garantate de Convenție, indiferent de forma în care sunt asigurate în ordinea juridică internă. Efectul acestui articol este acela de a impune furnizarea unei căi de recurs interne care să permită autorității competente naționale, atât de a examina o "plângere aparent întemeiată" în conformitate cu Convenția, cât și de a acorda o reparație corespunzătoare. Domeniul de aplicare a obligațiilor statelor contractante în conformitate cu articolul 13 variază în funcție de natura plângerii reclamantului. Statele beneficiază de o marjă de apreciere cu privire la modul în care acestea se conformează obligațiilor care le revin în temeiul acestei prevederi (a se vedea

Eficacitatea unei căi de recurs în sensul articolului 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant. Nici "autoritatea", menționată în această dispoziție nu trebuie să fie neapărat o autoritate judiciară. Cu toate acestea, atribuțiile sale și garanțiile procedurale pe care le oferă sunt relevante în a determina dacă această cale de recurs este una eficace (a se vedea

Pentru a fi eficient, recursul cerut de articolul 13 trebuie să fie disponibil în practică cât și în drept, în special în sensul că exercitarea acestuia nu trebuie să fie împiedicată în mod nejustificat prin actele sau omisiunile autorităților statului pârât (a se vedea

În plus, o atenție deosebită trebuie acordată celerității căii de recurs, deoarece este posibil că natura adecvată a runei căi de recurs să fie subminată de durata sa excesivă (a se vedea

În cazul în care o plângere se referă la faptul că expulzarea persoanei în cauză l-ar expune unui risc real de a suferi un tratament contrar articolului 3 din Convenție, având în vedere importanța pe care Curtea o acordă acestei dispoziții și având în vedere caracterul ireversibil al prejudiciului care ar putea apărea în cazul în care riscul de tortură sau maltratare pretins s-ar materializa, eficiența căii de recurs în sensul articolului 13 cere imperativ ca plângerea să facă obiectul unei verificări atente de către o autoritate națională (a se vedea

Prin contrast, în cazul în care expulzările sunt contestate pe baza unei pretinse ingerințe în viața privată și de familie nu este absolut necesar, pentru ca o cale de recurs să fie eficientă, ca aceasta să aibă un efect suspensiv automat. Cu toate acestea, în materie de imigrație, în cazul în care există o plângere aparent întemeiată potrivit căreia expulzarea amenință să interfereze cu dreptul străinului la respectarea vieții sale private și de familie, articolul 13 coroborat cu articolul 8 din Convenție prevede că statele trebuie să pună la dispoziția persoanei în cauză posibilitatea efectivă de a contesta deportarea sau respingerea cererii de acordare a unui permis de ședere și de a putea supune cererea sa examinării unui forum intern adecvat care oferă garanții adecvate de independență și imparțialitate (a se vedea

Curtea notează că problema în discuție se referă la eficacitatea căilor de recurs folosite de către reclamant în Guyana Franceză, la momentul expulzării sale, pentru a încerca să-și protejeze un drept garantat de articolul 8 din Convenție. În această privință, Curtea consideră că este necesar să reitereze că în ceea ce privește cazurile de imigrare, cum este cel al reclamantului, misiunea sa, în conformitate cu principiul subsidiarității, este de a examina eficiența procedurilor interne și a se asigura că acestea respectă drepturile omului (a se vedea,

În continuare, Curtea reiterează că articolul 13 din Convenție nu merge atât de departe încât să impună o formă specială de recurs, statele contractante având o marjă de apreciere în această privință (a se vedea

În speță, reclamantul a făcut uz de căile de recurs disponibile înainte de expulzare, în temeiul sistemului de drept în vigoare în Guyana Franceză: a depus o cerere la instanța de contencios administrativ de control judiciar a ordinului de expulzare, precum și o cerere urgentă pentru suspendarea executării și a depus ulterior o cerere de urgență la aceeași instanță în vederea protecției unei libertăți fundamentale.

Curtea trebuie să stabilească, în consecință, dacă reclamantul a beneficiat de măsuri de protecție eficiente pentru a-l proteja împotriva executării unui ordin de expulzare care ar fi încălcat articolul 8.

Curtea notează, în primul rând, cronologia cazului de față: după ce reclamantul a fost arestat în dimineața zilei de 25 ianuarie 2007, s-a emis un ordin pentru îndepărtarea lui, a fost plasat în detenție administrativă de la ora 10 în aceeași zi și deportat la ora 16 în ziua următoare. Prin urmare, el a fost scos din Guyana Franceză la nu mai mult de treizeci și șase de ore de la arestarea sa.

De asemenea, Curtea observă că părțile nu sunt de acord cu privire la motivul pentru înlăturarea reclamantului. Potrivit Guvernului, situația ilegală a reclamantului în Guyana Franceză a fost determinată de propria sa neglijență, pentru că el nu a reușit să ia măsuri pentru a-și reglementa statutul său administrativ. Reclamantul, pe de altă parte, a afirmat că, fiind major de puțin timp, avea în continuare dreptul de a aplica pentru reglementarea statutului său, și, în orice caz, era protejat de orice formă de îndepărtare de pe teritoriul francez.

Curtea observă că, așa cum a pretins reclamantul, când a făcut prima dată apel la instanțele naționale (a se vedea paragraful 18 de mai sus), indiferent de motivul pentru care situația sa era ilegală în momentul arestării, el era protejat în temeiul dreptului francez împotriva oricărei forme de expulzare (a se vedea articolul L. 511-4 din CESEDA). Aceasta a fost concluzia la care a ajuns Tribunalul Administrativ Cayenne, care, după examinarea probelor prezentate inițial de către reclamant, a declarat ordonul ilegal (a se vedea paragraful 23 de mai sus).

În mod evident, la data de 26 ianuarie 2007, autoritățile franceze erau în posesia unor dovezi potrivit cărora înlăturarea reclamantului nu era în conformitate cu legea și, prin urmare, putea constitui o ingerință ilicită în drepturile sale în temeiul articolului 8 § 2 din Convenție (a se vedea paragraful 18 de mai sus ). Ca și Camera, Marea Cameră, prin urmare, consideră că, la momentul expulzării reclamantului în Brazilia, se ridica o problemă serioasă cu privire la compatibilitatea măsurii cu articolul 8 din Convenție, și că el avea un capăt de cerere "aparent întemeiat" în sensul articolului 13 din Convenție (a se vedea paragraful 53 de mai sus).

Revenind la posibilitățile pe care le avea reclamantul de a contesta decizia de expulzare, Curtea observă că, cu ajutorul CIMADE, el a fost capabil să se adreseze Curții Administrative Cayenne. În opinia Curții, instanța de judecată la care a fost făcută cererea îndeplinea cerințele de independență, imparțialitate și avea competența de a examina plângerile în temeiul articolului 8.

Cu toate acestea, se reamintește că, fără a aduce atingere problemei naturii sale suspensive, pentru ca o cale de recurs să fie eficientă și pentru a evita orice risc de pronunțare a unei decizii arbitrare, trebuie să existe o intervenție reală a instanței de judecată sau a "autorității naționale".

În cazul de față, nu se poate spune că dosarul depus la "autoritatea națională" competentă a fost deosebit de complex. Curtea reamintește că cererile depuse de reclamant explicau în mod clar raționamentul juridic. În contestația împotriva ordinului de îndepărtare reclamantul a pretins că a contravenit atât Convenției, cât și legilor franceze. El s-a referit, printre altele, la articolul L. 511-4 din CESEDA și a prezentat dovezi detaliate că și-a petrecut cea mai mare a vieții sale private și de familie în Guyana Franceza (vezi paragraful 18 de mai sus), astfel demonstrând că dosarul său a fost suficient de meritoriu pentru a justifica o analiză corectă (a se vedea,

În timp ce procedurile urgente ar putea, teoretic, să fie o oportunitate pentru ca instanța să analizeze argumentele reclamantului și, dacă este necesar, să suspende executarea ordinului de expulzare, orice astfel de posibilitate s-a stins din cauza timpului prea scurt între cererea sa în fața instanței de judecată și executarea ordinului.

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că modul în care a fost efectuată expilzarea reclamantului a fost extrem de rapid, chiar superficial. În aceste condiții, înainte de deportare, reclamantul nu a avut nicio șansă ca legalitatea ordinului de îndepărtare să fie examinată suficient de bine de către o autoritate națională care să ofere garanțiile procedurale necesare (a se vedea paragraful 79 de mai sus).

În ceea ce privește localizarea geografică a Guyanei Franceze și presiunea puternică de imigrare, Guvernul a susținut că acești factori justifică o excepție de la dreptul comun și modul în care a fost aplicat acolo.

În sfârșit, în ceea ce privește pericolul de supraîncărcare a instanțelor, care ar afecta în mod negativ buna administrare a justiției în Guyana Franceză, Curtea reiterează că, ca și articolul 6 din Convenție, articolul 13 impune statelor contractante obligația de a organiza sistemele lor judiciare astfel încât instanțele sa satisfacă cerințele sale. În acest sens, trebuie subliniată importanța articolului 13 pentru conservarea naturii subsidiare a sistemului Convenției (a se vedea,

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, Curtea constată că reclamantul nu a avut acces în practică la recurs efectiv în ceea ce privește pretenția sa în temeiul articolului 8 din Convenție, când a fost pe cale de a fi deportat. Acest fapt nu a fost remediat prin eventuala eliberare a unui permis de ședere.

Prin urmare, Curtea trebuie să respingă excepția preliminară a Guvernului cu privire la pierderea calității de "victimă" în sensul articolului 34 al Convenției, și constată că a existat o încălcare a articolului 13 coroborat cu articolul 8 din Convenție.

Reclamantul a pretins suma de 32.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, explicând că aceasta acoperă costul de trai în Brazilia timp de șapte luni și revenirea în Guyana Franceză ilegal. El a inclus în această sumă, de asemenea, daune-interese pentru faptul că a fost în imposibilitatea de a participa la cursul de formare ca parte a cerințelor de supraveghere de către instanță, precum și pentru faptul că a fost în imposibilitatea de a căuta de lucru până când a obținut un permis de ședere pentru "viață privată și de familie".

El a solicitat, de asemenea, suma de 10.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul a considerat aceste sume în mod evident excesive. În ceea ce privește prejudiciul moral, a subliniat faptul că pretinsa încălcare în cauză este îndepărtarea reclamantului de pe teritoriul francez și nu eliberarea permisului de ședere. Prin urmare, a susținut că nu există nicio legătură între faptul că reclamantul nu și-a căutat un loc de muncă și pretinsa încălcare Convenției. Guvernul a explicat că la momentul faptelor reclamantul nu era angajat și nu avea un loc de muncă.

În ceea ce privește pretinsul prejudiciu moral, Guvernul a susținut că o constatare a încălcării ar putea constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins a fi fost suferit și respinge cererea.

Cu toate acestea, Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, reclamantul trebuie să fi suportat o suferință reală și o incertitudine care nu ar putea fi compensate doar prin simpla constatare a unei încălcări. În consecință, pronunțându-se în echitate, în conformitate cu articolul 41, acordă reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Reclamantul a pretins suma de 2.500 cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în fața instanțelor interne. El nu a prezentat niciun document în sprijinul acestei afirmații. În ceea ce privește procedura în fața Curții, avocatul reclamantului a subliniat că clientul său nu avea venituri și a fost lipsit de posibilitatea de a lucra până în 2009. Prin urmare, avocatul a avansat costurile si taxele și a elaborat facturile corespunzătoare - una pentru acțiunea în fața Camerei și una pentru procedura în fața Marii Camere. El a prezentat două facturi la Curte, fiecare oferind o defalcare detaliată a cheltuielilor. Prima factură a însumat 14.960 EUR, iar a doua 7.120 EUR, un total de 22.080 EUR. De asemenea, reclamantul a explicat că i s-a acordat asistență judiciară pentru procedura în fața Curții.

Guvernul a considerat aceste sume disproporționate. În ceea ce privește procedura în fața instanțelor naționale, a susținut că sumele solicitate nu corespund criteriilor stabilite de jurisprudența Curții. În ceea ce privește cheltuielile în fața Curții, Guvernul a considerat că 3.000 de euro este o sumă rezonabilă pentru a acoperi costurile suportate, minus asistență judiciară deja primită.

Conform jurisprudenței Curții, unui reclamant nu I se pot rambursa cheltuielie de judecată decât în măsura în care acestea au fost real și necesar suportate și sunt rezonabile în cuantum. În speță, Curtea respinge cererea cu privire la cheltuielile suportate în cadrul procedurilor naționale, ca nefiind însoțite de documente justificative.

În continuare, având în vedere situația reclamantului, în primul rând după ce a fost deportat în Brazilia și apoi când nu a avut niciun permis de ședere care să îi permită să lucreze în Guyana Franceză până în 2009, Curtea nu are nicio îndoială că el a fost sărac în această perioadă. Ea consideră, în circumstanțele date, că reclamantului ar trebui să-i fie acordată o sumă în ceea ce privește taxele avansate de către avocatul său. Această sumă ar trebui să țină cont, totuși, de faptul că instanța europeană a constatat o încălcare a Convenției în ceea ce privește doar una dintre plângerile reclamantului și anume, plângerea în temeiul articolelor 13 și 8 din Convenție. În conformitate cu articolul 41 pot fi rambursate numai acele cheltuieli, care sunt rezonabile ca mărime și au fost real și necesar suportate de către reclamant. Curtea respinge, prin urmare, restul cererii de cheltuieli (a se vedea,

Având în vedere cele de mai sus și documentele aflate în posesia sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 12.000 EUR pentru cheltuielile suportate în cursul procedurii în fața Curții. În ceea ce privește asistența judiciară, Curtea observă că, deși reclamantul a depus inițial o cerere de asistență judiciară, el nu a reușit să finalizeze formalitățile necesare. Prin urmare, asistența judiciară nefiind plătită, nu se deduce.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.