SECȚIUNEA 3 Cererea nr. 53603/10 Ecaterina MITU și altele împotriva Republicii Moldova introdusă la 3 septembrie 2010 EXPOSAT DE FAPTE Recurentele, Ecaterina Mițu, Marina Caidan și Iulia Priguza sunt cetățeni moldoveni născuți în 1985 și rezidenți în Chișinău. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către MȘ. Demian, avocat în Chișinău. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de recurente, pot fi rezumate după cum urmează: plângere penală împotriva S.M. La 6 februarie 2003, prima reclamantă, în vârstă de 17 ani, a depus o plângere la Parchet, acuzându-l pe socrul ei, S.M., de abuz sexual și de rele tratamente regulate din primăvara anului 2001. În fața Parchetului, mama primei reclamante a declarat că, în noaptea de 1 februarie, La 2 februarie 2003, soțul ei a fost surprins în camera fiicei sale. Potrivit mamei, erau urme de spermă pe hainele S.M. și pe cearșafuri. Ulterior, S.M. ar fi abuzat de prima reclamantă și de mama ei și le-ar fi ținut închise timp de două zile. La 6 februarie 2003, procurorul însărcinat cu cazul a emis o expertiză medico-legale. Între 7 și 14 februarie 2003, un expert judiciar a examinat-o pe prima reclamantă. În raportul său din 17 februarie 2003, el a menționat că la mai puțin de un an nu era deflorat, ci că particularitățile sale anatomice: întreținerea relațiilor sexuale complete fără leziunea membranei himenale. La 28 februarie 2003, prima reclamantă și-a retras plângerea și în aceeași zi, procurorul a emis un ordin de clasificare fără întârziere. Potrivit rapoartelor medico-legale din 16 septembrie 2003 și 17 noiembrie 2003, mama primei reclamante prezenta urme de violență pe corpul ei. Potrivit primei reclamante, mama sa fusese maltratată de S.M. La 2 aprilie 2004, mama primei reclamante a solicitat reluarea urmăririi penale împotriva S.M. Ea a susținut că S.M. a violat și maltratat, de asemenea, a doua și a treia reclamantă. Ultimele dintre ele erau la momentul respectiv colegii de clasă ai primei reclamante. În iunie 2004, procurorul ierarhic a anulat ordinul de clasificare fără întârziere din 28 februarie 2003. El a menționat că cauza retragerii plângerii din 6 februarie 2003 nu fusese stabilită, că S.M. și a doua și a treia reclamante nu fuseseră audiate și că încheierea expertului judiciar fusese ignorată. În declarațiile lor din 7 iunie 2004, a doua și a treia reclamantă au afirmat că, între sfârșitul anului 2001 și începutul anului 2002, a fost violată de S.M. la biroul său unde le-a adus printr-un șiretlic. A treia reclamantă a declarat că a fost violată a doua oară în iunie 2002. În declarația sa din 10 iunie 2004, prima recurentă și-a reiterat acuzațiile împotriva S.M. și a adăugat că primul abuz a avut loc în iulie-august 1997 și a afirmat că a rămas însărcinată cu S.M. și că a suferit la 30 decembrie 2002 o întrerupere voluntară a sarcinii. În cele din urmă, prima recurentă a explicat că și-a retras plângerea din 6 februarie 2002 din cauza amenințărilor și a relelor tratamente aplicate de S.M. atât ei, cât și mamei sale. Până la 9 iunie 2004, procurorul a intervievat medicul ginecolog R.P. Acesta a afirmat că, în timpul iernii 2002-2003, a efectuat un avort unei fete însoțite de S.M. La date diferite, S.M. a făcut declarații la Parchetul în care a negat faptele. La 28 iunie 2004, autoritățile au intentat acuzații penale împotriva lui. În perioada august 2004-ianuarie 2005, autoritățile au audiat recurentele, S.M. și mai mulți martori. Ele au examinat registrele medicale și nu au găsit nici o mențiune cu privire la avortul primei și celei de-a treia reclamante. La 6 ianuarie 2005, Parchetul a clasat fără întârziere cauza pe motiv de absența elementelor de decădere. La 28 februarie 2005, primul adjunct al procurorului general a anulat această decizie și a ordonat o anchetă suplimentară. La 15 septembrie 2005, Parchetul a dispus o expertiză judiciară suplimentară a primei reclamante. Între 18 și 28 februarie 2006, o comisie de experți a examinat cazul. Potrivit raportului lor, ipoteza unui avort nu a fost exclusă, dar data exactă a fost imposibil de stabilit în acel moment. La 10 octombrie 2006, procurorul districtual însărcinat cu cazul a emis o altă clasificare fără întârziere. La 10 noiembrie 2006, procurorul districtual a anulat această decizie. La 6 martie 2007, experții psihiatri au examinat cele de-a doua și a treia recurente și au constatat că faptele menționate de acestea nu erau coerente și au concluzionat că declarațiile lor erau false. La o dată necunoscută, medicul ginecolog R.P. a fost interogat de autorități și a negat că a efectuat un avort primei reclamante. La 16 mai 2007, procurorul general a clasat fără întârziere cazul în lipsa unor probe. La 8 octombrie 2007, judecătorul judecător a confirmat decizia procurorului și a adoptat un refuz. Prin decizia din 11 martie 2008, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea extraordinară a recurentelor și a anulat respingerea procedurii și a considerat că instanța de judecată nu efectuase o anchetă aprofundată și a ordonat reluarea procedurii penale. La 10 noiembrie 2008, experții psihiatri au examinat-o pe prima reclamantă și au concluzionat că aceasta nu prezenta tulburări de personalitate. La 30 decembrie 2008, Parchetul a adoptat o a cincea clasificare fără consecințe. La 5 iunie 2009, Parchetul a clasat cazul pentru a șasea oară. Prin Ordonanța din 14 iulie 2009, procurorul general a anulat această decizie. La 13 noiembrie 2009, procurorul general a adoptat o a șaptea clasificare fără întârziere. Acesta a subliniat, printre altele, faptul că prima reclamantă nu a afirmat în plângerea sa din 6 februarie 2003 că a fost însărcinată, că ulterior a retras plângerea, că declarațiile celorlalte două recurente erau contradictorii și că a existat un litigiu civil între S.M. și mama primei reclamante privind împărțirea bunurilor care ar fi putut fi cauza acuzațiilor false. Printr-un refuz definitiv din 13 mai 2010, instanța de judecată a Tribunalului din Botanica a conchis încetarea urmăririi penale. La 24 octombrie 2011, prima și a doua recurentă au inițiat o acțiune civilă împotriva statului care intenționa să obțină despăgubiri pentru durata excesivă a anchetei penale desfășurate împotriva S.M. Ele au invocat dispozițiile Legii nr. 87 din 1 iulie 2011 privind repararea prin intermediul unui stat membru a prejudiciului cauzat de durata excesivă a unui proces sau de neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Prin hotărârea din 22 martie 2012, Curtea de Apel din Chișinău a respins acțiunea ca nefondată. Prima și a doua reclamantă au formulat o acțiune. Prin decizia finală din 25 iulie 2012, Curtea Supremă de Justiție a infirmat hotărârea Curții Supreme de Justiție din partea statului membru inferior și a considerat că autoritățile de urmărire penală nu au manifestat diligență și celeritate în desfășurarea anchetei penale. Curtea Supremă a acordat fiecăreia dintre cele două recurente 30 000 de lei din Moldova (aproximativ 1 900 de euro) ca despăgubiri morale. Invocând articolele 3 și 8 din convenție, recurentele se plâng de lipsa unei anchete efective cu privire la acuzațiile lor de abuz sexual comise de S.M. asupra părților, având în vedere protecția procedurală împotriva tratamentelor inumane sau degradante (a se vedea punctul 131 din Hotărârea Labita c. Italia [GC], 26772/95, CEDO 2000-IV) și obligația pozitivă de protecție a integrității fizice a persoanelor (M.C. c. Bulgaria 39272/98, § 150 și 152, CEDH 2003 XII), procedura efectuată în speță de autoritățile interne a îndeplinit cerințele art. 3 și 8 din Convenție Recurentele aveau la dispoziție, așa cum prevede art. 13 din Convenție, o acțiune internă efectivă prin care ar fi putut formula obiecții de necunoaștere a convenției?
Requête n
o
53603/10
Ecaterina MITU et autres
contre la République de Moldova
introduite le 3 septembre 2010
Les requérantes, Ecaterina Mîțu, Marina Caidan et Iulia Priguza, sont des ressortissantes moldaves nées en 1985 et résidant à Chișinău. Elles sont représentées devant la Cour par M
e
Ș. Demian, avocat à Chișinău.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérantes, peuvent se résumer comme suit.
A.
Plainte pénale contre S.M.
Le 6 février 2003, la première requérante, alors âgée de dix-sept ans, déposa une plainte auprès du parquet accusant son beau-père, S.M., d’abus sexuels et de mauvais traitements réguliers depuis le printemps 2001. Devant le parquet, la mère de la première requérante affirma avoir, la nuit du 1
er
au 2 février 2003, surpris son mari dans la chambre de sa fille. Selon la mère, il y avait des traces de sperme sur les vêtements de S.M. et sur les draps. Par la suite, S.M. aurait maltraité la première requérante et sa mère et les aurait tenues enfermées pendant deux jours.
Le 6 février 2003, le procureur en charge de l’affaire ordonna une expertise médico-légale.
Entre les 7 et 14 février 2003, un expert judiciaire examina la première requérante. Dans son rapport du 17 février 2003, il nota que l’hymen n’était pas défloré mais que ses particularités anatomiques permettaient l’entretien des relations sexuelles intégrales sans la lésion de la membrane hyménale. L’expert ne dépista ni de traces de sperme ni de lésions corporelles visibles.
Le 28 février 2003, la première requérante retira sa plainte.
Le même jour, le procureur émit une ordonnance de classement sans suite.
Selon des rapports médico-légaux des 16 septembre 2003 et 17
novembre 2003, la mère de la première requérante présentait des traces de violence sur son corps. Selon la première requérante, sa mère avait été maltraitée par S.M.
Le 2 avril 2004, la mère de la première requérante demanda la reprise des poursuites pénales à l’encontre de S.M. Elle allégua que S.M. avait également violé et maltraité les deuxième et troisième requérantes. Les dernières étaient à l’époque les camarades de classe de la première requérante.
Le 1
er
juin 2004, le procureur hiérarchique annula l’ordonnance de classement sans suite du 28 février 2003. Il nota que la cause du retrait de la plainte du 6 février 2003 n’avait pas été établie, que S.M. et les deuxième et troisième requérantes n’avaient pas été auditionnés et que la conclusion de l’expert judiciaire avait été ignorée. Il ordonna un contrôle supplémentaire.
Dans leurs dépositions du 7 juin 2004, les deuxième et troisième requérantes affirmèrent avoir été, entre la fin 2001 et le début 2002, violées par S.M. à son bureau où il les avait amenées par ruse. La troisième requérante déclara avoir été violée une deuxième fois en juin 2002. Elle serait tombée enceinte et aurait subi une interruption volontaire de grossesse.
Dans sa déposition du 10 juin 2004, la première requérante réitéra ses accusations contre S.M. et rajouta que le tout premier abus avait eu lieu en juillet-août 1997. En outre, elle affirma être tombée enceinte de S.M. et avoir subi le 30 décembre 2002 une interruption volontaire de grossesse. Enfin, la première requérante expliqua avoir retiré sa plainte du 6 février 2002 à cause des menaces et des mauvais traitements infligés par S.M. à elle et à sa mère.
Entre temps, le procureur avait interrogé le 9 juin 2004 le médecin gynécologue R.P. Celui-ci avait affirmé avoir effectué, durant l’hiver 2002-2003, un avortement à une fille accompagnée par S.M.
A des dates différentes, S.M. fit des dépositions auprès du parquet dans lesquelles il nia les faits.
Le 28 juin 2004, les autorités engagèrent des poursuites pénales contre lui.
Entre août 2004 et janvier 2005, les autorités auditionnèrent les requérantes, S.M. et plusieurs témoins. Elles consultèrent les registres médicaux et ne trouvèrent aucune mention concernant l’avortement des première et troisième requérantes.
Le 6 janvier 2005, le parquet classa sans suite l’affaire au motif de l’absence des éléments de l’infraction.
Le 28 février 2005, le premier adjoint du procureur général annula cette décision et ordonna une enquête supplémentaire.
Le 15 septembre 2005, le parquet ordonna une expertise médico-légale supplémentaire de la première requérante.
Entre les 18 et 28 février 2006, une commission d’experts examina l’intéressée. Selon leur rapport, l’hypothèse d’un avortement n’était pas exclue mais sa date exacte était impossible à établir à ce moment-là.
Le 10 octobre 2006, le procureur en charge de l’affaire émit un autre classement sans suite.
Le 10 novembre 2006, le procureur hiérarchique annula cette décision.
Le 6 mars 2007, des experts psychiatres examinèrent les deuxième et troisième requérantes. Ils constatèrent que les faits relatés par elles n’étaient pas cohérents et conclurent que leurs dépositions étaient fausses.
A une date non connue, le médecin gynécologue R.P. fut interrogé par les autorités. Il nia avoir effectué un avortement à la première requérante.
Le 16 mai 2007, le procureur classa sans suite l’affaire en l’absence de preuves à charge.
Le 8 octobre 2007, le juge d’instruction confirma la décision du procureur et adopta un non-lieu.
Par décision du 11 mars 2008, la Cour suprême de justice accueillit le recours extraordinaire des requérantes et annula le non-lieu. Elle estima que le parquet n’avait pas effectué une enquête approfondie et ordonna la reprise de l’instruction pénale.
Le 10 novembre 2008, des experts psychiatres examinèrent la première requérante. Ils conclurent que l’intéressée ne présentait pas de troubles de personnalité.
Le 30 décembre 2008, le parquet adopta un cinquième classement sans suite.
Le 14 juillet 2009, le procureur hiérarchique l’annula et ordonna une enquête supplémentaire.
Le 5 juin 2009, le parquet classa sans suite l’affaire pour la sixième fois.
Par ordonnance du 14 juillet 2009, le procureur hiérarchique annula cette décision.
Le 13 novembre 2009, le procureur adopta un septième classement sans suite. Il mit en exergue, entre autres, le fait que la première requérante n’avait pas affirmé dans sa plainte du 6 février 2003 qu’elle avait été enceinte, que par la suite elle avait retiré cette plainte, que les déclarations des deux autres requérantes étaient contradictoires et qu’il y avait un litige civil entre S.M. et la mère de la première requérante concernant le partage des biens qui aurait pu être la cause des fausses accusations.
Par un non-lieu définitif du 13 mai 2010, le juge d’instruction du tribunal de Botanica confirma l’abandon des poursuites.
B.
Action civile contre l’Etat
Le 24 octobre 2011, les première et deuxième requérantes engagèrent une action civile contre l’Etat tendant à obtenir réparation pour la durée excessive de l’enquête pénale diligentée contre S.M. Elles invoquèrent les dispositions de la loi n
o
87 du 1
er
juillet 2011 sur la réparation par l’Etat du préjudice causé par la durée déraisonnable d’un procès ou la non-exécution d’une décision de justice.
Par arrêt du 22 mars 2012, la cour d’appel de Chișinău rejeta l’action comme mal fondée.
Les première et deuxième requérantes formèrent un recours.
Par décision définitive du 25 juillet 2012, la Cour suprême de justice infirma l’arrêt de l’instance inférieure. Elle estima que les autorités de poursuite n’avaient pas fait preuve de diligence et célérité dans la conduite de l’enquête pénale. La Cour suprême alloua à chacune des deux requérantes 30
000 lei moldaves (environ 1
900 euros) au titre de dédommagement moral.
Invoquant les articles 3 et 8 de la Convention, les requérantes se plaignent de l’absence d’une enquête effective concernant leurs allégations d’abus sexuels commis par S.M.
1.
Eu égard à la protection procédurale contre les traitements inhumains ou dégradants (voir le paragraphe 131 de l’arrêt
Labita c. Italie
[GC], n
o
26772/95, CEDH 2000-IV) et à l’obligation positive de protection de l’intégrité physique des personnes (
M.C. c. Bulgarie
,
n
o
39272/98, § 150 et
‑
XII), la procédure menée en l’espèce par les autorités internes a-t-elle satisfait aux exigences des articles 3 et 8 de la Convention
?
2.
Les requérantes avaient-elles à leur disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel elles auraient pu formuler leurs griefs de méconnaissance de la Convention
?