Secțiunea a treia Cerere nr. 54372/07 SC ABB TRADING SRL și Vasile DRAGOMIR împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 12 martie 2013 într-o Cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, judecători și Marialena Tsirli; graffiter adjunct de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 noiembrie 2007, după ce a intenționat, face următoarea decizie, făcând-o pe prima reclamantă, SC ABB Trading SRL, este o societate de drept românească cu sediul la Baia Mare. Ea publica, la momentul faptelor, lahebdomadar local Ziarul de vineri. Al doilea reclamant, M. Vasile Dragomir, este un resortisant român născut în 1954 și rezident în Baia Mare. În momentul faptelor, el a fost redactorul-șef al Jurnalului de vineri Ei au fost reprezentați în fața Curții de către domnul D. Farcaș, avocat la Baia Mare. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La o dată nespecificată în 2006, I.I.R., jurnalist al unui alt săptămânal local, a depus în fața Tribunalului de Primă Instanță din Baia Mare o acțiune în despăgubire împotriva reclamanților și a susținut că reclamanții și-au pătat reputația prin publicarea, în repetate rânduri, a unor afirmații insultătoare cu privire la aceasta. I.I.R. a indicat că a publicat un articol critic cu privire la Hotărârea Agricolă de la Maramureș și că reclamanții au inițiat o campanie de calomnie împotriva sa, deoarece soția celui de-al doilea reclamant era angajată de această conducere. El a trimis la dosar copii ale unui articol, apărut de opt ori, în Jurnalul de vineri , care a dezvăluit, printre altele, că numele său real era I.F. și că a fost condamnat pentru viol și furt cu violență. Articolul descrie în detaliu modul în care I.I.R. a comis acest jaf cu violență, ale cărui victime erau un cuplu în vârstă. De asemenea, a trimis la dosar copia unui al doilea articol apărut o singură dată în Jurnalul de vineri, în același timp cu articolul menționat anterior. peste. Acest articol a fost numit care îi provoacă în dueluri idioate pe cei pe care nu-i poate șantaja. Articolul se referea la acest personaj cu numele de F., nume pe care îl purtase anterior I.I.R. printr-o hotărâre din 22 februarie 2007, instanța de primă instanță a făcut parțial dreptul la acțiune și i-a condamnat pe solicitanți să plătească solidar la I.I.R. sumele de 4 000 de lei românești (ROL) cu titlu de prejudiciu moral și de 4 924,76 ROL cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată. Instanța a considerat că publicarea informațiilor privind infracțiunile pentru care I.I.R. fusese condamnată a fost permisă sub unghiul articolului 10 din Convenție, care era jurnalist și, prin urmare, formator de opinie și că antecedentele sale erau legate de interesul public. El a constatat că I.I.R. nu a avut, apropo, nu contestă veridicitatea informațiilor. Dar instanța a estimat că reclamanții au depășit limitele libertății de exprimare, din moment ce au publicat aceste informații în opt numere consecutive ale jurnalelor lor și că al doilea articol conține cuvinte insultătoare față de un personaj ușor de identificat ca fiind I.I.R. Tribunalul concluzionează că repetarea informațiilor referitoare la antecedentele penale ale I.I.R. În ceea ce privește valoarea daunelor, tribunalul consideră că suma de 4 000 ROL a fost justificată având în vedere circumstanțele concrete ale cauzei și suficient pentru a remedia prejudiciul moral suferit de partea reclamantă. Tribunalul a adăugat că scopul său a fost (...) să se evite îmbogățirea nejustificată a părții reclamante, precum și impunerea unei poveri excesive asupra inculpaților, care trebuie să țină seama de faptul că dreptul la liberă exprimare este susceptibil de a fi abuzat și că orice abuz trebuie pedepsit. Prima recurentă a formulat un recurs în recurs. Ea a făcut să se afirme că ea și-a exercitat dreptul la libera exprimare fără abuz și în conformitate cu jurisprudența Curții, din moment ce veridicitatea faptelor conținute în primul articol nu era controversată. Repetând aceste fapte, ea nu a făcut decât să-și exercite rolul de câine de pază al democrației În ceea ce privește al doilea articol, a fost vorba despre un pamflet și acest stil jurnalistic a permis o critică agresivă. 10. Prin hotărârea din 13 iunie 2007, tribunalul departamental din Maramureș a respins recursul. Tribunalul a considerat că întrebarea care se punea în speță nu era veridicitatea informațiilor publicate, ci repetarea acestora în cadrul unei campanii de presă și a hotărât că Tribunalul de Primă Instanță stabilise în mod corect credința incorectă a recurentei. Tribunalul departamental a considerat, de asemenea, că art. 10 din Convenție recunoștea reclamantului dreptul de a recurge la o doză de extaz sau de provocare în publicațiile sale, dar că acest drept nu îi permitea să se angajeze într-un atac personal gratuit, prin necunoașterea normelor etice ale profesiei. Tribunalul departamental concluzionează că valoarea despăgubirilor a fost justificată în raport cu gravitatea prejudiciului suferit de partea reclamantă. 11. Documentele furnizate de solicitanți nu permit să se știe dacă au plătit sau nu I.I.R. aceste daune. Dreptul intern relevant 12. Articolele din vechiul Cod civil românesc relevant în această privință erau astfel redactate la data faptelor art. 998 GRIEF 13. Invocând art. 10 din Convenție, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor la liberă exprimare din cauza condamnării lor nejustificate la plata unor despăgubiri în valoare de 4 000 ROL părții reclamante. Reclamanții invocă o încălcare a dreptului lor la libera exprimare protejată de art. 10 din convenție, care este astfel formulată Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de graniță. (...) exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. Cu privire la cauza primei reclamante 15. Curtea constată că condamnarea primei reclamante constituia într-adevăr o ingerință a unei autorități publice necesară într-o societate democratică Curtea amintește că, atunci când instanțele interne sunt obligate să pună în balanță dreptul la libertatea de exprimare și dreptul la respectarea vieții private, criteriile care trebuie analizate sunt următoarele: contribuția la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate și obiectul articolului ; comportamentul anterior al părții reclamante; modul în care se obține informațiile și veridicitatea acestora; conținutul, forma și impactul publicării și gravitatea sancțiunii impuse (Tănăsoaica c. România, nr 3490/03, § 41, 19 iunie 2012 17. În plus, în cazul în care este în joc reputația instanțelor interne, în cazul în care motivarea hotărârilor cu privire la limitele libertății de exprimare este suficientă și respectă criteriile stabilite de jurisprudența Curții, este nevoie de motive serioase pentru ca aceasta să își înlocuiască opinia cu a lor (MGN Limited c. Regatul Unit, nr. 399401/04, § 150 și 155, 18 ianuarie 2011). În speță, Curtea constată că instanțele române au considerat că prima recurentă a încălcat limitele libertății de exprimare, pe motiv că articolele pe care le-a publicat au subminat reputația părții reclamante și, prin urmare, rămâne de examinat modul în care instanțele au aplicat criteriile care decurg din jurisprudența Curții (punctul 16 de mai sus). 19. În ceea ce privește contribuția articolelor în cauză la dezbaterea de interes general, Curtea acceptă, în mod direct în instanțele naționale, că prin publicarea informațiilor privind antecedentele penale ale unui jurnalist, prima reclamantă avea scopul de a deschide o dezbatere de interes general privind credibilitatea acestui jurnalist. 20. În ceea ce privește următoarele trei criterii, Curtea ia notă de faptul că instanțele naționale nu au sancționat conținutul primului articol, pe motiv că se bazează pe elemente faptice pe care partea reclamantă nu le-a contestat; ele au sancționat, mai degrabă, repetarea sa de opt ori, în cadrul unei campanii de presă împotriva I.I.R. și au considerat că prima recurentă a depășit astfel limitele libertății de exprimare. 21. În ceea ce privește conținutul celui de al doilea articol și repercusiunile pe care le-a putut avea, Curtea ia notă că, în ciuda caracterului său satir, textul conține cuvinte insultătoare, referitoare, printre altele, la aspectul fizic al I.I.R. În ochii săi, astfel de cuvinte nu pot fi incluse într-o demersul de informare a publicului. De asemenea, nu se poate vedea recursul la doza de recapitulare (a se vedea, mutatis mutandis Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 49 CEDH 1999 VI). Curtea consideră că: Ivanciuc c. România (dec.), n 18624/03, CEDO 2005 XI). 22. În sfârșit, în ceea ce privește gravitatea sancțiunii, Curtea constată că prima reclamantă și-a limitat răspunderea la suma de 4 000 ROL reprezentând repararea prejudiciului moral suferit de partea reclamantă. Or, Curtea constată în această privință că instanțele naționale au stabilit această sumă ținând seama de circumstanțele concrete ale cauzei și au fost preocupate să evite riscul ca prima reclamantă, o societate comercială, să suporte o sarcină excesivă. Deciziile lor sunt motivate în mod corespunzător și nu lasă să se arate niciun element derbitrar. 23. În orice caz, din documentele prezentate de prima reclamantă nu reiese că aceasta ar fi plătit efectiv suma în cauză, nici suma fixată pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată 24. Având în vedere circumstanțele din speță, Curtea consideră că condamnarea primei recurente nu era disproporționată la scopul legitim urmărit și că, prin urmare, intervenția în litigiu poate fi considerată necesară într-o societate democratică 25. În consecință, Tribunalul ia notă de faptul că al doilea reclamant nu a formulat recurs împotriva hotărârii din 22 februarie 2007 a Tribunalului de Primă Instanță. Tribunalul de la Baia Mare. Prin urmare, se consideră inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne și trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Josep Casadevall Adjunct Președinte
Requête n
o
54372/07
SC ABB TRADING SRL et Vasile DRAGOMIR
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 12 mars 2013 en une Chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Grițco,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 novembre 2007,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La première requérante, SC ABB Trading SRL, est une société de droit roumain ayant son siège à Baia Mare. Elle éditait, au moment des faits, l’hebdomadaire local
Le journal du vendredi
. Le second requérant, M.
Vasile Dragomir, est un ressortissant roumain né en 1954 et résidant à Baia Mare. Au moment des faits, il était le rédacteur en chef du
Journal du vendredi
.
Ils ont été tous deux représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
3.
A une date non précisée en 2006, I.I.R., journaliste d’un autre hebdomadaire local, déposa devant le tribunal de première instance de Baia
Mare une action en dommages et intérêts contre les requérants. Il faisait valoir que les requérants avaient terni sa réputation en publiant, à plusieurs reprises, des propos insultants à son sujet.
4.
I.I.R. indiqua qu’il avait publié un article critique au sujet de la Direction Agricole de Maramureș et que les requérants avaient déclenché une campagne de diffamation à son égard, parce que l’épouse du second requérant était employée par cette direction. Il versa au dossier les copies d’un article, paru à huit reprises, dans le
Journal du vendredi
, qui révélait, entre autres, que son vrai nom était I.F. et qu’il avait été condamné pour viol et pour vol avec violences. L’article décrivait en détail la manière dont I.I.R. avait commis ce vol avec violences, dont les victimes étaient un couple âgé.
5.
Il versa également au dossier la copie d’un second article paru une
seule fois dans le
Journal du vendredi
en même temps que l’article ci
‑
dessus. Cet article était intitulé «
Post pamphlet – l’Idiot selon Dostoïevski
» et faisait le portrait d’un personnage qui «
de face, s’apparente à un gorille écrasé et de profil, à un chimpanzé coiffé
», qui est «
entré dans le journalisme par hasard et où il est resté en raison de circonstances douteuses et de son culot d’idiot
» et «
qui provoque en duels idiots ceux auxquels il ne peut pas faire du chantage
». L’article se référait à ce personnage du nom de F., nom qu’avait antérieurement porté I.I.R.
6.
Par un jugement du 22 février 2007, le tribunal de première instance fit partiellement droit à l’action et condamna les requérants à payer solidairement à I.I.R. les sommes de 4
000 lei roumains (ROL) à titre de préjudice moral et de 4
924,76 ROL à titre de frais et dépens.
7.
Le tribunal jugea que la publication des informations concernant les infractions pour lesquelles I.I.R. avait été condamné était permise sous l’angle de l’article 10 de la Convention puisqu’il était journaliste et, donc, formateur d’opinion et que ses antécédents relevaient de l’intérêt public. Il constata qu’I.I.R. n’avait, d’ailleurs, pas contesté la véracité des informations. Mais le tribunal estima que les requérants avaient dépassé les limites de la liberté d’expression, dès lors qu’ils avaient publié ces
informations dans huit numéros consécutifs de leur journal et que le second article contenait des propos insultants à l’égard d’un personnage facilement identifiable comme étant I.I.R. Le tribunal conclut que la répétition des informations relatives aux antécédents pénaux d’I.I.R. et les propos insultants à son égard prouvaient la mauvaise foi des requérants, qui avaient mené une campagne de diffamation à l’encontre de la partie plaignante. Ces éléments prouvaient aussi qu’I.I.R. avait bien subi un
préjudice moral.
8.
S’agissant du montant des dommages et intérêts, le tribunal estima que la somme de 4
000 ROL était justifiée eu égard aux circonstances concrètes de l’affaire et suffisante pour réparer le préjudice moral subi par la partie plaignante. Le tribunal ajouta que son but était
:
«
(...) d’éviter l’enrichissement injustifié de la partie plaignante ainsi que l’imposition d’un fardeau excessif sur les défendeurs, qui doivent tenir compte du fait que le droit à la libre expression est susceptible d’abus et que tout abus doit être puni.
»
9.
La première requérante forma un pourvoi en recours. Elle fit valoir qu’elle avait exercé son droit à la libre expression sans abus et en conformité avec la jurisprudence de la Cour, dès lors que la véracité des faits contenus dans le premier article n’était pas sujette à controverse. En répétant ces faits, elle n’avait fait qu’exercer son rôle de «
chien de garde de la démocratie
». Quant au second article, il s’agissait d’un pamphlet et ce style journalistique permettait une critique agressive.
10.
Par un arrêt du 13 juin 2007, le tribunal départemental de Maramureș rejeta le pourvoi. Le tribunal estima que la question qui se posait en l’espèce n’était pas la véracité des informations publiées, mais leur répétition dans le cadre d’une campagne de presse et jugea que le tribunal de première
instance avait correctement établi la mauvaise foi de la requérante. Le tribunal départemental estima également que l’article 10 de la Convention reconnaissait à la requérante le droit de recourir à une dose d’exagération ou de provocation dans ses publications, mais que ce droit ne lui permettait pas de se livrer à une attaque personnelle gratuite, en méconnaissance des normes déontologiques de la profession. Le tribunal départemental conclut que le montant des dommages et intérêts était justifié par rapport à la gravité du préjudice subi par la partie plaignante.
11.
Les documents fournis par les requérants ne permettent pas de savoir s’ils ont payé ou non à I.I.R. ces dommages et intérêts.
B.
Le droit interne pertinent
12.
Les articles de l’ancien Code civil roumain pertinents en la matière étaient ainsi rédigés à l’époque des faits
:
Article 998
« Tout fait quelconque de l’homme qui cause à autrui un dommage oblige celui par la faute duquel il est arrivé à le réparer. »
Article 999
« Chacun est responsable du dommage qu’il a causé non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence. »
GRIEF
13.
Invoquant l’article 10 de la Convention, les requérants se plaignent d’une violation de leur droit à la libre expression en raison de leur condamnation injustifiée à payer des dommages et intérêts d’un montant de 4
000 ROL à la partie plaignante.
14.
Les requérants allèguent une violation de leur droit à la libre expression protégé par l’article 10 de la Convention qui est ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...)
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
»
A.
Sur le grief de la première requérante
15.
La Cour note que la condamnation de la première requérante constituait bien «
une ingérence d’une autorité publique
» dans son droit à la liberté d’expression, qu’elle était «
prévue par la loi
» et qu’elle poursuivait un but légitime, à savoir «
la protection de la réputation d’autrui
». Reste à savoir si l’ingérence était «
nécessaire dans une société démocratique
».
16
.
La Cour rappelle que, lorsque les juridictions internes sont amenées à mettre en balance le droit à la liberté d’expression et le droit au respect de la vie privée, les critères à analyser sont les suivants
: la contribution à un
débat d’intérêt général
; la notoriété de la personne visée et l’objet de l’article litigieux
; le comportement antérieur de la partie plaignante
; le mode d’obtention des informations et leur véracité
; le contenu, la forme et les répercussions de la publication et la gravité de la sanction imposée (
Tănăsoaica c. Roumanie
, n
o
3490/03, § 41, 19 juin 2012).
17.
En outre, lorsque la réputation d’autrui est en jeu, si la motivation des décisions des juridictions internes concernant les limites de la liberté d’expression est suffisante et respectueuse des critères établis par la jurisprudence de la Cour, il faut des raisons sérieuses pour que celle-ci substitue son avis au leur (
MGN Limited c.
Royaume-Uni
, n
o
39401/04, §§
150 et 155, 18
janvier 2011).
18.
En l’espèce, la Cour note que les juridictions roumaines ont jugé que la première requérante avait transgressé les limites de la liberté d’expression, au motif que les articles qu’elle avait publiés avaient terni la réputation de la partie plaignante. Il reste donc à examiner la manière dont les tribunaux ont appliqué les critères découlant de la jurisprudence de la Cour (paragraphe 16 ci-dessus).
19.
S’agissant de la contribution des articles en question au débat d’intérêt général, la Cour accepte, à l’instar des juridictions nationales, qu’en publiant des informations concernant les antécédents pénaux d’un
journaliste, la première requérante avait le but d’ouvrir un débat d’intérêt général relatif à la crédibilité de ce journaliste.
20.
En ce qui concerne les trois critères suivants, la Cour note que les juridictions nationales n’ont pas sanctionné le contenu du premier article, au motif qu’il reposait sur des éléments factuels véridiques que la partie plaignante n’avait pas contestés. Elles ont sanctionné, plutôt, sa répétition à huit reprises, dans le cadre d’une campagne de presse contre I.I.R. et ont jugé que la première requérante avait ainsi dépassé les limites de la liberté d’expression.
21.
S’agissant du contenu du second article et des répercussions qu’il a pu avoir, la Cour note que, malgré son caractère satirique, le texte comportait des propos insultants, relatifs, entre autres, à l’apparence physique d’I.I.R. A ses yeux, de tels propos ne peuvent s’inscrire dans une
démarche d’information du public. On ne peut non plus y voir le recours à la «
dose d’exagération
» ou de «
provocation
» dont il est permis de faire usage dans le cadre de l’exercice de la liberté journalistique (voir,
mutatis mutandis
,
Dalban c. Roumanie
[GC], n
o
1999
‑
VI). La Cour estime qu’il s’agit en l’espèce d’une offense gratuite à la partie plaignante (
mutatis mutandis
,
Ivanciuc c. Roumanie
(déc.), n
o
‑
XI).
22.
Enfin, s’agissant de la gravité de la sanction, la Cour note que la première requérante a limité son grief à la somme de 4
000 ROL représentant la réparation du dommage moral subi par la partie plaignante. Or, la Cour note à cet égard que les juridictions nationales ont fixé cette somme en tenant compte des circonstances concrètes de l’affaire et ont été soucieuses d’éviter le risque que la première requérante, une société commerciale, subisse une charge excessive. Leurs décisions sont dûment motivées et ne laissent transparaître aucun élément d’arbitraire.
23.
En tout état de cause, il ne ressort pas des documents produits par la première requérante qu’elle aurait effectivement payé la somme en question, ni celle fixée au titre des frais et dépens.
24.
Au vu des circonstances de l’espèce, la Cour estime que la condamnation de la première requérante n’était pas disproportionnée au but légitime poursuivi et que l’ingérence litigieuse peut, dès lors, passer pour «
nécessaire dans une société démocratique
».
25.
Il s’ensuit que le grief de la première requérante est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
B.
Sur le grief du second requérant
26.
La Cour note que le second requérant n’a pas formé de pourvoi en
recours contre le jugement du 22 février 2007 du tribunal de première
instance de Baia Mare. Il s’ensuit que son grief est irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Marialena Tsirli
Josep Casadevall
Greffiere adjointe
Président