CASE OF FABRIS v. FRANCE - [Romanian Translation] legal summary by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

Notă de informare privind jurisprudența Curții nr. 160

februarie 2013

_______________________________________________________________________

Fabris împotriva Franței

[GC] - 16574/08

Hotărâre din 7.2.2013 [GC]

Articolul 14

Discriminare

Diferență de tratament între copiii legitimi și cei nelegitimi în materia drepturilor succesorale:

încălcare

În fapt

- Reclamantul s-a născut în 1943 dintr-o legătură între tatăl său și o femeie măritată care a era deja mamă a doi copii născuți din căsătorie. În 1970, domnul și doamna M. (mama reclamantului și soțul ei), au efectuat o donație-partaj

(donation-partage)

între cei doi copii legitimi, rezervându-și dreptul de uz al proprietății până la moartea lor. Domnul M. a decedat în 1981, iar doamna M. în 1994. În 1983, Tribunalul de mare instanță a declarat reclamantul ca fiind copilul „nelegitim” al doamnei M. În 1998, reclamantul a introdus o acțiune împotriva celor doi copii legitimi la Tribunalul de mare instanță, solicitând reducțiunea liberalităților

inter vivos,

astfel încât el să-și poată constitui cota din patrimoniul mamei sale. La acea vreme, Legea de 3 ianuarie 1972 stipula faptul că copiii născuți dintr-o relație adulterină pot pretinde o cotă-parte din patrimoniul tatălui sau a mamei lor egală cu jumătate din cota unui copil legitim. După ce Curtea s-a pronunțat împotriva Franței în 2000, în cauza

Mazurek împotriva Franței,

Franța a adoptat Legea din 3 decembrie 2001 de modificare a legislației prin acordarea copiilor născuți din adulter unor drepturi succesorale identice cu cele ale copiilor legitimi. Printr-o hotărâre din septembrie 2004, Tribunalul de mare instanță a declarat admisibilă acțiunea formulată de reclamant și a admis cererea sa pe fond. În urma unui apel formulat de copiii legitimi, Curtea de apel a infirmat hotărârea instanței inferioare. Reclamantul a formulat fără succes un recurs.

Printr-o

hotărâre din 21 iulie 2011

, o Cameră a Curții a concluzionat, cu cinci voturi contra două, că nu a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, pe motiv că instanțele naționale, în aplicarea dispozițiilor tranzitorii din Legile din 1972 și 2001, au urmărit un just echilibru între drepturile stabilite cu mult timp în urmă în favoarea copiilor legitimi ai domnului și doamnei M. și interesele pecuniare ale reclamantului.

În drept

- Articolul 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1

(A)

Aplicabilitatea articolului 14

– Singurul motiv pentru care reclamantului i s-a refuzat dreptul de a solicita reducțiunea liberalităților

inter vivos

încheiate de către mama sa a fost legat de statutul său de copil „nelegitim”. În lipsa acestui criteriu discriminatoriu, el ar fi avut dreptul, fondat în dreptul intern, asupra activului în cauză. În timp ce liberalitățile

inter vivos

aveau ca efect imediat transferul de proprietate, acestea nu deveneau partajabile succesoral decât la moartea donatorului (în 1994, în cazul de față). La acea dată, filiația reclamantului fusese deja stabilită. Din aceasta reiese faptul că interesele pecuniare ale reclamantului intră în sfera de aplicare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a dreptului la respectarea bunurilor garantate de această dispoziție. Acest lucru este suficient pentru a atrage aplicabilitatea articolului 14 din Convenție.

(B)

Pe fond

- reclamantul a fost privat de rezerva sa și a fost pus într-o situație evident diferită de cea a copiilor legitimi cu privire la moștenirea bunurilor mamei lor. Această diferență de tratament derivată din Legea din 2001, care restrânge aplicarea noilor drepturi succesorale ale copiilor „nelegitimi” în privința succesiunilor deschise înainte de 4 decembrie 2001, în cadrul cărora nu s-a efectuat partajul înainte de această dată. În interpretarea dispoziției tranzitorii în cauză, Curtea de casație a considerat că partajul succesoral a avut loc în 1994, la momentul decesului mamei reclamantului, potrivit practicii jurisprudențiale consacrate conform căreia, în cazul împărțirii patrimoniului

inter vivos

, decesul donatorului declanșează atât deschiderea succesiunii și cât și partajul. Un copil legitim omis de la diviziunea patrimoniului

inter vivos

sau încă neconceput la momentul încheierii tranzacției nu ar fi fost exclus de la obținerea rezervei sale succesorale sau a cotei sale din moștenire. Prin urmare, nu a fost contestat faptul că singurul motiv pentru diferența de tratament suferită de reclamant a fost faptul că el s-a născut în afara căsătoriei.

Statul francez a modificat dispozițiile referitoare la moștenire în urma hotărârii Mazurek prin abrogarea tuturor dispozițiilor discriminatorii referitoare la copiii „nelegitimi”. Cu toate acestea, potrivit Guvernului, nu era posibil să se aducă atingere drepturilor dobândite de către terți - în cauza de față ceilalți moștenitori - aceasta justificând limitarea efectului retroactiv al Legii din 2001 la succesiunile deja deschise la data de publicării ei și nedezbătute până la acea dată. Dispozițiile tranzitorii au fost adoptate în mod corespunzător, în scopul de a proteja relațiile pașnice de familie, prin consolidarea drepturilor dobândite de către beneficiari în cazul în care patrimoniul a fost deja împărțit.

Sub rezerva dreptului legal de a formula o acțiune în reducțiune, fratele vitreg și sora vitregă a reclamantului au dobândit dreptul de proprietate în baza partajului

inter vivos

din 1970, în virtutea căreia patrimoniul mamei lor a trecut în proprietatea acestora la decesul ei în 1994. Pentru acest considerent, prezenta cauză se diferențiază de cauza

Mazurek,

în care bunurile nu au trecuseră încă la beneficiari. Cu toate acestea, „protejarea ‘speranței legitime’ a persoanei decedate și a familiei sale trebuie să fie subordonată imperativului egalității de tratament între copiii născuți în afara căsătoriei și cei născuți în cadrul acesteia”. În acest sens, fratele vitreg și sora vitregă a reclamantului știau - sau ar fi trebuit să știe - că drepturile lor erau susceptibile de a fi atacate. La momentul decesului mamei lor în 1994, a început să curgă termenul legal de cinci ani pentru introducerea unei acțiuni în reducțiunea liberalităților

inter vivos.

Fratele lor vitreg a avut până în anul 1999 posibilitatea de a pretinde partea sa din patrimoniu și o astfel de acțiune era de natură să repună în discuție nu partajul ca atare, ci cota din drepturile fiecăruia dintre descendenți. Mai mult decât atât, acțiunea în reducțiunea liberalităților, pe care reclamantul a introdus-o în cele din urmă în 1998, era pendinte în fața instanțelor naționale la momentul pronunțării hotărârii

Mazurek,

care a declarat că inegalitatea în drepturile succesorale pe motiv de naștere era incompatibilă cu Convenția, precum și la momentul publicării Legii din 2001, care a executat hotărârea prin incorporarea în dreptul francez a principiilor stabilite de aceasta. În cele din urmă, reclamantul nu era un descendent al cărui existență a fost necunoscută pentru ei, el fiind recunoscut ca fiu „nelegitim” al mamei lor printr-o hotărâre pronunțată în 1983. Acest aspect era suficient pentru a stârni îndoieli justificate cu privire la transmisiunea patrimoniului. În această privință, în circumstanțele particulare ale prezentei cauze, în care jurisprudența și reformele legislative naționale și europene au arătat o tendință clară de a elimina orice formă de discriminare în ceea ce privește drepturile succesorale ale copiilor născuți în afara căsătoriei, acțiunea formulată de reclamant în fața instanțelor naționale în 1998 și respinsă în 2007 a constituit un factor important în cadrul examinării proporționalității diferenței de tratament. Faptul că această acțiune era încă pendinte în 2001, nu putea decât să relativizeze așteptările celorlalți moștenitori ai doamnei M. privind reușita în consolidarea unor drepturi necontestabile asupra patrimoniului acesteia. Prin urmare, scopul legitim de a proteja drepturile succesorale ale fratelui vitreg și ale sorei vitrege a reclamantului nu a fost suficient de fundamentat pentru a prevala pretențiilor reclamantului la o parte din patrimoniul mamei sale. Mai mult decât atât, se pare că, chiar și în ochii autorităților naționale, așteptările moștenitorilor care au beneficiat de un partaj

inter vivos

nu trebuia protejate în toate împrejurările. Într-adevăr, în cazul în care aceeași acțiune în reducțiunea liberalităților

inter vivos

era introdusă în același timp de către un alt copil legitim, născut la o dată ulterioară sau exclus voit de la partaj, aceasta nu ar fi fost declarată inadmisibilă.

În consecință, nu a existat niciun raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul legitim urmărit. Prin urmare, nu a existat nicio justificare obiectivă și rezonabilă pentru diferența de tratament în ceea ce privește reclamantul.

Această concluzie nu pune în discuție dreptul statelor de a recurge la dispoziții tranzitorii atunci când adoptă o reformă legislativă cu scopul de a respecta obligațiile care le revin în temeiul articolului 46 § 1 din Convenție. Cu toate acestea, în timp ce caracterul esențialmente declarativ al hotărârilor Curții lasă la latitudinea statului alegerea mijloacelor prin care să remedieze consecințele încălcării, ar trebui, în același timp, subliniat faptul că adoptarea unor măsuri generale impune statului în cauză să prevină, cu diligență, viitoare încălcări similare celor constatate în hotărârile Curții. Aceasta impune o obligație pentru instanțele naționale de a asigura, în conformitate cu ordinea constituțională și potrivit principiului securității juridice, efectul deplin al dispozițiilor Convenției, astfel cum sunt interpretate de către Curte. Cu toate acestea, această obligație nu a fost respectată în prezenta cauză.

Concluzie:

încălcare (unanimitate).

Articolul 41: rezervat.

(A se vedea

Mazurek împotriva Franței,

nr.

34406/97

, 1 februarie 2000, Nota de informare nr. 15)

Consiliul Europei/Curtea Europeană a drepturilor omului

Redactat de către Grefă, acest rezumat nu angajează Curtea.

Apăsați aici pentru a accesa

Notele de informare privind jurisprudența Curții

©

Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.

Limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt engleza și franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu își asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului (

http://hudoc.echr.coe.int

) sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiția fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menționat anterior și la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenționați să folosiți vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactați

[email protected]

.

©

Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights (

http://hudoc.echr.coe.int

) or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact

[email protected]

.

©

Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (

http://hudoc.echr.coe.int

) où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante:

[email protected]

.