CASE OF EREMIA v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF EREMIA v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2013)

Tradus și revizuit de IER (www.ier.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

Hotărârea

din 28 mai 2013

în cauza Eremia și alții împotriva Republicii Moldova

(Cererea nr. 3564/11)

Strasbou

rg

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate

suferi modificări de formă.

În cauza Eremia și alții împotriva Republicii Moldova

,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Josep

Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona

T

s

otsoria, Valeriu Grițco, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 7 mai 2013,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDUR

A

care trei resortisanți moldoveni, doamnele Lilia Eremia, Doina Eremia și Mariana Eremia

(

reclamantele

), au sesizat Curtea la 16 ianuarie 2011, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale (

Convenția

).

Străisteanu, avocată în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova (

Guvernu

l

) a fost reprezentat de

agentul guvernamental, domnul V. Grosu.

revin în temeiul art. 3, art. 14 și art. 17 din Convenție pentru a le proteja de violența domestică și

pentru a-l pedepsi pe agresorul lor.

admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).

bserva

ții

din partea terțului intervenient Equal Rights Trust, care a primit

acordul Președintelui să intervină în procedură (art.

36 § 2

din Convenție și art.

44 § 2

din

observaț

ii

Regulamentul Curții). Guvernul a răspuns la aceste

(art. 44 § 5).

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

A. Cu privire la fond

A doua și a treia reclamantă sunt fiicele lor. Potrivit primei reclamante, după nașterea celei de-a doua

fiice, A. venea deseori beat acasă și o agresa, uneori în prezența fiicelor lor. La 2 iulie 2010, prima

reclamantă a introdus acțiune de divorț, după ce fusese agresată cu o zi înainte de către A. și după ce

a fost martoră a abuzului verbal al acestuia față de fiicele lor adolescente. Ulterior A. a devenit și mai

violent, agresând-o în mod regulat pe prima reclamantă și insultându-le, atât pe ea, cât și pe fiicele lor.

cap de către A., în ziua respectivă. La 18 septembrie 2010 A. a fost amendat de o instanță

administrativă cu suma de 200 lei moldovenești [(

MDL

), valorând la acel moment aproximativ 12,40

euro (

EUR

)]. La 30 septembrie 2010, Ministerul Afacerilor Interne, autoritatea care coordonează

activitatea poliției, i-a dat un avertisment formal pentru a înceta comportamentul violent.

noiembrie 2010, aceasta a raportat incidentul procuraturii locale.

în prezența fiicelor lor. A făcut același lucru la 12 noiembrie 2010, de data aceasta aproape sufocând-

o pe prima reclamantă, care și-a pierdut vocea timp de o zi și jumătate. La o dată necunoscută, șeful

adjunct al Secției de poliție Călărași a solicitat reclamantei să fie examinată de către un medic legist

pentru a stabili gradul și natura leziunilor de pe corpul său. Examinarea a avut loc la 23 noiembrie

2010, dar nu au fost identificate astfel de leziuni.

B. Ordonanța de protecție și evenimentele ulterioare

ordonanțe de protecție. Ordonanța a fost emisă la 9 decembrie 2010, instanța constatând că A. a avut

un comportament abuziv față de prima reclamantă prin lovirea, jignirea, impunerea voinței proprii în

fața acesteia, provocarea de stres și suferințe psihologice, amenințarea acesteia, precum și

maltratarea animalului de companie. În plus, aceste violențe s-au produs deseori în prezența fiicelor

lor adolescente, a căror bunăstare psihologică a fost ca urmare afectată în mod negativ. Lui A. i s-a

impus să nu se apropie de domiciliul familiei timp de 90 zile și a fost stabilită o zonă de protecție de

500 m atașată ordonanței, interzicându-i-se lui A. să contacteze reclamantele sau să comită acte de

violență împotriva acestora. Reclamantele au informat poliția locală, procuratura și serviciile sociale cu

privire la ordonanță, care, la 12 decembrie 2010, a fost înmânată lui A.

Călărași revocarea termenului de așteptare de 6 luni impus la momentul formulării acțiunii de divorț.

Ea și-a întemeiat cererea pe ordonanța de protecție emisă în ziua respectivă și a susținut că trecutul

violent al lui A. împiedica orice posibilitate de reconciliere. Prima reclamantă a pretins că a fost

informată de către grefier că judecătorul a refuzat să trateze divorțul său drept un caz urgent. La 12

ianuarie 2011, prima reclamantă s-a plâns președintelui Judecătoriei Călărași cu privire la refuzul

judecătorului B.N..

supravegherea executării ordonanței de protecție din 9 decembrie 2010. Între 12 decembrie 2010 și

17 ianuarie 2011, poliția locală l-a vizitat pe A. de șase ori, dându-i avertisment pentru abuz de alcool,

dezonorarea familiei sale, insultarea rudelor și încălcarea ordonanței de protecție.

comportament violent și i s-a solicitat să confirme în scris că înțelege termenii ordonanței de protecție.

S-a stabilit că A. s-a mutat de la domiciliul familiei și că avea domiciliul temporar într-o locuință a

autorității locale.

un limbaj insultător și amenințător și încercând să o prindă. A continuat să o hărțuiască într-un

magazin în care aceasta a încercat să se refugieze.

ordonanței de protecție. Cu toate acestea, potrivit Guvernului, reclamantele i-au permis să revină la

domiciliu până la 16 ianuarie 2011. Reclamantele au susținut că nu i-au dat această permisiune, iar A.

a agresat-o pe prima reclamantă, a distrus anumite bunuri și a abuzat-o verbal pe a treia reclamantă

în momentul revenirii. La 23 decembrie 2010, prima reclamantă a raportat poliției incidentele din 16 și

19 decembrie

Procuraturii Călărași.

Călărași cu privire la plângerile sale împotriva lui A. Aceasta a susținut că a fost apoi presată de poliție

să-și retragă plângerea penală, pentru că, în cazul în care A. ar fi avut antecedente penale și și-ar fi

pierdut locul de muncă, acest lucru ar fi putut avea un impact negativ asupra perspectivelor

educaționale și profesionale ale fiicelor lor. A fost stabilită o întâlnire cu procurorul local pentru ziua

următoare, de această dată A. fiind prezent. În cursul respectivei întâlniri, prima reclamantă a declarat

procurorului că dorește să divorțeze, dar că nu dorește să provoace probleme soțului ei.

urmărirea penală. La 13 ianuarie 2011, A. a revenit la domiciliul familiei. A agresat-o din nou pe prima

reclamantă și a abuzat-o verbal, simulând că o strangulează și a amenințat că le va ucide atât pe

aceasta, cât și pe mătușa ei dacă nu-și retrage plângerea penală. La 14 ianuarie 2011, un medic

specialist a constatat patru hematoame pe gâtul primei reclamante și unul pe claviculă, care ar fi putut

fi produse în modul descris de prima reclamantă.

a-i ura la mulți ani. În continuare, Guvernul susține că, obținând permisiunea din partea primei

reclamante, A. a revenit la domiciliu pentru a o felicita personal pe fiica sa, petrecând 20 de minute

acolo, în prezența tuturor celor trei reclamante și a socrului său.

că ea a respins cererea lui A. de a vizita domiciliul familiei cu o zi înainte, dar că acesta a venit totuși,

încălcând în mod clar dispozițiile ordonanței de protecție. Ea a cerut instanței să prelungească durata

ordonanței pentru încă 90 de zile. La 14 martie 2011, A. a fost chemat în fața instanței și i-a fost

comunicat prelungirea ordonanței.

prima reclamantă că, din cauza unei erori materiale, ordonanța de protecție din 9 decembrie 2010 nu

a fost niciodată executată de serviciile sociale locale.

ordonanța de protecție din 9 decembrie 2010. Curtea de apel a reținut că legea nu prevede în mod

expres o zonă de interdicție de minim 500

m, nici nu interzice în mod expres ca agresorul să

hărțuiască sau să utilizeze violența fizică împotriva victimei, deși acestea țin implicit de obligația

generală de a nu lua contact cu victima. Prin urmare, instanța a decis să elimine aceste condiții din

ordonanță.

C. Procesul penal împotriva lui A. și cererea reclamantelor de aplicare a unor sancțiuni

administrative împotriva ace

stuia

lui A. pentru acte de violență. În aceeași zi, reclamantele au solicitat ca a doua și a treia reclamantă

să fie recunoscute oficial ca victime ale violenței domestice, în vederea efectuării anchetei.

invitată la întâlnirea din 11 ianuarie 2011 de la Procuratura Călărași (a se vedea

supra

, punctul 17), în

cursul căreia prima reclamantă fusese presată să-și retragă plângerea penală, în prezența lui A. De

asemenea, la 17 ianuarie 2011, a fost începută în cele din urmă urmărirea penală față de A. La 25

ianuarie 2011, reclamantele au solicitat din nou ca procuratura să le recunoască oficial pe cea de a

doua și pe cea de a treia reclamantă drept victime ale violenței domestice în vederea efectuării

anchetei.

care ar fi sfătuit-o să încerce să se împace cu A., nefiind „nici prima, nici ultima femeie bătută de soțul

ei”. La 20 ianuarie 2011, reclamantele s-au plâns Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei în

privința atitudinii asistenților sociali.

încălcarea prevederilor ordonanțelor de protecție din 16 decembrie 2010, 20 ianuarie, 22 ianuarie și

din 6 februarie 2011, principalul lor motiv fiind acela că A. a contactat-o pe prima reclamantă și a făcut

presiuni asupra ei pentru a-și retrage plângerea penală. În răspuns, a fost informată că, la 24

februarie 2011, dosarul administrativ împotriva lui A. a fost trimis Judecătoriei Călărași.

anterior, în aceeași zi, că a abuzat fizic și psihic pe cei trei membri ai familiei sale. Apoi, A. a încheiat

o înțelegere cu procurorul pentru liberarea condiționată de răspundere penală. Procurorul a reținut că

există probe substanțiale privind vinovăția lui A. sub forma unor diverse rapoarte medicale, declarații

ale martorilor, documente referitoare la amenda aplicată și avertismente emise de angajatorul său,

Ministerul Afacerilor Interne. Cu toate acestea, având în vedere că a comis o „infracțiune mai puțin

gravă”, nu a făcut abuz de droguri sau alcool, faptul că avea trei minori de întreținut, era respectat la

locul de muncă și în comunitate și „nu reprezenta un pericol pentru societate”, procurorul a dispus

suspendarea urmăririi penale, stabilind un termen de încercare de un an, perioadă în care A. trebuia

să se abțină de la săvârșirea vreunei infracțiuni.

1 aprilie

urmăririi penale față de A. ar asigura o mai bună protecție a reclamantelor.

II. Materiale naționale și internaționale relevante

A. Dreptul intern relevant

Articolul 59: Liberarea condiționată de răspundere penală

„În privința persoanei puse sub învinuire pentru săvârșirea unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave,

care își recunoaște vinovăția și nu prezintă pericol social, urmărirea penală poate fi suspendată condiționat, cu

liberarea ulterioară de răspundere penală în conformitate cu procedura penală, dacă corectarea acestei

persoane este posibilă fără aplicarea unei pedepse penale.”

Articolul 201

1

: Violența în familie.

„(1) Violența în familie, adică acțiunea sau inacțiunea intenționată, manifestată fizic sau verbal, comisă

de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferință fizică, soldată cu

vătămarea ușoară a integrității corporale sau a sănătății, suferință psihică ori prejudiciu material sau moral, se

pedepsește cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 150 la 180 de ore sau cu închisoare de până la

2 ani.

(2) Aceeași acțiune:

(a) săvârșită asupra a doi sau mai multor membri ai familiei;

(b) care au provocat vătămarea medie a integrității corporale sau a sănătății

- se pedepsește cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 180 la 240 de ore sau cu

închisoare de pînă la 5 ani.

(3) Aceeași acțiune care:

(a) a cauzat vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății;

(b) a determinat la sinucidere sau la tentativă de sinucidere;

(c) a provocat decesul victimei

- se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani.”

Articolul 320: Neexecutarea hotărârii instanței de judecată.

„(1) Neexecutarea intenționată sau eschivarea de la executare a hotărârii instanței de judecată se

pedepsește cu amendă în mărime de la 200 la 300 de unități convenționale sau cu muncă neremunerată în

folosul comunității de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoare de până la 2 ani [...]”

familie din 1 martie 2007 sunt redactate după cum urmează:

Articolul 15: Măsuri de protecție

„(1) Instanța de judecată emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanță de protecție, prin care

poate oferi asistență victimei, aplicând agresorului următoarele măsuri:

(a) obligarea de a părăsi temporar locuința comună ori de a sta departe de locuința victimei, fără a

decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor;

(b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei;

(c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea;

(d) interzicerea de a vizita locul de muncă și de trai al victimei;

(e) obligarea, până la soluționarea cazului, de a contribui la întreținerea copiilor pe care îi are în comun

cu victima;

(f) obligarea de a plăti cheltuielile și daunele cauzate prin actele sale de violență, inclusiv cheltuielile

medicale și cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate;

(g) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;

(h) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea

acțiune este determinată de instanța de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenței sau dispariția ei;

(i) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;

(j) interzicerea de a păstra și purta armă...

(3) Măsurile de protecție prevăzute la alin. (1) se aplică pe un termen de până la 3 luni, pot fi retrase

odată cu dispariția pericolului care a condiționat luarea acestor măsuri și pot fi prelungite în cazul unei cereri

repetate sau al nerespectării condițiilor prevăzute în ordonanța de protecție.”

activități ale poliției includ, între altele, protecția vieții, a drepturilor și demnității celorlalți, prevenirea

săvârșirii de infracțiuni și protecția ordinii publice. Potrivit art. 21 alin. (8) din aceeași lege, un polițist ar

putea fi demis pentru comiterea de infracțiuni care discreditează activitatea poliției.

B. Materiale internaționale relevante

domestice, inclusiv caracterul său discriminatoriu față de femei, a fost făcut în cauza

Opuz împotriva

Turciei

(nr. 33401/02, pct. 72–86, CEDO 2009).

violenței, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a declarat, printre altele, că statele membre ar

trebui să introducă, să dezvolte și/sau să îmbunătățească acolo unde este necesar politicile naționale

împotriva violenței pe baza unei maxime siguranțe și protecții a victimelor, sprijin și asistență,

modificarea dreptului penal și civil, creșterea sensibilizării opiniei publice, formarea profesioniștilor

care se confruntă cu violența împotriva femeilor și prevenirea acesteia.

grave de violență împotriva femeilor, cum ar fi violența sexuală și violul, abuzul față de vulnerabilitatea

victimelor gravide, lipsite de apărare, bolnave, dependente sau cu dizabilități, precum și sancționarea

abuzului de situație a făptuitorului. Recomandarea menționează, de asemenea, că statele membre

trebuie să se asigure că toate victimele violențelor sunt în măsură să pornească acțiunea penală, să

adopte norme pentru a se asigura că aceste acțiuni penale pot fi inițiate de către procuror, să

încurajeze procurorii să considere violența împotriva femeilor factor agravant sau decisiv pentru a

hotărî dacă este necesară sau nu urmărirea penală în interesul public, să se asigure, acolo unde este

necesar, că se iau măsuri de protecție eficientă a victimelor împotriva amenințărilor și posibilelor acte

de răzbunare și să ia măsuri specifice pentru a se asigura că drepturile copiilor sunt protejate în cursul

acțiunilor inițiate.

membre să clasifice toate formele de violență în familie drept infracțiuni și să prevadă posibilitatea de

a lua măsuri, între altele, pentru a permite sistemului judiciar să adopte măsuri provizorii ca să

protejeze victimele, să interzică făptuitorului să contacteze, să comunice cu sau să se apropie de

victimă, sau să locuiască sau să pătrundă în zone stabilite, să sancționeze orice încălcare a măsurilor

impuse făptuitorului și să stabilească un protocol obligatoriu pentru activitatea poliției, a serviciilor

medicale și sociale.

temeiul art. 2 din Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femei

(CEDAW/C/2010/47/GC.2), Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei a stabilit că

„Statele Părți au obligația diligentă de a preveni, cerceta, urmări penal și pedepsi [...] actele de

violență pe bază de gen”.

(documentul A/HRC/11/6/Add.4, 8 mai 2009), Raportorul Special al Organizației Națiunilor Unite

privind violența împotriva femeilor, cauzele și consecințele acesteia, remarca, printre altele:

„[...] atitudinile patriarhale si discriminatorii cresc vulnerabilitatea femeilor față de violență și abuz. În

acest context, mai ales violența în familie este foarte răspândită, larg trecută cu vederea de societate și nu

primește atenția cuvenită nici de la autorități, nici de la societate și nici chiar de la femei, rezultatul fiind o

infrastructură de protecție insuficientă pentru victimele violenței. ...

[...] 19. Femeile din Moldova sunt supuse tuturor formelor de violență. Cu toate acestea, violența

domestică și traficul de persoane reprezintă domenii majore de interes. Cele două sunt strâns conectate și sunt

legate de poziția generală subordonată a femeilor în societate. [...]

amploarea fenomenului, violența domestică este larg răspândită. Potrivit unui raport al Ministerului Muncii,

Protecției Sociale și Familiei: «[...] În prezent, frecvența violenței domestice, ale cărei victime sunt femei și copii,

capătă proporții alarmante. Din păcate, este foarte dificil ca statul să controleze violența domestică, deoarece, în

cele mai multe cazuri, aceasta este raportată numai atunci când există consecințe grave ale violenței, celelalte

cazuri fiind considerate doar conflicte familiale.

ca o problemă care să justifice o intervenție legală. Drept urmare, este trăită în tăcere și nu primește atenția

cuvenită nici de la autorități, nici de la societate și nici chiar de la alte femei.

formă de violență în familie cel puțin o dată în timpul vieții lor. Sondajul a mai arătat ca violența psihologică,

urmată de violența fizică, reprezintă forma cea mai larg raportată de abuz în familie. Aproape o treime din

femeile intervievate au specificat că au fost supuse mai multor forme de violență. Studiul constată că violența

domestică depășește granițele de clasă și educație; cu toate acestea, femeile cu un nivel mai ridicat de educație

sau statut economic au tendința de a nu divulga incidentele violente. Violența sexuală rămâne forma de violență

cel mai puțin raportată. Acest lucru ar putea fi produs de lipsa recunoașterii abuzului sexual în familie ca delict

sau de teama victimelor că vor fi considerate responsabile și vor fi respinse de societate.

soți sau foști soți (73,4%), urmați de tați sau tați vitregi (13,7%) și mame sau mame vitrege (7%). Personalul de

la adăpostul din Chișinău a indicat faptul că mulți dintre soții femeilor care cer ajutor de la adăpost sunt fie

polițiști, fie militari, ceea ce face să fie mult mai dificil pentru aceste femei să scape din mediul violent și să

solicite divorțul. [...]

consideră problema drept cazuri izolate specifice unui anumit grup. Aceste concepții greșite sunt: (a) violența

împotriva femeilor este un fenomen care se produce în familiile sărace și dezorganizate; (b) victimele violenței

sunt femei, în mod inerent vulnerabile, care au nevoie de o protecție specială; (c) bărbații violenți sunt caractere

deviante, consumă alcool și droguri sau suferă de tulburări de personalitate; (d) violența în familie implică toți

membrii familiei, inclusiv bărbații. Din experiența proprie, astfel de concepții greșite conduc adesea la soluții

greșite și parțiale, cum ar fi programe de reabilitare pentru agresori, restricționarea relațiilor cu femeile agresate

pentru a le proteja, sau soluții neutre, care au în vedere cauzele violenței pe bază de gen.»”

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenție în privința primei reclamante

supuse ea și copiii ei și că nu au executat hotărârea judecătorească obligatorie menită să le ofere

protecție. Reclamantele au invocat art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A. Cu privire la admisibilitate

este în mod vădit nefondat în sensul

art. 35 § 3

lit. a)

din Convenție. De asemenea, constată că nu prezintă niciun alt motiv de

inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

(a) Prima reclamantă

temeiul art. 3 din Convenție, de a o proteja împotriva violenței domestice și de a preveni repetarea

unei astfel de violențe. Reclamanta era o persoană deosebit de vulnerabilă, întrucât agresorul ei era

polițist și era sprijinit de colegi și de alte autorități locale, ceea ce făcea ca încercările sale de a primi

protecție să fie mult mai dificile.

despre violențele lui A. împotriva sa [citând

Z și alții împotriva Regatului Unit

(MC), nr.

29392/95,

pct. 73, CEDO 2001-V], având în vedere numărul agresiunilor lui A. și incidentele raportate. Măsurile

luate în cazul său au fost ineficiente și A. a încălcat ordonanța de protecție în repetate rânduri.

internă a emis decizia abia la 9 decembrie 2010, deși legea impunea emiterea unei astfel de

ordonanțe în termen de 24 de ore de la primirea cererii, dacă era întemeiată. Autoritățile au reacționat

așadar extrem de lent în ciuda urgența situației și, prin urmare, primei reclamante nu i-a fost acordată

protecție imediată față de riscul comiterii altor violențe.

a legislației adoptate special pentru a proteja victimele violenței domestice, în ciuda încălcării în mod

repetat a ordonanței de protecție de către A. Guvernul pare să sugereze că prima reclamantă era ea

însăși răspunzătoare pentru încălcarea ordonanței de protecție, care a dus la agresarea sa la 13

ianuarie 2011, deși era exclusiv responsabilitatea statului să se asigure că ordonanțele de protecție

sunt respectate.

liberarea acestuia de răspundere penală, în ciuda numeroaselor încălcări ale ordonanței de protecție

și în ciuda atacurilor repetate asupra ei.

(b) Guvernul

prima reclamantă împotriva riscului comiterii altor violențe și pentru a preveni ca astfel de violențe să

se repete. În special, instanța internă a emis prima ordonanță de protecție la cererea inițială formulată

de prima reclamantă. Anterior emiterii ordonanței, autoritățile aveau cunoștință despre două incidente

violente ale lui A. împotriva primei reclamante, care au avut loc la 30 august și la 6 noiembrie 2010.

Prin urmare, nu a existat niciun motiv ca autoritățile să suspecteze un risc iminent pentru reclamante,

iar după câteva săptămâni (la 9 decembrie 2010), a fost emisă o ordonanță de protecție.

întrucât fusese avertizat pentru încălcarea acesteia (a se vedea

supra

, pct. 11); de asemenea, fusese

înregistrat ca agresor domestic și i se ordonase să nu se apropie de domiciliul familiei timp de 90 de

zile. În plus, fusese vizitat de poliție de 6 ori și purtase discuții preventive cu aceștia despre

comportamentul său (a se vedea

supra

, pct. 13). Guvernul susține că A. a revenit la domiciliul familiei

în decembrie 2010 și că a rămas acolo până la 16 ianuarie 2011 întrucât prima reclamantă i-a permis

să facă acest lucru. Deși Guvernul nu dorește să sugereze că prima reclamantă ar fi responsabilă

pentru agresiunea asupra sa care s-a produs la 13 ianuarie 2011, faptul că i-a permis să stea în casă

a făcut posibilă reapariția violențelor și înseamnă că autoritățile nu au avut posibilitatea să o protejeze.

ce a dus la formularea de acuzații împotriva lui A. (a se vedea

supra

, pct. 24). Cu toate acestea,

întrucât A. și-a admis vina și și-a cerut scuze sincere pentru comportamentul său, procurorul a decis

să suspende ancheta, cu condiția ca A. să nu mai comită alte infracțiuni timp de un an. O astfel de

suspendare nu însemna achitarea lui A., ci mai degrabă era văzută ca fiind cel mai bun mod de a

proteja reclamantele împotriva reapariției actelor de violență domestice ale lui A., având în vedere

pedeapsa posibilă pe care acum ar fi urmat să o primească (a se vedea

supra

, pct. 28). În acest sens,

prelungirea ordonanței de protecție la 14 martie 2011 (a se vedea

supra

, pct.

19) s-a produs nu în

urma unui nou incident, ci în urma vizitei lui A. la domiciliul familiei pentru a-i ura la mulți ani fiicei sale,

fapt despre care Guvernul susține că s-a produs cu permisiunea primei reclamante.

(a) Principii generale

intra sub incidența art. 3. Aprecierea acestui nivel minim este relativă: depinde de toate circumstanțele

cauzei, cum ar fi natura și contextul tratamentelor, durata acestora, urmările fizice și psihice și, în

unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei [a se vedea

Costello-Roberts împotriva

Regatului Unit

, 25

martie 1993, pct.

30, seria

A nr.

247-C, și

Kudła împotriva Poloniei

(MC)

,

pct. 30210/96, pct. 91, CEDO 2000-XI].

1 din Convenție, coroborat cu art.

3, impune

statelor obligații pozitive de a se asigura că persoanele din jurisdicția lor sunt protejate împotriva

tuturor formelor de rele tratamente interzise în temeiul art.

3, inclusiv atunci când un astfel de

tratament este cauzat de persoane particulare (a se vedea

A. împotriva Regatului Unit

, 23 septembrie

1998, pct.

22,

Culegere de hotărâri și decizii

1998-VI, și

Opu

z

, citată anterior, pct.

159). Această

obligație ar trebui să includă protecția eficientă, între altele, a unei persoane identificate sau a unor

persoane identificate față de faptele prevăzute de legea penală ale unei terțe părți, precum și măsurile

rezonabile pentru a preveni rele tratamente despre care autoritățile au ori ar trebui să aibă cunoștință

(a se vedea,

mutatis mutandis

,

Osman împotriva Regatului Unit

, 28

octombrie 1998,

pct. 116,

Culegere 1998-VIII;

E. și alții împotriva Regatului Unit

, nr.

33218/96, pct. 88, 26 noiembrie 2002, și

J.L. împotriva Letoniei

, nr. 23893/06, pct. 64, 17 aprilie 2012).

dintr-o gamă largă de posibile măsuri care ar putea fi luate pentru a asigura conformitatea cu

obligațiile pozitive ce le revin în temeiul art. 3 din Convenție (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Bevacqu

a

și S. împotriva Bulgariei

, nr.

71127/01, pct.

82, 12 iunie 2008).

T

o

todată, în temeiul art. 19 din

Convenție și în conformitate cu principiul potrivit căruia Convenția are scopul de a garanta nu drepturi

teoretice sau iluzorii, ci drepturi practice și eficiente, Curtea trebuie să se asigure că statul se achită în

mod adecvat de obligația de a proteja drepturile celor aflați sub jurisdicția sa (a se vedea

Nikolova și

Velichkova împotriva Bulgarie

i

, nr. 7888/03, pct. 61, 20 decembrie 2007).

rele tratamente chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane particulare (a se vedea

M.C. împotriva Bulgariei

, nr. 39272/98, pct. 151, CEDO 2003-XII, și

Denis Vasilyev împotriva Rusiei

,

nr. 32704/04, pct. 98–99, 17 decembrie 2009). Pentru ca ancheta să fie considerată „eficientă”,

trebuie, în principiu, să fie capabilă să ducă la stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea

persoanelor răspunzătoare. Aceasta nu este o obligație de rezultat, ci de mijloace. În cauzele în care,

în temeiul art. 2 și art. 3 din convenție, eficiența urmăririi penale a fost pusă în discuție, Curtea a

apreciat adesea dacă autoritățile au reacționat prompt în perioada relevantă. A fost luată în

considerare începerea urmăririi penale, întârzierile în luarea declarațiilor și timpul necesar anchetei

inițiale (a se vedea

Denis Vasilyev

, citată anterior, pct. 100 cu referințe ulterioare; și

Stoica împotriva

României

, nr. 42722/02, pct. 67, 4 martie 2008).

sănătatea și drepturile unei persoane sau a preveni fapte de natură penală în anumite condiții (a se

vedea

Opu

z

, citată anterior, pct. 144). În acest scop, statele trebuie să mențină și să aplice în practică

un cadru legislativ corespunzător care să asigure protecție împotriva actelor de violență comise de

persoane particulare (a se vedea

X și Y împotriva Olandei

, 26 martie 1985, pct.

22 și 23, seria

A

nr. 91;

Costello-Roberts împotriva Regatului Unit

, 25 martie 1993, pct. 36, seria A nr. 247-C;

D.

P

.

ș

i

J.C. împotriva Regatului Unit

, nr.

38719/97, pct.

118, 10 octombrie 2002;

M.C. împotriva Bulgariei

,

citată anterior, pct. 150 și 152, CEDO 2003-XII;

Bevacqua

, citată anterior, pct. 65, și

Sandra Janković

împotriva Croației

, nr. 38478/05, pct. 45, 5 martie 2009).

(b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

(i) Cu privire la faptul că prima reclamantă a fost supusă unui tratament contrar art. 3 din Convenție

demonstreze că a fost din nou supusă la rele tratamente, la 9 decembrie 2010, o instanță a decis că

situația era suficient de gravă pentru a justifica emiterea unei ordonanțe de protecție (a se vedea

supra

, pct. 11). Ulterior, prima reclamantă a obținut probe medicale că a fost supusă la rele tratamente

de către A. la 13 ianuarie 2011 (a se vedea

supra

, pct. 18).

reclamante suferință și anxietate, care se constituie în tratament inuman în sensul art. 3 din Convenție

[a se vedea

Gäfgen împotriva Germaniei

(MC), nr. 22978/05, pct. 108, CEDO 2010].

cauză. Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă acțiunile autorităților ca răspuns la plângerile

reclamantelor au respectat cerințele acestei dispoziții.

(ii) Cu privire la faptul că autoritățile și-au respectat obligațiile pozitive ce le revin în temeiul

art. 3 din Convenție

supra

, pct. 48-52), obligațiile pozitive ce le revin

statelor membre în temeiul art. 3 includ, pe de o parte, crearea unui cadru legislativ menit să prevină

și să sancționeze relele tratamente ale persoanelor particulare și, pe de altă parte, ca atunci când au

cunoștință despre un risc iminent ca un individ identificat să fie supus unor rele tratamente sau atunci

când relele tratamente s-au produs, să aplice dispozițiile relevante în practică, pentru a oferi astfel

protecție victimelor și pentru a sancționa persoanele răspunzătoare.

prevede sancțiuni penale specifice pentru comiterea unor acte de violență împotriva membrilor familiei

(a se vedea

supra

, pct. 29). În plus, legea prevede măsuri de protecție pentru victimele violenței în

familie, precum și sancțiuni împotriva persoanelor care nu respectă hotărârile judecătorești (a se

vedea

supra

, pct. 29 și 30). Curtea concluzionează că autoritățile au pus în aplicare un cadru legislativ

care să le permită să ia măsuri împotriva persoanelor acuzate de violență în familie.

să aibă cunoștință despre violențele la care a fost supusă prima reclamantă și despre riscul altor

violențe și, dacă da, dacă au fost luate toate măsurile rezonabile pentru o a proteja și pentru a

pedepsi făptuitorul. Pentru a verifica dacă autoritățile naționale au respectat obligațiile pozitive ce le

revin în temeiul art.

3 din Convenție, Curtea trebuie să reamintească faptul că nu se va substitui

autorităților naționale pentru alegerea unei anumite măsuri menite să protejeze o victimă a violenței

domestice (a se vedea,

mutatis mutandis

,

A. împotriva Croației

, citată anterior, pct.

61, și

Sandra

Jankovi

ć

, citată anterior, pct. 46).

(a se vedea

supra

, pct. 8–10), ceea ce a devenit și mai evident atunci când instanțele naționale au

emis ordonanța de protecție din 9 decembrie 2010 (a se vedea

supra

, pct. 11, 15, 16 și 18). În special,

în ciuda prevederilor clare ale ordonanței, la 19 decembrie 2010, A. a revenit la domiciliul

reclamantelor (a se vedea

supra

, pct. 16). Deși Guvernul susține că acest fapt s-a petrecut cu acordul

primei reclamante, nu a prezentat nicio probă pentru a-și justifica afirmația. În orice caz, este sigur că

prima reclamantă s-a plâns de îndată autorităților despre faptul că A. a încălcat de două ori

prevederile ordonanței de protecție, hărțuind-o pe stradă și intrând în domiciliul acesteia fără a avea

consimțământul (a se vedea

supra

, pct. 15 și 16). Această plângere arată nu numai faptul că

reclamantele nu doreau ca A. să revină la domiciliul familiei, ci și că autoritățile ar fi trebuit să-și dea

seama că prima reclamantă era expusă unui risc crescut de alte acte de violențe, dat fiind faptul că

A., polițist, nu respectase în mod clar un ordin judecătoresc.

penală formulată de reclamante (a se vedea

supra

, pct. 17). Chiar dacă, în urma acestei întâlniri, A.

știa că ar putea fi luată o decizie cu privire la începerea urmăririi penale față de el, s-a întors la

domiciliul familiei după numai două zile, la 13 ianuarie 2011 (din nou, încălcând prevederile ordonanței

de protecție), unde a agresat-o și a amenințat că o va omorî pe prima reclamantă, în prezența fiicelor

lor (a se vedea

supra

, pct.

18). Curtea consideră că, până la 13 ianuarie 2011, autoritățile aveau

suficiente probe cu privire la comportamentul violent al lui A. și că prima reclamantă era supusă

riscului altor violențe domestice din cauza încălcării flagrante de către A. a prevederilor ordonanței de

protecți

e.

imposibilitatea de a se apăra de A., care era polițist instruit să depășească orice rezistență. Faptul că

astfel de violențe se produceau în intimitatea casei lor împiedica orice ajutor din exterior. Curtea

consideră că riscul față de bunăstarea fizică și psihică a primei reclamante era iminent și suficient de

grav pentru a impune ca autoritățile să acționeze rapid.

avertisment din partea Ministerului Afacerilor Interne, a avut discuții preventive cu polițiștii și i s-a

aplicat o amendă administrativă (a se vedea

supra

, pct.

9 și 13). Cu toate acestea, niciuna dintre

aceste măsuri nu a fost eficientă și, la 23 decembrie 2010, reclamantele au informat autoritățile

despre două noi încălcări ale prevederilor ordonanței de protecție de către A. (a se vedea

supra

, pct.

16). Nu a fost întreprinsă nicio acțiune, ceea ce a permis lui A. să revină la domiciliul familiei la 13

ianuarie 2011 și să o agreseze pe prima reclamantă, încălcând din nou prevederilor ordonanței de

protecție. Chiar și după acest incident, nu au fost luate măsuri speciale împotriva lui A. pentru a se

asigura siguranța reclamantelor; el a continuat să-și îndeplinească sarcinile de polițist pe parcursul

perioadei relevante.

îngrijorătoare cu cât agresorul era polițist, ale cărui cerințe profesionale includeau, potrivit dreptului

intern (a se vedea

supra

, pct. 31), protecția drepturilor altora, prevenirea infracțiunilor și protecția

ordinii publice. Autoritățile nu au luat în considerare impactul asupra ordinii publice al nerespectării

unei hotărâri judecătorești de către un polițist și nu au început urmărirea penală în temeiul art. 320 din

Codul penal (a se vedea

supra

, pct. 29). De asemenea, este discutabil faptul că, întrucât A. lucra într-

o instituție publică, autoritățile aveau mult mai multe posibilități să-i influențeze comportamentul decât

în ceea ce privește o persoană particulară, dar nu au făcut mai nimic în acest sens.

reclamantă a fost suspendată cu posibilitatea ca A. să fie complet liberat de răspundere penală dacă

nu mai comitea noi infracțiuni timp de un an (a se vedea

supra

, pct. 27 și 28). Având în vedere faptul

că A. a agresat-o în mod repetat pe prima reclamantă, inclusiv nerespectarea flagrantă a prevederilor

ordonanței de protecție la 13 ianuarie 2011, când a revenit la domiciliul familiei și a atacat-o, precum și

faptul că a încălcat prevederile respective în multe alte rânduri (a se vedea

supra

, pct. 16, 18, 19 și

26), este neclar modul în care procurorul a hotărât că A. nu reprezenta „un pericol pentru societate" și

a suspendat ancheta față de acesta (a se vedea

supra

, pct. 27). Mai mult decât atât, procurorul-șef a

ajuns la aceeași concluzie la 18 aprilie 2011, deși instanța prelungise ordonanța de protecție cu doar

patru zile mai înainte, pe motiv că A. încă reprezenta un risc semnificativ pentru prima reclamantă (a

se vedea

supra

, pct. 19 și 28).

mai degrabă efectul de a-l exonera de răspunderea penală decât de a-l descuraja să comită noi alte

violențe față de prima reclamantă, rezultatul fiind virtuala sa achitare (a se vedea

Pădureț împotriva

Moldovei

, nr. 33134/03, pct. 70–77, 5 ianuarie 2010).

către autorități a pericolului ca A. să comită noi violențe domestice și faptul că nu au luat măsuri

eficiente împotriva acestuia, pentru a asigura pedepsirea sa conform prevederilor legale în vigoare,

Curtea constată că statul nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive care îi revin în temeiul art.

3 din

Convenție. Prin urmare, a fost încălcată această prevedere în privința primei reclamante.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție în privința celei de-a doua și a

celei de-a treia reclamante

3 din Convenție, de încălcarea

drepturilor lor întrucât au fost abuzate verbal de A. și au asistat la agresiunile împotriva mamei lor.

Guerra și

alții împotriva Italiei

, 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere

1998-I

), a decis să examineze plângerea

introdusă de reclamante în temeiul art. 8 din Convenție, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a

corespondenței sale.

acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară

pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea

faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

din Convenție. În continuare, observă că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin

urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

că au asistat la agresiunile fizice și verbale împotriva mamei lor petrecute la domiciliul familiei, fără a

putea să o ajute.

respectiv discuții preventive cu poliția, un avertisment oficial al Ministerului Afacerilor Interne, aplicarea

unei amenzi administrative, precum și deschiderea unei anchete penale în privința comportamentului

violent al acestuia. În plus, a fost emisă o ordonanță de protecție de către instanță și doar un incident

privind acte de violență din partea lui A. a fost raportat ulterior. Aceste fapte disting cauza de față de

cauzele anterioare în care Curtea a constatat o încălcare a art. 8 întrucât autoritățile nu au luat

măsuri, de exemplu

Hajduová împotriva Slovaciei

(nr. 2660/03, 30 noiembrie 2010).

persoanele împotriva actelor arbitrare ale autorităților publice, există și obligații pozitive inerente

„respectării” eficiente a vieții private și de familie. Aceste obligații pot implica adoptarea de măsuri în

sfera relațiilor dintre persoane. Copiii și alte persoane vulnerabile, în special, au dreptul la o protecție

eficientă [a se vedea

X și Y împotriva Olandei

, 26 martie 1985, pct. 23–24 și 27, seria A nr. 91,

August

împotriva Regatului Unit

(dec.), nr. 36505/02, 21 ianuarie 2003].

contexte, că noțiunea „viață privată” include integritatea fizică și psihologică a unei persoane, pe care

statele au datoria de a o proteja, chiar dacă pericolul provine din faptele altora. În acest scop, statele

trebuie să aibă și să aplice în practică un cadru legislativ corespunzător care să asigure protecție

împotriva actelor de violență comise de persoane particulare (a se vedea

X și Y împotriva Olandei

,

citată anterior, pct. 22 și 23;

Costello-Roberts împotriva Regatul Unit

, 25 martie 1993, pct. 36, seria A

nr. 247–C;

D.

P

.

ș

i J.C. împotriva Regatului Unit

, nr.

38719/97, pct.

118, 10

octombrie 2002;.

M.C.

împotriva Bulgariei

, nr. 39272/98, pct. 150 și 152, CEDO 2003–XII,

A împotriva Croației

, nr. 55164/08,

pct. 60, 14 octombrie 2010; și

Hajduová

, citată anterior, pct. 46). Curtea constată, în acest sens, că

vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenței domestice și nevoia de implicare activă a statului în

protecția acestora a fost subliniată într-o serie de instrumente internaționale (pentru referințe, a se

vedea

Bevacqua

, citată anterior, pct.

64–65, și

Sandra Janković împotriva Croației

, nr.

38478/05,

pct. 44–45, 5 martie 2009).

art. 8 din Convenție.

a fost afectată negativ de faptul că au fost martore în mod repetat la violențele tatălui lor față de

mama acestora, în domiciliul familiei, fapt care a fost recunoscut și de instanța internă (a se vedea

supra

, pct. 11). În opinia Curții, acest fapt reprezintă o ingerință în dreptul celei de-a doilea și al celei

de-a treia reclamante la viață privată și la respectarea domiciliului, în sensul art. 8 din Convenție.

primei reclamante astfel încât să contravină art. 3 din Convenție (a se vedea

supra

, pct. 66), nu poate

fi considerată ca fiind „prevăzută de lege” sau „necesară într-o societate democratică”. Singura

întrebare care rămâne să fie examinată este dacă autoritățile aveau cunoștință sau ar fi trebuit să aibă

cunoștință despre ingerința în dreptul prevăzut la art. 8 al celei de-a doua și celei de-a treia

reclamante și dacă au luat toate măsurile rezonabile pentru a pune capăt unei astfel de ingerințe și

pentru a preveni repetarea sa, în conformitate cu obligațiile pozitive ce revin în temeiul art.

8 din

Convenție.

pentru a stabili cele mai adecvate metode pentru protejarea persoanelor împotriva atacurilor asupra

integrității lor personale, ci mai degrabă de a examina, în temeiul Convenției, deciziile pe care

autoritățile respective le-au luat în exercitarea atribuțiilor lor. Prin urmare, Curtea va examina dacă

Republica Moldova, în modul în care a acționat în cazul celei de-a doua și al celei de-a treia

reclamante, și-a încălcat obligația pozitivă ce îi revine în temeiul art.

8 din Convenție (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Handyside împotriva Regatului Unit

, 7 decembrie 1976, pct. 49, seria A nr. 24).

supra

, pct. 11), o instanță internă a stabilit că

bunăstarea psihologică a celei de-a doua și a celei de-a treia reclamante a fost afectată negativ de

faptul că au fost martore ale violenței lui A. împotriva mamei lor. Astfel, ordonanța de protecție emisă

în ziua respectivă nu îi permitea lui A. să o contacteze, s-o insulte sau să-i aplice rele tratamente nu

doar primei reclamante, ci și copiilor ei. În plus, la 13 decembrie 2010, reclamantele au solicitat

procuraturii ca cea de-a doua și cea de-a treia reclamantă să fie recunoscute oficial ca victime ale

violenței domestice în vederea desfășurării urmăririi penale față de A. De altfel, la 23 decembrie 2010,

reclamantele s-au plâns Procuraturii Călărași nu numai că A. a atacat-o pe prima reclamantă, ci că a

și comis abuzuri verbale față de cea de-a doua și cea celei de-a treia reclamantă, la 19 decembrie

2010 (a se vedea

supra

, pct. 16).

cunoștință despre încălcările prevederile ordonanței de protecție de către A. și despre comportamentul

său amenințător și insultător nu numai față de prima reclamantă, ci și de efectele unui astfel de

comportament față de cea de-a doua și cea de-a treia reclamantă. Cu toate acestea, după cum s-a

constatat mai sus în privința plângerii în temeiul art. 3, au fost luate puține măsuri sau nu au fost deloc

luate măsuri pentru a preveni repetarea unui astfel de comportament de către A. În plus, în ciuda unei

noi agresiuni grave la 13 ianuarie 2011, nu au fost luate măsuri decisive împotriva lui A., care, în cele

din urmă, a fost liberat de orice răspundere penală.

în mod corespunzător obligațiile pozitive ce le revin în temeiul art. 8 din Convenție. Prin urmare, a fost

încălcată această prevedere în privința celei de-a doua și a celei de-a treia reclamante.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din convenție, coroborat cu art. 3 și art. 8

din Convenție

art. 3 și art. 8, că autoritățile nu au aplicat legislația internă menită să le acorde protecție împotriva

violenței domestice, ca urmare a ideilor preconcepute cu privire la rolul femeilor în familie. Art. 14 este

redactat după cum urmează:

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [prezenta] convenție trebuie să fie asigurată fără

nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

A. Cu privire la admisibilitate

art. 35 § 3 lit. a) din convenție. De asemenea, Curtea observă că acestea nu prezintă niciun alt motiv

de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.

B. Cu privire la fond

violența domestică, protejarea de efectele sale, anchetarea plângerilor și pedepsirea făptuitorului.

Astfel, au promovat noile actele de violență ale lui A., care se simțea imun la orice acțiune a statului.

Violența s-a produs pe bază de gen și constituie o discriminare contrară art. 14 din Convenție.

deosebire de cauza

Opu

z

, citată anterior, autoritățile nu au rămas pasive la plângerile primei

reclamante și au luat toate măsurile rezonabile pentru a preveni relele tratamente, au început

urmărirea penală față de A. și l-au liberat de răspunderea penală cu condiția ca el să suporte o astfel

de răspundere în cazul în care ar fi comis noi infracțiuni.

T

o

ate acestea au dus la o protecție sporită a

primei reclamante. Chiar dacă pot fi încă identificate unele deficiențe în punerea în practică a legii

împotriva violenței domestice, acest lucru s-a datorat relativei noutăți

a acestei legi, datând din 2007.

impact disproporționat și diferit asupra femeilor. Dacă ar fi abordată în mod eficient, o astfel de

violență ar impune un răspuns special, care să includă tratarea unei astfel de violențe drept formă de

discriminare pe bază de gen. În caz contrar, ar constitui un eșec în a recunoaște amploarea problemei

și a impactului său asupra demnității femeilor. face referire la Recomandarea generală nr. 28 privind

obligațiile de bază ce le revin Statelor Părți în temeiul art. 2 din Convenția asupra eliminării tuturor

formelor de discriminare față de femei (CEDAW/C/2010/47/GC.2), adoptată de Comitetul pentru

eliminarea discriminării față de femei, potrivit căreia „Statele Părți au obligația diligentă de a preveni,

cerceta, urmări penal și pedepsi... actele de violență pe bază de gen”.

proteja femeile împotriva violenței domestice le încalcă dreptul acestora la o protecție egală în fața

legii și că nu e necesar ca acest lucru să se producă intenționat (a se vedea

Opu

z

, citată anterior,

pct. 191).

supra

, pct. 66) prima reclamantă a fost supusă unor acte de

violență de către soțul în mai multe rânduri și că autoritățile aveau cunoștință despre aceste fapte.

Curtea observă că, suferind acte de violență repetate, prima reclamantă a solicitat examinarea

urgentă a cererii sale de divorț. Cu toate acestea, judecătorul se pare că a refuzat să accelereze

examinarea, iar Președintele Judecătoriei Călărași nu a întreprins nicio acțiune ca răspuns la

plângerea formală făcută în acest sens (a se vedea

supra

, pct. 12).

secția de poliție locală și se pare că ar fi fost presată să-și retragă plângerea împotriva lui A. (a se

vedea

supra

, pct. 17). În plus, se pare că plângerea avocatului său cu privire la acest aspect nu a

primit niciun răspuns (a se vedea

supra

, pct. 12). De asemenea, este evident că Direcția Asistență

Socială și Protecția Familiei Călărași nu a executat ordonanța de protecție emisă pe numele primei

reclamante până la 15 martie 2011 (a se vedea

supra

, pct. 21) și se pare că ar fi insultat-o apoi pe

reclamantă, sugerându-i reconcilierea, nefiind oricum „nici prima, nici ultima femeie bătută de soțul ei”

(a se vedea

supra

, pct. 25).

de orice răspundere, în urma deciziei procurorului de a suspenda condiționat urmărirea penală (a se

vedea

supra

, pct. 27).

autorităților nu au reprezentat doar o simplă neîndeplinire sau întârziere în modul de a acționa față de

violențele împotriva primei reclamante, ci și o trecere cu vederea în mod repetat a unor astfel de

violențe, reflectând o atitudine discriminatorie față de prima reclamantă ca femeie. Concluziile

Raportorului Special al Organizației Națiunilor Unite privind violența împotriva femeilor, cauzele și

consecințele acesteia (a se vedea

supra

, pct. 37) susțin presupunerea că autoritățile nu apreciază pe

deplin gravitatea și amploarea problemei violenței domestice în Republica Moldova și efectul său

discriminatoriu asupra femeilor

.

încălcat art. 14 coroborat cu art. 3 din Convenție în privința primei reclamante.

14 coroborat cu art.

8 nu dă

naștere unor probleme separate. Prin urmare, nu va examina separat acest capăt de cerere.

I

V

. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 17 din Convenție

autoritățile nu au controlat comportamentul violent al lui A. și, astfel, i s-a permis acestuia să continue

să le încalce drepturile cu impunitate, distrugându-le în mod efectiv drepturile garantate de Convenție.

Art. 17 este redactat după cum urmează:

„Nicio dispoziție din prezenta convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup,

sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea

drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor

drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de această convenție.”

este nefondat. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în

temeiul art. 35 § 3 și 4 din convenție.

V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul

intern al înaltei părți contractante nu

permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări,

Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

A. Prejudiciu

umilirea și bătăile sistematice, precum și pentru faptul că autoritățile nu i-au acordat cu promptitudine

protecție prin executarea ordonanțelor de protecție. Prima reclamantă face referire la experiențele

sale, în care a fost agresată, amenințată și supusă agresiunilor verbale de către A., umilită de colegii

de muncă și de diferite autorități pentru că dorea să divorțeze de A. și pentru că „era o soție rea, care

merită să fie bătută”.

ale violenței împotriva mamei lor, au fost ele însele supuse la rele tratamente, au fost umilite la școală

și de către asistenții sociali.

luat toate măsurile rezonabile pentru a preveni violența împotriva reclamantelor. De asemenea,

susține că suma este excesivă în raport cu jurisprudența consacrată a Curții cu privire la art. 3 și art.

8. Guvernul solicită Curții să respingă pretențiile reclamantelor.

daune morale este justificată în acest caz. Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantelor

15 000 euro în solidar.

B. Cheltuieli de judecată

1 876

EUR) pentru cheltuielile de judecată. Ele au prezentat o fișă de pontaj privind activitatea

avocatei (87,95 ore la un tarif de 335 MDL pe oră pentru activitatea desfășurată la nivel intern și 58,25

ore la un tarif de 150 euro pe oră pentru activitatea desfășurată în fața Curții).

percepute de avocat. Guvernul observă că, în

Boicenco împotriva Moldovei

(nr. 41088/05,

pct. 176,

11 iulie

2006), Curtea a acceptat ca rezonabil un tarif de 75 EUR pe oră, având în vedere

complexitatea cauzei și activitatea intensă a avocaților. Cauza de față nu a fost atât de complexă.

judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În

speță, ținând seama de informațiile pe care le deține, de criteriile menționate mai sus și de faptul că

reclamantele au primit asistență juridică din partea Consiliului Europei, Curtea consideră rezonabilă

acordarea sumei de 2 150 EUR pentru toate cheltuielile.

C. Dobânzi moratorii

facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte

procentuale.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA

8 și art. 14 din Convenție și inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

treia reclamante;

14, coroborat cu art. 3 din Convenție, în privința primei

reclamant

e;

14, coroborat cu art. 8 din Convenție;

(a) că statul pârât trebuie să plătească în solidar reclamantelor, în termen de trei luni de la

data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume

care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:

(i) 15 000 EUR (cincisprezece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de

impozit, pentru prejudiciul moral;

(ii) 2 150 EUR (două mii o sută cincizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de

reclamante cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

(b) că, de la expirarea termenului de trei luni menționat anterior și până la efectuarea plății,

aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de

împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade

și majorată cu trei puncte procentuale;

capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 28 mai 2013, în temeiul art. 77 § 2 și

3 din Regulament.

Santiago Quesada

Grefi

er

Jose

p

Președint

e

Casadevall