Primă cerere nr. 7837/10 Gorančo GAVRILOV împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei depusă la 1 februarie 2010 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Gorančo Gavrilov, este un național macedonean, născut în 1966 și trăiește în Štip. El este reprezentat în fața Curții de către dl Medarski, un avocat practicant în Skopje. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. Contextul cazului Reclamantul este proprietarul și managerul unei stații de radio locale din Štip. Între 1998 și 2008 a fost, de asemenea, președinte al Asociației Naționale a Companiilor de Radiodifuziune. În această calitate, el a raportat autorităților de stat relevante că au existat nereguli în funcționarea unei societăți, R., o societate de radiodifuziune prin cablu deținută de dl R.D. Reclamantul a declarat că, din cauza acestei critici, dl R.D. a amenințat în mai multe ocazii să ucidă reclamantul. Noiembrie 2002 Dl. R.D. a exprimat amenințări verbale împotriva reclamantului. Alte incidente presupuse, cele mai recente din 29 decembrie 2007, nu au fost raportate poliției. Acțiunea penală împotriva Dl. R.D., Dl. D.M. și Dl. G.S. La 27 martie 2008, procurorul public a inculpat Dl. R.D., Dl. D.M. și Dl. G.S. pentru tentativă de crimă a reclamantului. Acuzațiile au fost legate de un incident din 26 ianuarie 2008, în care dl D.M., membru al forțelor militare speciale cunoscute sub numele de Lupi, și dl G.S., au agresat reclamantul cu intenția de a-l ucide. Ambele acuzate au purtat măști negre și au folosit cluburi metalice pentru a-l bătut pe solicitant. Reclamantul a suferit leziuni la cap și la corp. Trei din degetele lui au fost rupt. În atac, dl D.M. a tras o lovitură, care nu a lovit reclamantul. După cum a declarat în acuzare, dl R.D., care a amenințat la 29 decembrie 2007 să omoare reclamantul, a indemnat dl D.M. și dl G.S. să efectueze uciderea. Procedura a fost desfășurată în fața Curții Štip („curtea de judecată”). La judecată, Curtea a auzit dovezi orale de la acuzatul și mai mulți martori, și s-a confruntat cu reclamantul cu dl R.D. De asemenea, acesta a admis dovezi documentare considerabile, inclusiv mai multe rapoarte de experți, liste de obiecte confiscate temporar, liste detaliate de apeluri pe telefoanele mobile confiscate de la acuzat, rapoarte privind paradele de identitate înființate în timpul procesului, fragmente din mai multe ziare zilnice și alte dovezi. Aprilie 2008 instanța de judecată a pronunțat o hotărâre care a achitat acuzatul pentru lipsă de probe. Reclamantul a fost instruit să urmărească o cerere de compensare împotriva acuzatului prin intermediul unei acțiuni civile separate pentru daune. În judecată, instanța de judecată a examinat dovezile disponibile. Acesta nu a dat greutate unui raport de experți care a declarat că firele textile găsite pe unul dintre cluburile metalice utilizate în atac erau conforme cu fibrele din blugi precum cele confiscate de la dl G.S. Acesta nu a luat în considerare mai mult un raport de experți care a declarat că reziduurile de saliva pe un fund de tigara găsit la locul incidentului imediat după atac a fost în conformitate cu grupul de sânge A, care a fost grupul de sânge al domnului D.M.. Acesta a făcut acest lucru deoarece analiza ADN a saliva a exclus posibilitatea că fundul de țigară aparține domnului D.M. Datorită unor nereguli ale paradei de identitate deținute de poliție, Curtea nu a avut în vedere faptul că reclamantul și doi martori au identificat dl G.S. ca agresor. În cele din urmă, nu s-a confirmat că dl R.D. a amenințat reclamantul. Confrontarea dintre ei nu a susținut acuzațiile reclamantului în acest sens. La 29 septembrie 2008, Curtea de Apel Štip a respins un recurs al procurorului public și a susținut hotărârea instanței de judecată. În urma evaluării dovezilor efectuate de instanța de judecată, Curtea de Apel a discutat dovada referitoare la glonțul găsit la locul de pe scena după incident. Forensic balistic a confirmat că calibrul său corespunde muniției utilizate de o armă producată americană de un tip care a fost raportat furat dintr-o unitate militară din Irak, în care dl D.M. a servit într-un moment. Această constatare, însoțită de faptul că arma din care glonțul a fost concediat nu a fost găsită, a fost insuficientă, în opinia instanței, pentru a atribui orice vinovăție domnului D.M. Curtea de Apel a concluzionat că instanța inferioară a dat o hotărâre clară și legală. La 9 ianuarie 2009, procurorul public a depus o cerere la Curtea Supremă de protecție a legalității, contestand hotărârile instanțelor inferiore. La 25 martie 2009, Curtea Supremă a acceptat cererea de reexaminare a legalității și a declarat că legea a fost încălcată în favoarea acuzatului. Referindu-se la art. 408 alineatul (2) din Legea privind procedurile penale (a se vedea „Legea internă relevantă” de mai jos), hotărârea sa nu a afectat hotărârea finală. Curtea Supremă a constatat că motivele prezentate în judecata judecătorului nu erau clare și contrarie probelor adducute. Curtea inferioară a eșuat cu privire la fapte și a evaluat în mod incorect dovezile disponibile, în special dovezile furnizate de reclamantul și de alți martori care au identificat acuzații drept infractori ai infracțiunii. Probe împotriva acuzatului au fost ignorate, cu raționament care nu avea nicio justificare. Curtea Supremă a criticat în continuare modul în care instanța de judecată a evaluat probele de experți. De asemenea, a constatat că Curtea de Apel a menținut hotărârea instanței de judecată, în ciuda faptului că a fost conferită competenței de a verifica oficio după cum s-a afirmat în decizia Curții Constituționale din 23 decembrie 2009 (a se vedea mai jos), cele trei hotărâri (referite hotărârilor instanței de judecată, Curtea de Apel și Curtea Supremă) au fost notificate reclamantului la 1 septembrie 2009. La 30 octombrie 2009, reclamantul a depus un recurs constituțional în favoarea Curții Constituționale care solicită protecția libertății de exprimare, care se presupune că au fost încălcate datorită nerespectării statului pentru identificarea și pedepsirea celor vizați de incident. Deoarece hotărârea Curții Supreme nu a avut nicio legătură cu hotărârea finală a achiziționat acuzatul, el a susținut că a fost, de asemenea, refuzat ocazia de a cere compensare de la acuzat. Reclamantul a reiterat că incidentul din 26 ianuarie 2008 a fost legat de criticile sale față de societatea R. și a fost întenționată să-l tacă. La 23 decembrie 2009, Curtea Constituțională a respins ( ) recursul reclamantului, care a declarat că toate cele trei hotărâri pronunțate în cadrul procedurii penale au fost în mod corespunzător în favoarea reclamantului la 1 septembrie 2009. Ei nu au adăugat nici o dovadă, nici nu au stabilit faptele în ceea ce privește dacă atacul a fost destinat să restringă libertatea de exprimare a reclamantului. Intenția de a comite infracțiunii este de importanță pentru descoperirea infractorilor și determinarea pedepsei. În plus, obiectul protejat al presupusului crimă este dreptul la viață și nu libertatea de exprimare. Agrementul în cauză s-a întâmplat într-un moment și într-un loc care nu ar putea fi direct legat de libertatea de exprimare a reclamantului. Curtea Constituțională a constatat, în consecință, că hotărârile instanțelor din prima și a doua instanță nu au avut nicio relevanță în ceea ce privește libertatea de exprimare a reclamantului. Pe de altă parte, reclamantul a fost dispus să ceară, după instrucțiunile instanțelor penale, compensarea monetară în cadrul procedurilor civile. Acesta a declarat, de asemenea, că Curtea Supremă nu are competență, având în vedere interzicerea reformatiei în pejus precizată în art. 408 alin. (2) din Legea privind decizia penală, pentru reexaminarea cazului sau pentru anularea hotărârilor judecătorilor și pentru condamnarea acuzatului. Prin urmare, statul nu a putut fi considerat responsabil pentru nepunerea pedepsei infractorilor. Legea internă relevantă Secțiunile 403 și 404 din Actul de procedură penală din 1997 prevăd că procurorul public poate depune o cerere de reexaminare a legalității ( „AVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVVV. Curtea Supremă hotărăște cu privire la cererile de reexaminare a legalității. În temeiul articolului 406 alineatele (1) și (3) din lege, Curtea Supremă se limitează la examinarea oricărei presupuse încălcări formulate în cadrul unei cereri de reexaminare a legalității. În cazul în care o astfel de cerere este depusă în favoarea persoanei condamnate, Curtea Supremă nu poate modifica hotărârea sau hotărârile judecătorești în detrimentul său cu privire la calificarea juridică a infracțiunii și pedeapsa impusă. În temeiul articolului 408 alineatul (1), dacă Curtea Supremă acceptă cererea de revizuire a legalității, aceasta poate ajunge la următoarele hotărâri: poate anula hotărârea finală; poate anula hotărârile din prima și a doua instanță sau numai hotărârea instanței de a doua instanță și poate trimite cazul pentru reexaminare; sau poate doar să recunoască încălcarea. Secțiunea 2 din această dispoziție, în cazul în care se depune o cerere împotriva acuzatului și instanța constată că cererea este bine fundamentată, aceasta va recunoaște că a existat o încălcare a legii. Această hotărâre nu va afecta hotărârea finală. În octombrie 2004 „acceptul” specificat la art. 408 alineatul (2) a fost înlocuit cu „persoană condamnată” (Gaznalul Oficial nr. 74/2004). Actul de procedură penală din 2010, care va deveni operabil după 1 decembrie 2013, conține aceeași dispoziție cu art. 408 alineatul (2) din Actul de procedură penală din 1997, modificat în 2004 (secțiunea 460 alineatul (2)). Reclamantul se plânge că statul nu a îndeplinit obligațiile sale pozitive și procedurale în temeiul articolului 2 din Convenție, în special că nu a luat măsurile adecvate pentru a-și salva viața și pentru a furniza o investigație eficace a acuzațiilor sale. Mecanismul juridic al statului contestat pentru prevenirea, suprimarea și pedeapsa celor vizați a fost să nu beneficieze de cazul său. El se plânge în continuare în temeiul articolului 10 din Convenție în sensul că statul nu a pedepsit pe cei vizavi, nu a îndeplinit obligația sa pozitivă de a crea condiții pentru exercitarea pașnică a drepturilor în temeiul acestei dispoziții. În absența unei condamnare penală, orice cerere de compensare în fața instanțelor civile ar fi iluzorie. În acest context, el se bazează pe art. 13, luat în legătură cu articolele 2 și 10 din Convenție. Având în vedere recunoașterea declarată în hotărârea Curții Supreme din 25 martie 2009 de faptul că nu ar avea nicio influență asupra hotărârii finale achitarea acuzatului, a început termenul de șase luni de la data în care reclamantul a devenit conștient de hotărârea Curții de Apel din 29 septembrie 2008 sau de la data de serviciu a hotărârii Curții Supreme? În acest sens, părțile sunt invitate să furnizeze dovezi sau comentarii cu privire la data în care reclamantul a devenit conștient de (sau a fost preluat) hotărârea Curții de Apel din 29 septembrie 2008. Având în vedere legislația aplicabilă în momentul respectiv, cererea de reexaminare a legalității a oferit vreo perspectiva de succes? Având în vedere faptul că Curtea de Apel a achitat în cele din urmă acuzatul, poate fi considerată efectivă cererea de reexaminare a legalității, în cazul în cauză, având în vedere jurisdicția Curții Supreme specificată în art. 408 din Actul de procedură penală din 1997? Părțile sunt invitate în continuare să facă observații cu privire la efectele juridice, în general, ale unei hotărâri în care Curtea Supremă, hotărând o cerere de reexaminare a legalității, recunoaște că legea a fost încălcată de instanțele inferioare și afirmă că hotărârea sa nu va afecta hotărârea finală. Având în vedere obligația pozitivă a statului (a se vedea Ciechońska c. Polonia, nr. 19776/04, § 66, 14 iunie 2011) examinată prin prisma protecției procedurale a dreptului la viață (a se vedea punctul 104 din Salman c. Turcia [GC], nr. 2886/93, CEDH 2000-VII), a fost ancheta în acest caz de către autoritățile interne în încălcarea articolului 2 din convenție? Reclamantul dispune de un remediu intern eficace pentru plângerile sale în temeiul articolului 2, conform articolului 13 din Convenție?
Application no. 7837/10
Gorančo GAVRILOV
against the former Yugoslav Republic of Macedonia
lodged on 1 February 2010
The applicant, Mr Gorančo Gavrilov, is a Macedonian national, who was born in 1966 and lives in Štip. He is represented before the Court by Mr
F.
Medarski, a lawyer practising in Skopje.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
1.
Background of the case
The applicant is the owner and manager of a local radio station in Štip. Between 1998 and 2008 he was also President of the National Association of Radio Broadcasting Companies. In that capacity, he reported to the relevant State authorities that there had been irregularities in the operation of a company, R., a cable TV broadcasting company owned by Mr R.D. The applicant stated that because of that criticism Mr R.D. had threatened on several occasions to kill the applicant. As established in the criminal proceedings described below, in a reported incident of 13
November 2002 Mr R.D. had expressed verbal threats against the applicant. Other alleged incidents, the latest dated 29 December 2007, were not reported to the police.
2.
Criminal proceedings against Mr R.D., Mr D.M. and Mr G.S.
On 27 March 2008 the public prosecutor indicted Mr R.D., Mr D.M. and Mr G.S. for attempted murder of the applicant. The accusations concerned an incident on 26 January 2008 in which Mr D.M., a member of the special military forces known as the Wolves, and Mr G.S., allegedly assaulted the applicant with the intention of killing him. Both the accused allegedly wore black masks and used metal clubs to beat the applicant. The applicant sustained head and body injuries. Three of his fingers were broken. In the assault, Mr D.M. allegedly fired a shot, which did not hit the applicant. As stated in the indictment, Mr R.D., who had threatened on 29 December 2007 to kill the applicant, had incited Mr D.M. and Mr G.S. to carry out the killing.
The proceedings were conducted before the Štip Court (“the trial court”). At the trial, the court heard oral evidence from the accused and several witnesses, and confronted the applicant with Mr R.D. It also admitted considerable documentary evidence, including several expert reports, lists of temporarily seized objects, detailed lists of calls on mobile phones confiscated from the accused, reports on identity parades set up during the trial, excerpts from several daily newspapers, and other evidence. On 30
April 2008 the trial court delivered a judgment acquitting the accused for lack of evidence. The applicant was instructed to pursue a compensation claim against the accused by means of a separate civil action for damages. In the judgment, the trial court examined the available evidence. It did not give weight to an expert report which stated that textile strands found on one of the metal clubs used in the attack were consistent with fibres from jeans like those confiscated from Mr G.S. It further disregarded an expert report which stated that saliva residue on a cigarette butt found at the scene of the incident immediately after the assault was consistent with blood group A, which was Mr D.M.’s blood group. It did this because DNA analysis of the saliva had excluded the possibility that the cigarette butt belonged to Mr D.M. Because of some irregularities in the identity parade held by the police, the court also disregarded the fact that the applicant and two witnesses had identified Mr G.S. as an assailant. Lastly, it had not been confirmed that Mr R.D. had threatened the applicant. The confrontation between them had not supported the applicant’s allegations in that respect.
On 29 September 2008 Štip Court of Appeal dismissed an appeal by the public prosecutor and upheld the trial court’s judgment. It found that the lower court had established the facts correctly and had provided sufficient reasons for its judgment. Further to the assessment of evidence carried out by the trial court, the Court of Appeal discussed evidence regarding the bullet found at the scene after the incident. Forensic ballistics confirmed that its calibre corresponded to ammunition used by an American-produced gun of a type that had been reported stolen from a military unit in Iraq, in which Mr D.M. had served at one time. That finding, coupled with the fact that the gun from which the bullet had been fired had not been found, had been insufficient, in the court’s opinion, to attribute any guilt to Mr D.M. The Court of Appeal concluded that the lower court had given a clear and lawful judgment.
On 9 January 2009 the public prosecutor lodged a request with the Supreme Court for the protection of legality, challenging the lower courts’ judgments.
On 25 March 2009 the Supreme Court accepted the legality review request and stated that the law had been violated in favour of the accused. Referring to section 408 (2) of the Criminal Proceedings Act (see “Relevant domestic law” below), its judgment did not affect the final judgment. The Supreme Court found that the reasons given in the trial court’s judgment had been unclear and contrary to adduced evidence. The lower court had erred on the facts and had assessed the available evidence incorrectly, in particular evidence provided by the applicant and other witnesses who had identified the accused as perpetrators of the crime. It stated that the trial court had established the facts solely on the basis of evidence which was in favour of the defence. Evidence against the accused had been disregarded, with reasoning which lacked any substantiation. The Supreme Court further criticised the way in which the trial court had assessed the expert evidence. It also found that the Court of Appeal had upheld the trial court’s judgment, despite the fact that it had been vested with the jurisdiction to ascertain
ex
officio
whether there had been any procedural flaws.
As stated in the decision of the Constitutional Court of 23 December 2009 (see below), the three judgments (referring to the judgments of the trial court, the Court of Appeal and the Supreme Court) had been served on the applicant on 1 September 2009.
3.
Proceedings before the Constitutional Court
On 30 October 2009 the applicant lodged a constitutional appeal with the Constitutional Court seeking protection of freedom of expression, which had allegedly been violated due to the failure of the State to identify and punish those responsible for the incident. Since the Supreme Court’s judgment had no bearing on the final judgment acquitting the accused, he alleged that he had also been denied the opportunity to claim compensation from the accused. The applicant reiterated that the incident of 26 January 2008 was connected with his criticism of company R. and was intended to silence him.
On 23 December 2009 the Constitutional Court rejected (
отфрла
) the applicant’s appeal. It stated that all three judgments delivered in the criminal proceedings had been duly served on the applicant on 1 September 2009. It found that the criminal courts had been required to establish whether any liability could be attributed to the accused. They had neither adduced any evidence nor had they established the facts in respect of whether the assault had been intended to restrict the applicant’s freedom of expression. The intention to commit the crime was of importance for discovering the perpetrators and determining the penalty. Furthermore, the protected object of the alleged crime was the right to life and not freedom of expression. The assault in question had happened at a time and place that could not be directly linked with the applicant’s freedom of expression. The Constitutional Court found accordingly that the first- and second-instance courts’ judgments had not been of any relevance to the applicant’s freedom of expression. On the other hand, it had been open to the applicant to claim, as instructed by the criminal courts, monetary compensation in civil proceedings.
It further stated that the Supreme Court had no jurisdiction, in view of the prohibition of
reformatio in pejus
specified in section 408 (2) of the Criminal Proceedings Act, to remit the case for re-examination or to overturn the lower courts’ decisions and convict the accused. The State could not therefore be held responsible for failing to punish the perpetrators.
B.
Relevant domestic law
Sections 403 and 404 of the Criminal Proceedings Act of 1997 provide that the public prosecutor may lodge a legality review request (
барање за заштита на законитоста
) against final court judgments. The Supreme Court decides on legality review requests.
Under section 406 (1) and (3) of the Act, the Supreme Court is limited to examining any alleged violations raised in a legality review request. If such a request is lodged in favour of the convicted person, the Supreme Court cannot amend the lower court(s) judgment(s) to his or her detriment regarding the legal qualification of the crime and the penalty imposed.
Under section 408 (1), if the Supreme Court accepts the legality review request, it can reach the following judgments: it can overturn the final judgment; it can revoke the first- and second-instance courts’ judgments or only the second-instance court’s judgment and remit the case for re
‑
examination; or it can merely acknowledge the violation. Under sub
‑
section 2 of that provision, if a request is lodged against the accused and the court finds the request well-founded, it will acknowledge that there has been a violation of the law. That judgment will not affect the final judgment.
In October 2004 the “accused” specified in section 408 (2) was replaced with “person convicted” (Official Gazette no. 74/2004).
The 2010 Criminal Proceedings Act, which will become operable after 1
December 2013, contains the same provision as section 408 (2) of the 1997 Criminal Proceedings Act, amended in 2004 (section 460 (2)).
The applicant complains that the State did not fulfil its positive and procedural obligations under Article 2 of the Convention, specifically that it failed to take appropriate steps to safeguard his life and to provide an effective investigation of his allegations. The respondent State’s legal mechanism for the prevention, suppression and punishment of those responsible was to no avail in his case. He further complains under Article
10 of the Convention in that the State, by failing to punish those responsible, did not fulfil its positive obligation to create conditions for peaceful enjoyment of rights under that provision. In the absence of a criminal conviction, any claim for compensation before civil courts would be illusory. In the latter context he relied on Article 13, taken in conjunction with Articles 2 and 10 of the Convention.
1.
Has the applicant complied with the six-month time-limit laid down in Article 35 § 1 of the Convention? In view of the acknowledgment stated in the Supreme Court’s judgment of 25 March 2009 that it would have no bearing on the final judgment acquitting the accused, did the six-month time-limit start running from the date when the applicant became aware of the judgment of the Court of Appeal dated 29 September 2008 or the date of service of the Supreme Court’s judgment? In this respect, the parties are invited to provide evidence or comment on the date when the applicant became aware of (or was served with) the Court of Appeal’s judgment of 29
September 2008.
2.
Having regard to the applicable legislation at the relevant time, did the legality review request offer any prospect of success? Having regard to the fact that the Court of Appeal finally acquitted the accused, can the legality review request, in the present case, be regarded effective in view of the Supreme Court’s jurisdiction specified in section 408 of the Criminal Proceedings Act of 1997? The parties are further invited to comment on the legal effects, in general, of a judgment in which the Supreme Court, deciding on a legality review request, acknowledges that the law was violated by the lower courts and states that its judgment would not affect the final judgment. The parties are invited to submit any domestic case-law on the matter.
3.
Having regard to the State’s positive obligation (see
Ciechońska v.
Poland
, no. 19776/04, § 66, 14 June 2011) examined through the prism of the procedural protection of the right to life (see paragraph 104 of
Salman v.
Turkey
[GC], no. 21986/93, ECHR 2000-VII), was the investigation in the present case by the domestic authorities in breach of Article 2 of the Convention?
4.
Did the applicant have at his disposal an effective domestic remedy for his complaints under Article 2, as required by Article 13 of the Convention?