CASE OF SITAROPOULOS AND GIAKOUMOPOULOS v. GREECE - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

Reclamanții sunt reprezentați de domnul Y. Ktistakis, membru al baroului de avocați din Atena. Guvernul Greciei (“Guvernul”) este reprezentat de delegații agentului său, doamna K. Paraskevopoulou, consilier în Consiliul juridic de Stat și doamna Z. Hatzipavlou, asistent judiciar în Consiliul juridic de Stat.

Reclamanții se plâng de faptul că imposibilitatea acestora de a vota la locul lor de reședință s-a soldat cu o ingerință disproporționată în exercitarea dreptului acestora de a vota în cadrul alegerilor legislative, drept garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1.

Prezenta cerere a fost repartizată primei secții a Curții (art.

La 8 iulie 2010 o cameră a acelei secții formată din Nina Vajić, președinte, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Dean

La 22 noiembrie 2010, în urma unei cereri a guvernului din 7 octombrie 2010, colegiul Marii Camere a decis să trimită cauza în fața Marii Camere în virtutea art. 43 din Convenție.

Compunerea Marii Camere a fost hotărâtă în conformitate cu prevederile art. 26 paragrafele 4 și 5 din Convenție și art. 24 din regulament.

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise (art. 59 paragraf 1 din regulament), lucru pe care l-a făcut și Liga Elenă pentru Drepturile Omului, căreia președintele i-a permis să intervină în procedura scrisă (art. 36 paragraf 2 din Convenție și art. 44 paragraf 3 din regulament).

La 4 mai 2011 a avut loc, la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, o audiere publică (art. 59 paragraful 3 din regulament).

Prin decretul prezidențial nr. 154/2007 din 18 august 2007, parlamentul Greciei a fost dizolvat și s-a fixat data de 16 septembrie 2007 pentru organizarea alegerilor generale.

Într-o scrisoare din 10 septembrie 2007 adresată prin fax ambasadorului Greciei în Franța, reclamanții, care au reședință permanentă în Franța, și-au exprimat dorința de a-și exercita dreptul lor de vot în Franța în cadrul alegerilor care urmau să aibă loc la 16 septembrie 2007.

La 12 septembrie 2007, bazându-se pe instrucțiunile și informația oferită de Ministerul de interne ambasadorul le-a răspuns în felul următor:

Alegerile generale au avut loc la 16 septembrie 2007. Reclamanții, care nu s-au deplasat în Grecia, nu și-au exercitat dreptul de vot.

Toate puterile emană de la popor și există pentru popor și națiune; ele vor fi exercitate după cum este prevăzut în Constituție. ”

Deputații reprezintă națiunea.

Deputații sunt aleși prin sufragiu direct, universal și exprimat prin vot secret de cetățenii cu drept de vot, după cum prevede legea. Legea nu poate să restrângă dreptul de vot al vreunui cetățean, exceptând cazurile când acesta nu a atins vârsta legală minimă, în cazuri de incapacitate legală sau din cauza unei condamnări penale irevocabile pentru anumite infracțiuni.

Alegerile parlamentare au loc simultan pe întreg teritoriul țării. Condițiile exersării dreptului de vot al persoanelor aflate în afara țării pot fi specificate prin lege.

Exercitarea dreptului de vot este obligatorie. Excepțiile și sancțiunile penale sunt stabilite în fiecare caz prin lege.”

Numărul deputaților aleși în fiecare circumscripție electorală este specificat prin decret prezidențial în baza populației legale a circumscripției, stabilită în urma rezultatelor ultimului recensământ, în funcție de numărul persoanelor înregistrate pe listele municipale corespunzătoare, după cum prevede legea. Rezultatele recensământului luat în considerație sunt acelea care au fost publicate în baza de date a serviciului competent la un an de la ziua recensământului.

O parte din Parlament, ce constituie nu mai mult de o două-zecime din numărul total al deputaților, poate fi aleasă în mod uniform la nivel național în funcție de numărul total de voturi obținute de fiecare partid în toată țara, după cum prevede legea".

Legea determină modalitățile organizării și funcționării precum și atribuțiile Consiliul Mondial al Diasporei Elene, a cărui misiune este expresia deplină a elenismului pretutindeni.”

În 2001, art. 51 paragraf 4 a fost modificat în felul următor:

La momentul alegerilor parlamentare în cauză, Decretul Prezidențial nr. 96/2007, care constituia legislația electorală în vigoare la acel moment, prevedea următoarele:

Exercitarea dreptului de vot este obligatorie. ”

La 7 aprilie 2009, Parlamentul a respins proiectul de lege, deoarece nu s-a reușit să se obțină o majoritate a celor două treimi din numărul total al deputaților conform prevederilor art. 51 paragraf 4 din Constituție. Deputații, mai cu seamă cei din opoziție, au invocat, în special, numărul mare al cetățenilor greci cu domiciliul în străinătate raportat la numărul grecilor cu reședința în Grecia și consecințele pe care acest lucru l-ar putea avea asupra compunerii organului legislativ.

În conformitate cu opinia Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția) adoptată în decembrie 2004, Adunarea parlamentară cheamă ... Statele membre și observatorii pe lângă Organizație să reevalueze ansamblul restricțiilor existente asupra drepturilor electorale și să le elimine pe toate acelea care nu mai sunt necesare și proporționale în cadrul urmăririi unui scop legitim.

Adunarea consideră că, de regulă, ar trebui să se acorde prioritate garantării drepturilor electorale eficiente, libere și egale unui număr cât mai mare de cetățeni, indiferent de originea lor etnică, sănătate, statut ca membru al forțelor armate sau cazier juridic. Este suficient să se țină cont de dreptul de vot al cetățenilor domiciliați în străinătate.

Dată fiind importanța dreptului de vot într-o societate democratică, Statele membre ale Consiliului Europei ar trebui să le permită cetățenilor lor domiciliați în străinătate să voteze în cadrul alegerilor naționale ținându-se totuși cont de complexitatea diferitelor sisteme electorale. Ele ar trebui să ia măsuri corespunzătoare pentru a facilita cât mai mult posibil exercitarea acestor drepturi, în special apelând la votul prin corespondență (prin poștă), votarea la consulat sau votul electronic, în conformitate cu Recomandarea Rec (2004)11 a Comitetului de Miniștri pentru Statele membre privind normele juridice, operaționale și tehnice ale votului electronic. În acest scop, Statele membre ar trebui să coopereze între ele și să se abțină de la crearea unor obstacole inutile în calea exercitării eficiente a drepturilor de vot ale cetățenilor străini cu reședința pe teritoriul lor.

Prin urmare, Adunarea cheamă:

Celelalte părți relevante ale Codului prevăd următoarele:

Dreptul de vot din afara tării este un fenomen relativ recent. Chiar și în democrațiile cu tradiție, cetățenilor care locuiesc în țări străine nu li s-au acordat drepturi de vot până în anii 1980 (e.g. Germania, Marea Britanie) sau 1990 (e.g. Canada, Japonia). Între timp, totuși, multe democrații noi sau care apar în Europa au introdus dispoziții juridice instituind acest drept de vot din afara tării. Deși acesta încă nu este foarte răspândit pe continent, introducerea lui poate fi luată în considerație. Totuși trebuiesc implementate un șir de garanții pentru a asigura integritatea sufragiului ... .

Mai multe democrații cu tradiție din Europa de Vest autorizează votul prin corespondență, printre care Germania, Spania, Irlanda, Elveția ... . În scopul unei rate de participare maximale, procesul electoral prevede votul prin corespondență. Acest tip de votare a fost, printre altele, aplicat atât în Bosnia și Herzegovina cât și în Kosovo pentru a asigura o participare maximală la procesul electoral (CG/BUR (11) 74). Totuși, această metodă de votare nu ar trebui să aibă loc decât în cazul unor servicii postale sigure și fiabile. Fiecare caz trebuie evaluat în mod individual pentru a determina riscurile de fraudă și de manipulare inerente votului prin corespondență.

Totuși, evoluția legislațiilor, cum ar fi hotărârea pe care a pronunțat-o recent Curtea Europeană a Drepturilor Omului în privința Greciei - care încă nu este definitivă - arată o tendință favorabilă dreptului de vot al cetățenilor aflați în afara țării, cel puțin în ceea ce privește alegerile naționale, al cetățenilor care au menținut legături cu țara lor de origine.

Acest lucru este adevărat cel puțin în cazul persoanelor care se află temporar în afara țării. Definiția caracterului temporar al unei aflări în străinătate variază totuși de la caz la caz și, în cazul adoptării acestui criteriu, este nevoie ca acesta să fie precizat.

Trebuie să se facă o distincție și în funcție de tipurile alegerilor. Scrutinele naționale într-o singură circumscripție sunt cel mai ușor de deschis pentru cetățenii cu domiciliul în străinătate, pe când alegerile locale sunt, de regulă, închise pentru aceștia, în special din cauza legăturii lor slabe cu politica locală.

Proporția cetățenilor aflați în străinătate poate, de asemenea, varia mult în funcție de țară. Atunci când numărul acestora este mare, impactul cetățenilor aflați în străinătatea asupra rezultatelor alegerilor poate fi unul decisiv, ceea ce poate justifica implementarea unor măsuri specifice.

Este justificat să li se ceară alegătorilor din străinătate să se înregistreze pentru a putea vota, chiar dacă înregistrarea este automată pentru cei domiciliați în țară.

Obligația de a vota într-o ambasadă sau consulat poate, în practică, îngrădi dreptul de vot al cetățenilor din străinătate. Această restricție poate fi justificată prin faptul că celelalte mijloace de votare (votul prin corespondență, votul în bază de procură, votul electronic) nu sunt întotdeauna sigure și fiabile.

În concluzie, deși refuzul acordării dreptului de vot cetățenilor domiciliați în străinătate sau îngrădirea acestui vot constituie o restricție a principiului sufragiului universal, Comisia nu consideră, la această etapă, că principiile patrimoniului electoral european cer introducerea unui asemenea drept.

Deși introducerea dreptului de vot pentru cetățenii domiciliați în străinătate nu este impusă de principiile patrimoniului electoral european, Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept propune ca Statele, în funcție de mobilitatea europeană a cetățenilor, și în funcție de situația specială a unor State, să adopte o abordare pozitivă în privința dreptului de vot al cetățenilor cu domiciliul în străinătate, de vreme ce acest drept contribuie la extinderea cetățeniei naționale și europene.”

Art. 23 din Convenția americană a drepturilor omului prevede următoarele:

Legea poate reglementa exercitarea drepturilor și posibilităților menționate în paragraful precedent doar din motive de vârstă, naționalitate, locul de reședință, limbă, educație, capacitate civilă și mentală, sau în cazul unei sentințe penale pronunțată de un judecător competent.”

Dreptul de vot în baza art. 23 nu este absolut și poate fi supus restricțiilor din motivele expres menționate în paragraful 2 al acestui articol, printre care “locul de reședință”. Totodată, nu orice restricție a dreptului de vot fondată pe locul de reședință este justificată.

În cauza Statehood Solidarity Committee c. Statelor Unite ale Americii (Cauza

Considerând că această prevedere se aseamănă ca și conținut cu art. 25 din Pact, Comisia Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor a interpretat art. 13 din Cartă în lumina comentariului general a Comitetului Drepturilor Omului asupra art. 25. Prin urmare, ea a ajuns la concluzia că orice condiție impusă exercitării acestui drept trebuie să se bazeze pe criterii obiective și rezonabile stabilite prin lege (a se vedea Purohit și Moore c. Gambiei, Comunicarea Nr. 241/2001, § 76).

Țările sus-menționate permit votarea în secțiile de votare instalate în străinătate, votul prin corespondență sau ambele variante. Cele șaptesprezece țări ce urmează autorizează votarea în ambasade sau consulate sau în secțiile de votare deschise în altă parte: Bulgaria, Croația, Danemarca, Finlanda, Franța, Georgia, Ungaria, Islanda, “fosta Republică Iugoslavă Macedonia”, Moldova, Norvegia, Polonia, Republica Cehă, România, Rusia, Serbia, Ucraina.

În cinci State membre (Bosnia și Herțegovina, Danemarca, Ungaria, Liechtenstein și “fosta Republică Iugoslavă Macedonia”), doar persoanele cu reședință temporară în străinătate au dreptul să voteze din străinătate. În ultima țară menționată, legea vizează explicit persoanele care se află și muncesc temporar în străinătate. În unele țări, expatriații pierd dreptul de vot după o anumită perioadă de timp (cincisprezece ani în Regatul Unit și douăzeci și cinci de ani în Germania).

Unele țări, cum ar fi Austria, Ungaria, Slovenia și Ucraina autorizează votul extern doar cu permisiunea țării gazdă.

În patru țări - Croația, Franța, Italia și Portugalia - expatriații pot alege propriii lor reprezentanți în parlamentul național în circumscripțiile electorale create în străinătate. În Portugalia, fiecare din cele două circumscripții alege câte un deputat în parlament. Cetățenii francezi domiciliați în străinătate participă la alegerile celor doisprezece membri ai Senatului prin intermediul Asambleei Francezilor din străinătate. Începând cu 2012, aceștia vor putea, de asemenea, să aleagă unsprezece deputați în Asamblea Națională. În Croația și Italia, numărul de mandatelor parlamentare alocate circumscripțiilor din străinătate depinde de numărul voturilor exprimate.

Opt State membre, și anume Albania, Andora, Armenia, Azerbaidjan, Cipru, Malta, Montenegro și San Marino nu autorizează votul din străinătate la alegerile legislative. În special, în Albania, codul electoral în vigoare nu conține nicio prevedere cu referire la votul din străinătate. Irlanda reglementează de o manieră strictă această opțiune. Dreptul de a vota prin corespondență le aparține doar membrilor poliției și forțelor armate precum și diplomaților irlandezi și partenerilor acestora. Prin urmare, acest drept este limitat pentru un grup specific și foarte restrâns de persoane. În virtutea legislației din Montenegro și San Marino, persoanele domiciliate în străinătate nu pot vota doar în propria lor țară.

În cel puțin douăzeci și două din Statele membre care autorizează votul din străinătate, persoanele ce vor să beneficieze de această posibilitate trebuie să ceară din timp să fie înscrise în listele electorale, înainte de o anumită dată, fie autorităților din țara lor de origine fie misiunilor diplomatice sau consulare din străinătate.

În Bosnia și Herțegovina, cererea de înscriere trebuie depusă înainte de fiecare scrutin la comisia electorală centrală a țării. În Danemarca, persoanele cu drept de vot trebuie să adreseze cererea organelor locale din ultima localitate în care au locuit. În Ungaria, alegătorii pot cere să fie înscriși la misiunile diplomatice sau consulare, în urma completării unui formular la biroul electoral local, în limita termenelor stabilite. În Germania și Luxemburg, cererea trebuie depusă la administrația locală. În Slovacia, alegătorii din străinătate trebuie să ceară să fie înscriși în liste electorale speciale ale autorităților municipale din Bratislava

În câteva țări, cererea trebuie expediată la misiunea diplomatică sau consulat, care fie întocmește listele electorale, fie trasmise mai departe cererile autorității competente din țara lor de origine. Cetățenii Belgiei ce figurează în registrele populației ale misiunilor diplomatice sau consulare trebuie să completeze un formular indicând localitatea în care doresc să fie înregistrați și modul în care vor vota. Acest formular este, mai apoi, trimis la autoritățile locale în cauză iar numele persoanei este adăugat în lista alegătorilor din străinătate.

În Bulgaria, Republica Cehă, Polonia și Rusia, listele electorale ale expatriaților sunt întocmite de misiunile diplomatice sau consulare în baza unei cereri din partea alegătorilor. Cetățenii croați ce vor să voteze în străinătate trebuie să se înscrie la ambasadele sau consulatele croate. Alegătorii letoni ce doresc să voteze prin poștă trebuie să depună o cerere la misiunea diplomatică sau consulară respectivă, unde aceștia sunt înscriși într-o listă specială. În Olanda, expatriații cu drept de vot și care vor să-și exercite acest drept trebuie să ceară să fie înscriși în listele electorale ale cetățenilor olandezi domiciliați în străinătate depunând o cerere pe numele șefului misiunii consulare, pe care acesta o trimite, mai apoi, la Haga. În Portugalia, posibilitatea de a vota în străinătate presupune o înscriere în prealabil pe una din listele electorale consulare. Cetățenii Elveției domiciliați în străinătate trebuie să depună o cerere la misiunea diplomatică sau consulară unde aceștia sunt înscriși. Cererea este transmisă autorităților din localitatea unde persoană în cauză votează de obicei și aceasta este înscrisă în lista electorală de acolo. În “fosta Republică Iugoslavă Macedonia”, persoanele ce votează în străinătate sunt înscrise în listele electorale din momentul în care acestea depun o cerere în acest sens la misiunile diplomatice sau consulare. În Turcia, alegătorii expatriați trebuie să se înscrie într-o listă electorală specială, depunând o declarație de reședință la cel mai apropiat consulat.

În alte țări, alegătorii expatriați nu trebuie să urmeze nicio procedură administrativă pentru a se putea înscrie în listele electorale, autoritățile făcând acest lucru automat în baza listelor electorale existente. Acest lucru se întâmplă în Estonia, Finlanda, Franța, Georgia, Islanda, Italia, Lituania, Moldova, Norvegia, România, Suedia și Ucraina. Persoanele care nu sunt în listele electorale, se pot înscrie în baza unei cereri (de exemplu în Franța, Georgia, Italia și Ucraina).

În Islanda, alegătorii trebuie să se re-înscrie în listele electorale naționale după opt ani de ședere în străinătate; în Norvegia și Suedia, termenul limită este de zece ani.

În anumite țări cu un sistem de înscriere automată, expatriații trebuie să respecte o serie de formalități pentru a putea vota în țara lor de origine. De exemplu, alegătorii italieni cu reședința în străinătate care vor să voteze în Italia trebuie să informeze în scris biroul consular competent. Expatriații francezi trebuie să ceară să fie înscriși în listele electorale din Franța dacă vor să voteze în țara lor de origine.

Reclamanții afirmă că imposibilitatea de a vota de la locul lor de reședință constituie o ingerință în exercitarea dreptului lor de vot în timpul alegerilor parlamentare din 2007, încălcându-se astfel art. 3 al Protocolului Nr. 1, care prevede următoarele:

În hotărârea sa din 8 iulie 2010, camera a ajuns la concluzia că a existat o încălcare a art. 3 din Protocolul Nr.1 al Convenției. În opinia ei, prezenta cauză nu viza recunoașterea dreptului de vot ca atare al reclamanților, drept deja garantat de Constituția greacă, ci, mai degrabă, modalitățile exercitării acestui drept de către cetățenii greci domiciliați în străinătate. La acest punct, Curtea a notat că art. 51 paragraf 4 din Constituția Greciei, adoptat în 1975 și clarificat în timpul redactării constituționale din 2001, împuternicește organul legislativ să stabilească modalitățile în cauză. Deși reclamanții puteau oricând să se deplaseze în Grecia pentru a vota, în practică acest lucru complica considerabil exercitarea dreptului de vot, implicând cheltuieli și perturbări în viața lor profesională și de familie.

Camera a admis că art. 3 din Protocolul Nr.1 al Convenției nu impunea nicio obligație de garantare a dreptului de vot al alegătorilor domiciliați în străinătate la alegerile legislative. Cu toate acestea, prevederea constituțională în cauză (art. 51 paragraf 4) nu putea să rămână inaplicabilă pe termen nelimitat, lipsind conținutul său și intenția celor care au redactat-o de orice valoare normativă. Or, după treizeci și cinci de ani (la momentul hotărârii) de la adoptarea acestei prevederi, legislatorul grec tot nu a dat efect conținului ei.

Camera a constat, de asemenea, că această omitere a concretizării pe cale legislativă a dreptului de vot al expatriaților se traducea printr-o atitudine inechitabilă față de grecii expatriați - mai ales față de cei care se află la o distanță mare - în raport cu cei ce locuiesc în Grecia, deși Consiliul Europei le-a cerut Statelor membre să le permită cetățenilor lor din străinătate să participe cât mai mult posibil în procesul electoral. Bazându-se pe un studiu comparat de drept din treizeci și trei de State membre ale Consiliului Europei, camera a observat că o mare majoritate din ele aveau deja implementate o serie de proceduri în acest sens și a ajuns la concluzia că, în această privință, Grecia nu făcea parte din numitorul comun al Statelor membre.

Reclamanții afirmă că dreptul cetățenilor greci de a vota din străinătate a fost recunoscut pentru prima dată în 1862 în timpul alegerii membrilor celui de-al Doilea Congres Național, atunci când cetățenii greci puteau vota de la locul reședinței lor în străinătate. O bună parte din constituționaliștii greci, dar și jurisdicțiile elene, sunt de părere că o prevedere constituțională ce garantează un drept de o asemenea importanță ca dreptul de vot nu poate rămâne inaplicabilă pentru o perioadă nedeterminată. Reclamanții subliniază, în mod special, că, atunci când se confruntă cu aceeași problemă privind art. 24 paragraf 6 din Constituție, ce prevede adoptarea unei legi privind măsurile de limitare a drepturilor de prioritate în scopul protecției mediului cultural și modalitățile de indemnizare a proprietarilor, Plenara Consiliului de Stat a considerat că, deoarece legislatorul nu a adoptat legea de implementare în cauză, “autoritățile aveau obligația, generată direct de Constituție, să garanteze protecția continuă a monumentului și, în paralel, indemnizarea proprietarului afectat”. În opinia reclamanților, sarcina legislatorului grec de a adopta legislație în conformitate cu art. 108 și art. 51 paragraf 4 din Constituție este obligatorie și nu facultativă. Aceștia consideră că întârzierea de treizeci și șase de ani a statului elen de punere în aplicare a unei prevederi specifice din Constituție și concretizarea dreptului de vot extern al expatriaților constituie o încălcare a art. 3 din Protocolul nr 1.

În opinia reclamanților, poziția adoptată de Curte în

Reclamanții afirmă că urmăresc cu un interes sporit evenimentele politice din țara lor și că doresc să mențină legături strânse cu Grecia. Aceștia au subliniat, în mod special, că sunt înscriși în listele electorale în Grecia, că dețin pașapoarte valabile grecești, că sunt proprietarii unor bunuri imobile în Grecia, că plătesc impozite pe venit și că le este, în continuare, permis să practice avocatura în Grecia. Ei văd în imposibilitatea de a vota din țara în care își au reședința în cadrul alegerilor legislative din Grecia o încălcare atât a Constituției Greciei, cât și a Convenției. Ingerința în dreptul lor de vot decurge din obligația acestora să se deplaseze în Grecia pentru a-și putea exercita acest drept. Reclamanții admit că, în cadrul alegerilor legislative, pot, cu siguranță, să se deplaseze cu avionul la Samos și Thessaloniki, orașele lor natale respective. Acest lucru însă nu schimbă conținutul plângerii lor, și anume că aceștia ar trebui să suporte cheltuieli considerabile și că viața lor de familie și profesională ar avea de suferit de vreme ce ar fi obligați să lipsească de la locul de muncă și din familie pentru câteva zile.

Reclamanții consideră că, reieșind din textele Consiliului Europei, și anume din Rezoluția 1459 (2005) și din Recomandarea 1714 (2005) a Adunării Parlamentare, precum și din Codul bunelor practici electorale elaborat de Comisia de la Veneția, Statele membre au obligația de a eficientiza dreptul de vot. Ei notează că, potrivit studiului la care s-a referit camera în hotărârea sa din 8 iulie 2010, cel puțin douăzeci și nouă de State membre ale Consiliului Europei garantează, în practică, dreptul de vot al expatriaților în cadrul alegerilor legislative.

Guvernul consideră că posibilitatea recunoscută de Constituție de a reglementa prin lege exercitarea dreptului de vot al alegătorilor din afara Greciei nu este un factor decisiv în determinarea existenței unei încălcări a art. 3 din Protocolul Nr.1 în cauza de față. Guvernul subliniază, în special, că, pe lângă faptul că nu impune nicio obligație legislatorului, art.51 paragraf 4 din Constituție, are un conținut facultativ. În plus, jurisprudența Curții cu privire la art. 3 din Protocolul Nr.1 recunoaște că Statele contractante beneficiază de o amplă marjă de apreciere în privința organizării sistemului lor electoral. De asemenea, guvernul afirmă că în conformitate cu art. 51 paragraf 4 din Constituție, modalitățile de votare pentru grecii expatriați trebuie stabilite de majoritatea a două treimi din numărul deputaților, ceea ce confirmă necesitatea obținerii unui consens politic foarte larg la acest subiect. În opinia Guvernului, determinarea acestor modalități este o chestiune politică extrem de complexă și delicată. O recunoaștere generală a dreptului expatriaților de a participa la alegerile parlamentare din țară de la locul lor de reședință în străinătate ar putea crea probleme politice și economice considerabile, nu doar în Grecia, dar și în alte State membre ale Consiliului Europei.

Guvernul face trimitere la jurisprudența Curții și fostei Comisii Europene pentru Drepturile Omului privind compatibilitatea cu art. 3 din Protocolul Nr.1 a subordonării dreptului de vot unei cerințe legate de locul de reședință. El susține că, potrivit acestei jurisprudențe, impunerea unei asemenea condiții este justificabilă. Guvernul invocă voința legitimă a legislatorului de a limita influența cetățenilor domiciliați în străinătate în cadrul alegerilor legislative, alegeri axate în primul rând pe aspecte ce-i vizează pe cetățenii cu locul de reședință în țară. În opinia guvernului, expatriații nu pot pretinde de o manieră credibilă a fi afectați de deciziile instituțiilor politice din țară într-o măsură mai mare decât cetățenii greci care trăiesc în Grecia.

Referindu-se, în special, la aportul Parlamentului în procesul revizuirii Constituției în 2001, Guvernul arată că legea prevăzută de art. 51 paragraf 4 din Constituție rămâne a fi de natură facultativă. Deși art. 51 paragraf 4 s-a referit pentru prima dată la votul prin corespondență, acesta din urmă era pur opțional. În plus, exercitarea votului prin corespondență trebuia să se supună principiului constituțional al desfășurării simultane a alegerilor parlamentare. Guvernul reamintește, de asemenea, motivele pentru care a fost prevăzută o majoritate de două treimi din numărul deputaților în vederea adoptării legislației vizate în art. 51 paragraf 4 din Constituție, și anume necesitatea unui consens politic dat fiind numărul mare al grecilor cu reședința în străinătate (aproximativ 3 700 000 raportat la 11 000 000 persoane ce locuiesc în Grecia). Guvernul afirmă, de exemplu, că în jur de 1 850 000 cetățeni Greci locuiesc în America iar 558 000 își au domiciliul în Australia. Prin urmare, potrivit Guvernului, partidele politice trebuie să ajungă la cel mai mare consens posibil pentru a evita tensiuni politice pe marginea unei creșteri de facto a electoratului.

În opinia Guvernului, cetățenii greci cu titlu de ședere permanentă în străinătate capătă legături sociale, economice, politice și culturale cu țara lor gazdă, unde se situează centrul principal al intereselor lor. În plus, orice comparație între Grecia și alte țări ce acordă cetățenilor lor expatriați dreptul de a vota de la locul lor de reședință trebuie să țină seama de particularitățile specifice ale fiecărui caz aparte, în special numărul cetățenilor domiciliați în străinătate, contextul socio-politic din fiecare țară și sistemul electoral stabilit.

Guvernul arată că participarea expatriaților greci la alegerile parlamentare nu poate fi comparată cu exercitarea dreptului de vot în cazul alegerilor pentru Parlamentului European, unde nu este vorba decât de consacrarea unui drept de vot pentru o parte din grecii expatriați, și anume pentru cei ce locuiesc pe teritoriul Statelor membre ale Uniunii Europene. Ultima fiind o obligațiune ce izvorăște din dreptului comunitar prevăzută de legislația internă.

În concluzie, Guvernul reamintește că reclamanții îndeplinesc condițiile stabilite de legea electorală cu privire la exercitarea dreptului lor de vot în Grecia. El reafirmă că problema dreptului de vot al expatriaților de la locul lor de reședință ține de marja de apreciere a autorităților interne care pot decide când și cum să garanteze acest drept.

Liga Elenă a Drepturilor Omului, constituită în 1953, este cea mai veche organizație non-guvernamentală din Grecia și este membră a Federației Internaționale a Drepturilor Omului. Ea atrage atenția asupra situației paradoxale în care se află dreptul de vot al expatriaților de la locul lor de reședință. În timp ce dreptul expatriaților de a participa la luarea deciziilor politice ale “patriei mamă” nu este contestat, principiul în cauză, care a căpătat valoare constituțională, pare a fi ineficient: deși au trecut zece ani de la revizuirea constituțională din 2001, obligația constituțională de a adopta “votul prin corespondență” pentru grecii cu reședința în străinătate nu a fost încă pusă în practică.

Dezbaterile cu privire la drepturile politice ale expatriaților au dus la delimitarea schematică a două tendințe opuse, între aceste două extreme situându-se majoritatea pozițiilor și practicilor Statelor, cu diferite variante și nuanțe. Potrivit primei tendințe, noțiunea de comunitate politică are un sens exclusiv teritorial, în timp ce a doua tendință este de a-i conferi acestei noțiuni sensul unei comunități ce depășește cadrul teritoriului, bazată pe legături de solidaritate ce unesc națiunea. Terța parte intervenientă îl citează pe J. Habermas, potrivit căruia noțiunea de autodeterminare democratică a unei comunități “cere ca cei care sunt subiecți ai legii și cei la care se referă legea, să se considere pe ei înșiși ca fiind creatorii legii”. Potrivit terței părți interveniente, acest citat face trimitere la un concept al calității de cetățean conform căruia reședința pe un anumit teritoriu este criteriul decisiv însă nu este absolut necesar ca persoana să aibă locul de reședință pe teritoriul unui Stat pentru a avea sentimentul că are legături vitale cu acest Stat. După cum se poate observa de o manieră din ce în ce mai evidentă în ziua de astăzi, “este posibil să locuiești acasă și departe de ea”. Această abordare transnațională a cetățeniei face ca dezbaterile cu privire la drepturile electorale ale expatriaților ce se bazează exclusiv pe aspectul teritorial al cetățeniei să nu mai fie actuale. Faptul că, în ziua de azi, campaniile electorale se desfășoară în primul rând prin intermediul rețelelor de socializare (Facebook și Twitter) demonstrează că argumentul “distanței” dintre expatriați și țara lor de origine nu mai este la fel de pertinent ca acum douăzeci de ani.

În opinia terțului intervenient, răspunsul la întrebarea “trebuie să acordăm drepturi politice expatriaților?” nu poate fi un răspuns de tipul “totul sau nimic”. Acesta consideră că este nevoie de un criteriu obiectiv ce ar permite stabilirea existenței sau inexistenței legăturilor vitale între expatriații greci și Statul Elen și, astfel, să se decidă dacă aceștia trebuie sau nu incluși în electorat. Liga arată că în majoritatea Statelor membre ale Uniunii Europene ce garantează drepturi electorale expatriaților lor, condiția generală este înscrierea în listele electorale ale Statului vizat, la ambasada sau consulatul situat în regiunea în cauză. Respectiv, unicul criteriu care pare a fi, în mod obiectiv, sigur privind punerea la dispoziție sau nu a“votului prin corespondență sau a oricărui alt mijloc de votare corespunzător” este existența listelor electorale la birourile consulare din străinătate. Răspunsul la cererile diasporei elene de a participa la alegerile din Grecia trebuie să fie unul nuanțat, permițând să se ia în considerare, de o manieră proporțională și echilibrată, modul în care procesul democratic din țara de origine influențează viața expatriaților.

Curtea reamintește că art. 3 din Protocolul Nr.1 consacră un principiu fundamental al unui regim politic democratic și, respectiv, este de o importanță primordială în sistemul Convenției (a se vedea

Noțiunea de “limitare implicită” ce reiese din art. 3 din Protocolul Nr.1 este de o importanță majoră pentru determinarea legitimității scopurilor urmărite atunci când se impun restricții asupra drepturilor garantate de acest articol (

În ceea ce privește, în special, alegerea sistemului electoral, Curtea amintește că Statele Contractante beneficiază de o marjă largă de apreciere în acest domeniu. În acest sens, art. 3 din Protocolul Nr.1 se limitează la a prescrie alegeri “libere” organizate la “intervale rezonabile”, “prin vot secret” și “în condiții ce asigură libera exprimare a opiniei poporului”. Astfel, această dispoziție nu implică nicio “oblogație de a adopta un sistem anume” cum ar fi proporționalitatea sau votul majoritar în unul sau mai multe tururi (

Există o multitudine de modalități de organizare și funcționare a sistemelor electorale și o multitudine de diferențe în sânul Europei ce țin de evoluția istorică, diversitatea culturală și doctrina politică, pe care fiecare Stat Contractant urmează să le adapteze la propria sa viziune asupra democrației (

Trebuie constatat de asemenea că în contextul art. 3 din Protocolul Nr.1, obligația primară nu este una de abținere sau non-ingerință, ca și în cazul majorității drepturilor civile și politice, ci una de adoptare din partea Statului a unor măsuri pozitive pentru a “organiza” alegeri democratice (a se vedea

Prin urmare, privarea de dreptul de vot a oricăror grupuri sau categorii ale populației trebuie să corespundă principiilor fundamentale ale art. 3 din Protocolul Nr.1 (a se vedea

Cât privește restricțiile asupra exercitării dreptului de a vota din străinătate fondate pe criteriul reședinței alegătorului, organele convenției au admis în trecut că acestea pot fi justificate de mai mulți factori: în primul rând, prezumția că un cetățean cu reședința în străinătate este preocupat mai puțin în mod direct sau continuu de problemele cotidiene ale țării de origine și le cunoaște mai puțin; în al doilea rând, cetățenii cu reședința în străinătate au o influență mai mică asupra selecției candidaților sau asupra formulării programelor lor electorale; în al treilea rând, legătura strânsă dintre dreptul de vot în cadrul alegerilor parlamentare și faptul de a fi direct afectat de acțiunile organelor politice astfel alese; și, în al patrulea rând, interesul legitim pe care îl poate avea alegătorul în sensul limitării influenței cetățenilor din străinătate asupra alegerilor ce privesc aspecte care, deși sunt fundamentale, afectează în primul rând persoanele ce locuiesc în țară (a se vedea Hilbe, citat mai sus; a se vedea, de asemenea,

Curtea observă din start că reclamanții se plâng de faptul că legislatorul grec așa și nu a întreprins până în prezent măsurile necesare pentru a le permite grecilor expatriați să voteze în cadrul alegerilor parlamentare de la locul lor de reședință actual. Respectiv, plângerea nu vizează recunoașterea dreptului de vot ca atare al expatriaților, drept deja recunoscut de art. 51 paragraf 4 din Constituția Greciei în conjuncție cu art 4 din Decretul Prezidențial nr. 96/2007, ci mai degrabă modalitățile de exercitare ale acestuia. Ca și camera, Marea Cameră consideră deci că, în cazul de față, sarcina ei constă în a examina dacă, în pofida lipsei reglementării modalităților de exercitare a dreptului de vot, regimul electoral grec permite, în speță,“libera exprimare a opiniei poporului” și apără “însăși esența ... dreptului de vot”, conform prevederilor art. 3 din Protocolul Nr. 1 (a se vedea

La modul general, art. 3 din Protocolul Nr.1 nu prevede implementarea de către Statele Contractante a unor măsuri ce le-ar permite expatriaților să-și exercite dreptul de vot de la locul lor de reședință. Cu toate acestea, de vreme ce prezumția, într-un Stat democratic, trebuie să fie în favoarea acordării acestui drept unui număr cât mai mare de cetățeni (a se vedea

În primul rând, cu privire la dreptul internațional, Curtea constată că nici tratatele internaționale și regionale pertinente - cum ar fi Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, Convenția Americană a Drepturilor Omului sau Carta Africană a Drepturilor Omului și Popoarelor - nici interpretarea acestora de către organele internaționale competente nu oferă o bază pentru a ajunge la concluzia că dreptul de vot al cetățenilor ce nu se află temporar sau permanent pe teritoriul Statului lor include obligarea Statului în cauză să asigure exercitarea acestui drept în străinătate (a se vedea paragrafele 26-31 de mai sus).

Este adevărat că, pentru a eficientiza dreptul de vot la alegerile naționale, organele Consiliului Europei au încurajat, inter alia, Statele membre să le ofere cetățenilor lor din străinătate posibilitatea să participe cât mai mult posibil în procesul electoral. Astfel, Rezoluția 1459 (2005) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (a se vedea paragraful 21 de mai sus) indică faptul că Statele membre ar trebui să întreprindă măsuri adecvate pentru a facilita pe cât e posibil exercitarea dreptului de vot, în special votul prin corespondență. În plus, în Recomandarea 1714 (2005), Adunarea Parlamentară i-a cerut Consiliului Europei să-și dezvolte activitățile sale ce vizează îmbunătățirea condițiilor ce permit o exercitare eficientă a drepturilor electorale ale grupurilor ce întâmpină dificultăți deosebite, printre care sunt și expatriații. Comisia de la Veneția, la rândul său, a constat că, începând cu anii 1980, recunoașterea dreptului de vot extern a câștigat teren în Europa. Deși a recomandat ca Statele membre să faciliteze exercitarea dreptului de vot al expatriaților, aceasta nu vede acest lucru ca fiind o obligație. În opinia Comisiei de la Veneția, este vorba, mai degrabă, de o posibilitate de care ar trebui să țină cont legislatorul fiecărei țări, îndemnat să pună în balanță, pe de o parte, principiul sufragiului universal și, pe de alta, nevoia siguranței votului, precum și considerente de ordin practic (a se vedea, în special, paragraful 25 de mai sus).

Prin urmare, ceea ce reiese dintr-un studiu comparat al legislației Statelor membre ale Consiliului Europei este că deși, în marea lor majoritate, acestea le permit cetățenilor lor să voteze din străinătate, există unele State ce nu autorizează acest lucru (a se vedea paragraful 38 de mai sus). Totuși, în ceea ce privește Statele ce autorizează votul extern, o analiză mai aprofundată arată că exercitarea de către expatriați a dreptului lor de vot nu se produce de o manieră uniformă, ci ia diferite forme. De exemplu, unele țări autorizează votul la secțiile de votare instalate în străinătate, și/sau votul prin corespondență, votul prin procură precum și votul electronic (a se vedea paragraful 34 de mai sus). Durata șederii în străinătate este un alt factor de care Statele membre țin cont. Unele acordă dreptul de vot doar cetățenilor cu reședință temporară în afara țării, pe când în alte State, cetățenii pierd acest drept după o anumită perioadă de timp (a se vedea paragraful 35 de mai sus). Mai mult decât atât, unele State Contractante au prevederi ce le permit cetățenilor lor expatriați să-și aleagă reprezentanți în parlamentul național, în circumscripții electorale create în străinătate (a se vedea paragraful 37 de mai sus). În fine, în majoritatea Statelor membre ce autorizează votul extern, persoanele ce doresc să beneficieze de această posibilitate trebuie să se înscrie până la o anumită dată limită în listele electorale de pe lângă autoritățile țării de origine sau reprezentanțele diplomatice sau consulare din străinătate (a se vedea paragrafele 39-45 de mai sus).

Pe scurt, niciunul din instrumentele juridice examinate mai sus nu o oferă o bază pentru a concluziona că, la etapa actuală a dreptului, Statele sunt obligate să facă posibilă exercitarea dreptului de vot al expatriaților săi. Cât privește modalitățile de exercitare ale acestui vot prevăzute de Statele membre ale Consiliului Europei ce autorizează votul din străinătate, la etapa actuală există o varietate de astfel de modalități.

În al doilea rând, în ceea ce privește legislația națională în cauza de față, Curtea observă că art. 51 paragraf 4 din Constituție prevede că “modalitățile exercitării dreptului de vot al alegătorilor ce se află în afara teritoriului național pot fi stabilite prin lege... ”. Consiliul Științific al Parlamentului a considerat, la rândul său, în raportul său din 31 martie 2009 asupra Proiectului de lege cu privire la exercitarea dreptului de vot în cadrul alegerilor parlamentare al alegătorilor greci domiciliați în străinătate, că autorizarea exercitării acestui vot din străinătate este mai degrabă o opțiune decât o obligație pentru legislator, totodată subliniind că doctrina juridică nu este unanimă la acest subiect (a se vedea paragraful 19 de mai sus). În concluzie, se pare că deși art. 51 paragraf 4 din Constituție îi permite legislatorului să concretizeze exercitarea dreptului de vot al expatriaților greci de la locul lor de reședință, acesta nu este obligat să o facă. În aceste condiții, și ținând cont de considerentele expuse mai sus (a se vedea paragraful 75), Curtea consideră că nu este sarcina ei să le indice autorităților naționale când și cum să concretizeze art. 51 paragraf 4 din Constituție.

În plus, din 2000, autoritățile elene au încercat de mai multe ori să aplice prevederile art. 51 paragraf 4. De exemplu, în timpul revizuirii constituționale din 2001, conținutul acestor prevederi a fost precizat, specificându-se că principiul votului simultan nu exclude exercitarea dreptului de vot prin corespondență sau prin alt mod corespunzător, cu condiția ca numărarea sufragiilor și anunțarea rezultatelor să se producă în același timp (a se vedea paragraful 16 de mai sus).

De asemenea, trebuie menționată inițiativa legislativă din 2009, ce viza adoptarea legii prevăzute de art. 51 paragraf 4 din Convenție: un proiect de lege depus la 19 februarie 2009 la Parlament de către Miniștrii Afacerilor Interne, Justiției și Economiei, ce fixa modalitățile exercitării dreptului de vot în cadrul alegerilor legislative de către alegătorii greci expatriați. Proiectul de lege nu a fost adoptat, deoarece nu a obținut cele două treimi din numărul total al voturilor deputaților necesar în temeiul art. 51 paragraf 4 din Constituție așa cum a fost el modificat după revizuirea din 2001.

În ultimul rând, cu privire la situația specifică a reclamanților, Curtea nu are niciun motiv de a pune la îndoială spusele reclamanților conform cărora aceștia mențin legături strânse și continue cu Grecia, urmărind viața politică, economică și socială din țara lor, cu gândul de a se implica în treburile Greciei. Prezumția că cetățenii plecați din țară nu sunt la fel de direct sau continuu preocupați de problemele din țară, respectiv, necunoscându-le la fel de bine (a se vedea paragraful 69 de mai sus), nu este valabilă în speță. Totuși, în opinia Curții, acest lucru nu este suficient pentru a pune sub semnul întrebării situația juridică din Grecia. În orice caz, autoritățile competente nu pot să țină cont de fiecare caz aparte pentru a reglementa exercitarea dreptului de vot, ci trebuie să elaboreze o regulă generală (a se vedea

În ceea ce privește perturbările de ordin financiar, familial și profesional pe care reclamanții le-ar fi suferit în cazul în care ar fi trebuit să se deplaseze în Grecia pentru a putea să-și exercite dreptul de vot la alegerile legislative din 2007, Curtea nu este convinsă că acestea ar fi fost atât de disproporționate încât să să afecteze însăși esența dreptului de vot în cauză.

Având în vedere considerentele enunțate mai sus, nu se poate spune că, în cauza de față, a fost afectată însăși esența dreptului de vot al reclamanților garantat de art. 3 din Protocolul Nr.1. Respectiv nu a existat nicio încălcare a acestui articol.