CASE OF MUDRIC v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

CASE OF MUDRIC v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2013)

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

CAUZA MUDRIC c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 74839/10)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

16 iulie 2013

Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 §

2 al Convenției. Ea poate fi supusă redactării.

În cauza Mudric c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Josep Casadevall,

președinte,

Alvina Gyulumyan,

Corneliu Bîrsan,

Ján Šikuta,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Valeriu Grițco,

judecători,

și Santiago Quesada,

grefier al secției,

Deliberând la 25 iunie 2013 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 74839/10) depusă la 21 decembrie 2010 împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dna Lidia Mudric („reclamanta”).

2.

Reclamanta a fost reprezentată în fața Curții de către dna D. Străisteanu, avocat în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

3.

Reclamanta susține că autoritățile nu și-au onorat obligațiile pozitive care le incumbă în baza articolelor 3, 14 și 17 ale Convenției de a o proteja împotriva violenței domestice și de a-l pedepsi pe agresor.

4.

La 18 martie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea concomitentă a admisibilității și fondului cererii (articolul 29 § 1).

5.

Equal Rights Trust, organizație neguvernamentală din Londra, Marea Britanie, a fost autorizată de președinte de a interveni în procedura în fața Curții în calitate de parte terță (articolul 36 § 2 al Convenției și articolul 44 § 2 al Regulamentului Curții). Guvernul a depus răspunsul său la comentariile părții terțe (articolul 44 § 5 al Regulamentului Curții).

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

6.

Reclamanta s-a născut în 1939. Ea locuiește în Lipcani.

A.

Violența domestică asupra reclamantei și plângerile depuse la autorități

7

.

După ce a divorțat de soțul său, cu douăzeci și doi de ani înainte de data evenimentelor, reclamanta a locuit în locuința sa personală, care se află alături de cea a fostului său soț, A.M. La 31 decembrie 2009, A.M. a pătruns cu forța în locuința ei și a bătut-o. La fel a procedat și pe 19 februarie 2010, iar, începând cu această dată, el a rămas în casa reclamantei permanent, timp în care aceasta s-a refugiat ocazional pe la vecini.

8

.

Reclamanta a obținut un raport medical care confirmă faptul că a fost bătută la 19 februarie 2010. Reclamanta și avocatul său au depus numeroase plângeri la poliție, procuratură și la alte autorități, solicitând acordarea protecției și pedepsirea lui A.M. Prima plângere a fost depusă la poliție la 18 martie 2010. De asemenea, ea a depus plângeri și la alte autorități în privința faptului că poliția locală are cunoștință despre cele întâmplate, dar nu a întreprins nicio acțiune pentru a-i oferi protecție.

9

.

La 27 martie 2010, reclamanta a fost din nou bătută de A.M. La 30 martie 2010, poliția locală a informat-o că evenimentele reclamante de ea s-au confirmat, însă A.M. nu poate fi pedepsit pentru că este bolnav mintal.

10

.

La 9 iunie 2010, Comisariatul de poliței Ocnița a pornit urmărirea penală împotriva lui A.M. pentru violarea domiciliului reclamantei. Potrivit Guvernului, la 24 iunie 2010 i s-a aplicat măsura preventivă de nepărăsire a localității.

B.

Ordonanțele de protecție inițiale emise de instanța de judecată în favoarea reclamantei

11

.

La 22 iunie 2010, instanța a emis ordonanța de protecție prin care s-a dispus evacuarea lui A.M. și obligarea lui de nu se apropia de victimă și de locuința acesteia. Însă, ordonanța nu a fost executată. La 17 iulie 2010, potrivit poliției și raportului medical, reclamanta a fost din nou agresată de A.M. în curtea casei sale. Ea a depus o nouă plângere, iar la 23 iulie 2010 instanța de judecată a emis o nouă ordonanță de protecție, similară celei din 22 iunie 2010. Nici de data aceasta ordonanța nu a fost executată.

12

.

La 16 august 2010, pe numele lui A.M. a fost pornită urmărirea penală pe motivul încălcării ordonanței de protecție din 22 iunie 2010. Cauza a fost conexată cauzei penale pornite la 9 iunie 2010.

13.

La 26 august 2010, în cadrul urmăririi penale, A.M. a fost supus unui examen psihiatric. Comisia medicală a stabilit faptul că acesta suferă de schizofrenie cronică paranoidă și a recomandat spitalizarea acestuia pentru efectuarea unui tratament psihiatric.

14

.

La 7 octombrie 2010, procurorul a înaintat cauza în instanța de judecată, solicitând stabilirea faptului dacă A.M. trebuie supus unui tratament psihiatric forțat. În rechizitoriu procurorul a notat, între altele, că istoria medicală a lui A.M. relevă următoarele: în anul 1965 el a suferit o lovitură la cap; începând cu 1981 el a început să creadă că soția lui vroia să-l otrăvească și a început s-o bată; în perioada iunie-septembrie 1987 el a fost internat în spitalul de psihiatrie, fiind diagnosticat cu schizofrenie paranoidă; s-a aflat la evidență psihiatrică începând cu anul 1988 și a urmat încă cinci tratamente psihiatrice pentru același diagnostic, ultimul tratament finalizându-se la 25 decembrie 2004; el s-a aflat în evidența autorităților ca bolnav mintal și periculos pentru societate. Părțile nu au informat Curtea în privința rezultatului cererii procurorului.

15

.

Potrivit scrisorii Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei din 6 decembrie 2010, la 23 noiembrie 2010, colaboratorii poliției V.V. și R.P. din cadrul comisariatului de poliție din localitate și un asistent social au efectuat o vizită la locuința reclamantei și au discutat atât cu ea cât și cu A.M. Ultimul a refuzat să părăsească casa sau să semneze documentul prin care a fost avertizat să nu comită acte de violență asupra reclamantei.

C.

Ordonanța de protecție din 16 decembrie 2010

16

.

La 5 decembrie 2010, reclamanta a fost din nou bătută de A.M. La 16 decembrie 2010 ea a obținut a tria ordonanță de protecție, similară celor două anterioare. Instanța de judecată a menționat că la 5 decembrie 2010 A.M. a bătut-o din nou pe reclamantă și că a doua zi după incident poliția s-a deplasat la locuința reclamantei și l-au sancționat contravențional pe A.M. pentru distrugerea intenționată a proprietății. La 24 decembrie 2010, vecina reclamantei, E.C., a depus mărturie la poliție, în care a descris numeroasele conflicte pe care A.M. le-a avut cu reclamanta și cu vecinii, numeroasele vizite ale poliției la locuința reclamantei pentru a-l avertiza pe A.M. să nu comită acte de violență asupra reclamantei, precum și faptul că de multe ori șeful poliției o contacta pentru a se interesa despre situația din casa reclamantei.

17.

La 4 ianuarie 2011, Judecătoria Ocnița l-a găsit vinovat pe A.M. de violarea domiciliului reclamantei. Având în vedere constatările comisiei medicale, instanța de judecată l-a absolvit pe A.M. de răspundere penală, constatând că a săvârșit infracțiunea în stare de iresponsabilitate. De asemenea, instanța a dispus aplicarea față de A.M. a tratamentului psihiatric forțat.

18.

La 14 ianuarie 2011, avocatul reclamantei a solicitat o copie a hotărârii judecătorești din 4 ianuarie 2011, declarând că reclamanta nu a fost informată despre data ședinței de judecată. În plus, avocatul a susținut că clienta sa nu a știut nimic despre ședința de judecată până în dimineața zilei de 4 ianuarie 2011, când poliția locală a chemat-o să meargă în instanța de judecată. Prin urmare, drepturile procedurale ale reclamantei au fost încălcate. Chiar în aceeași zi, procurorul a cerut poliției locale și asistentului social să-l informeze despre măsurile luate în vederea executării hotărârii judecătorești respective.

19

.

La 21 ianuarie 2011, Comisariatul de poliție din Ocnița a informat-o pe reclamantă că nu are dreptul de a evacua nicio persoană și că această atribuție aparține executorului judecătoresc.

20.

La 24 ianuarie 2011, polițiști din cadrul Comisariatului de poliție din Ocnița l-au escortat pe A.M. la un spital de psihiatrie.

21.

La 31 ianuarie 2011, Procuratura Ocnița a emis ordonanța de neîncepere a urmăririi penale împotriva polițiștilor V.V. și R.P. care au fost acuzați de către reclamantă de complicitate la agresiunile comise de A.M.

II.

DOCUMENTE NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE RELEVANTE

A.

Legislația națională relevantă

22

.

Legea nr.45 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie (1 martie 2007, „Legea din 2007 privind prevenirea și combaterea violenței domestice”) prevede următoarele:

Articolul 15. Măsurile de protecție

„(1) Instanța de judecată emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanță de protecție, prin care poate oferi asistență victimei, aplicând agresorului următoarele măsuri:

a) obligarea de a părăsi temporar locuința comună ori de a sta departe de locuința victimei, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor;

b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei;

c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea;

d) interzicerea de a vizita locul de muncă și de trai al victimei;

e) obligarea, până la soluționarea cazului, de a contribui la întreținerea copiilor pe care îi are în comun cu victima;

f) obligarea de a plăti cheltuielile și daunele cauzate prin actele sale de violență, inclusiv cheltuielile medicale și cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate;

g) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;

h) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea acțiune este determinată de instanța de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenței sau dispariția ei;

i) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;

j) interzicerea de a păstra și purta armă.

(2) Responsabilitatea de informare a agresorului despre ordonanța de protecție și de aplicare a acesteia revine inspectorului de sector în conlucrare cu asistentul social.

(3) Măsurile de protecție prevăzute la alin.(1) se aplică pe un termen de până la 3 luni, pot fi retrase odată cu dispariția pericolului care a condiționat luarea acestor măsuri și pot fi prelungite în cazul unei cereri repetate sau al nerespectării condițiilor prevăzute în ordonanța de protecție.

(4) Aplicarea măsurilor de protecție nu împiedică inițierea procedurii de divorț, partajării averii comune, decăderii din drepturile părintești, luării copilului fără decădere din drepturile părintești și altor acțiuni prevăzute de legislația în vigoare.

(5) Supravegherea îndeplinirii măsurilor de protecție stabilite de instanță ține de competența organelor afacerilor interne, organelor de asistență socială și altor organe, după caz.

(6) Instanța de judecată poate retrage măsurile de protecție la cererea întemeiată a victimei. În cazul victimelor copii și persoane aflate în stare de neputință, examinarea de către instanță a cazului este obligatorie.

(7) Contestarea ordonanței de protecție se face în conformitate cu legislația în vigoare.”

23

.

Codul Penal prevede următoarele:

Articolul 179. Violarea domiciliului.

“(1)

Pătrunderea sau rămânerea ilegală în domiciliul sau în reședința unei persoane fără consimțământul acesteia ori refuzul de a le părăsi la cererea ei, precum și perchezițiile și cercetările ilegale,

se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 300 unități convenționale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 100 la 200 de ore, sau cu închisoare de până la 2 ani.

(2) Aceleași acțiuni săvârșite cu aplicarea violenței sau cu amenințarea aplicării ei.”

Articolul 201

1

. Violența în familie.

„(1) Violența în familie, adică acțiunea sau inacțiunea intenționată, manifestată fizic sau verbal, comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferință fizică, soldată cu vătămarea ușoară a integrității corporale sau a sănătății, suferință psihică ori prejudiciu material sau moral,

se pedepsește cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 150 la 180 de ore sau cu închisoare de până la 2 ani.

(2) Aceeași acțiune:

a) săvârșită asupra a doi sau mai multor membri ai familiei;

b) care a provocat vătămarea medie a integrității corporale sau a sănătății

se pedepsește cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 180 la 240 de ore sau cu închisoare de până la 5 ani.

(3) Aceeași acțiune care:

a) a cauzat vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății;

b) a determinat la sinucidere sau la tentativă de sinucidere;

c) a provocat decesul victimei

se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani.”

Articolul 320. Neexecutarea hotărârii instanței de judecată

„Neexecutarea intenționată sau eschivarea de la executare a hotărârii instanței de judecată, dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancțiunii contravenționale, se pedepsește cu amendă în mărime de la 200 la 300 de unități convenționale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoare de până la 2 ani.”

24

.

În conformitate cu articolele 152 și 155 al Codului penal, vătămarea corporală medie, precum și amenințarea cu vătămarea corporală, sunt infracțiuni care se pedepsesc cu închisoarea sau munca în folosul comunității.

B.

Documente internaționale relevante

25.

Un rezumat al documentelor internaționale relevante care vizează protecția împotriva violenței domestice, inclusiv caracterul discriminatoriu al acesteia în raport cu femeile, a fost inserat în cauza

Opuz v. Turkey

(nr. 33401/02, §§ 72-86, ECHR 2009) și în cauza

Eremia v. the Republic of Moldova

(nr.

3564/11, §§ 29-37, 28 May 2013; nedefinitivă).

26.

În Recomandarea sa Rec(2002)5 din 30 aprilie 2002 privind protecția femeilor împotriva violenței, Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei,

inter alia

, a invitat în special statele membre să introducă, să dezvolte și/sau să îmbunătățească, după caz, politici naționale de combatere a violenței bazate pe siguranța maximă și protecția victimelor, susținerea și asistența, modificarea dreptului penal și civil, sensibilizarea publicului, formarea specială a profesioniștilor confruntați cu violența față de femei și prevenirea.

27.

Comitetul Miniștrilor a recomandat în special statelor să incrimineze acțiunile grave de violență comise asupra femeilor, cum sunt violențele sexuale și violul, abuzul de vulnerabilitate cauzat de sarcină, de incapacitatea de a se apăra, de vătămarea sănătății, de o infirmitate sau de o stare de dependență, precum și abuzul de putere din partea autorului unor asemenea acte. Comitetul le-a solicitat, de asemenea, să asigure tuturor victimelor violențelor posibilitatea să sesizeze instanța de judecată, să prevadă posibilitatea de introducere a unei acțiuni penale la cererea ministerului public, să încurajeze această autoritate din urmă să considere violența față de femei și copii drept un factor agravant sau decisiv în cazul începerii urmăririi penale în interes public, să ia, după caz, măsuri care să asigure protecția eficientă a victimelor împotriva amenințărilor și riscurilor de răzbunare și să asigure, prin măsuri specifice, protecția drepturilor copilului în cursul procedurilor.

28.

În ceea ce privește violența în familie, Comitetul Miniștrilor a recomandat statelor să încadreze ca infracțiune orice violență comisă în cadrul familiei, să ia în considerare posibilitatea de a adopta unele măsuri care să permită autorităților judiciare să aplice, în scopul protejării victimelor, măsuri preventive pentru a împiedica autorul violențelor să intre în contact cu victima, să comunice cu ea sau să se apropie de ea, să locuiască în anumite locuri stabilite sau să frecventeze asemenea locuri, să pedepsească orice încălcare a măsurilor impuse agresorului de către autorități și să stabilească un protocol obligatoriu de intervenție pentru poliție și serviciile medicale și sociale.

29.

În Recomandarea sa Generală nr. 28 privind obligațiile de bază ale Statelor Membre în baza articolului 2 al Convenției

privind

eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW/C/2010/47/GC.2), Comitetul privind Eliminarea Discriminării împotriva Femeilor a constatat că “statele părți au obligația de a preveni, examina, investiga și pedepsi ... actele de violență bazată pe gen”.

30

.

În raportul său privind vizita în Republica Moldova în perioada 4 - 11 iulie 2008 (documentul A/HRC/11/6/Add.4, 8 mai 2009), Raportorul Special al Națiunilor Unite pentru violența împotriva femeilor, cauzele și consecințele acesteia a constatat,

inter alia

:

„

“... atitudinile patriarhale și discriminatorii sporesc vulnerabilitatea femeilor față de violență și abuz. În acest context, mai ales violenta domestică este foarte răspândită, larg trecută cu vederea de către societate; ea nu primește atenția cuvenită nici de la autorități, nici de la societate și nici de la femei însăși, rezultatul fiind o infrastructură de protecție insuficientă pentru victimele violenței....

... 19.

Femeile din Moldova suferă de toate formele de violență. Violența domestică și traficul sunt domenii majore care trezesc îngrijorare. Cele două sunt interconectate și sunt legate de poziția generală de supunere a femeilor în societate....

20.

Deși lipsesc date credibile și o înregistrare sistematică a cazurilor privind caracterul și mărimea fenomenului, se consideră că violența domestică este răspândită pe larg. Potrivit Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei: “[...] În prezent, frecvența violenței domestice, a căror victime sunt femei și copii, capătă proporții alarmante. Cu regret, este foarte dificil pentru stat de a controla violența domestică, deoarece în majoritatea cazurilor aceasta este raportată doar atunci când există consecințe grave ale violenței, celelalte cazuri fiind considerate doar conflicte în familie.

21.

În ciuda acestei recunoașteri, violența domestică, cu excepția cazului în care aceasta duce la vătămarea gravă a sănătății, nu este percepută ca o problemă care justifică o intervenție legală. În rezultat, aceasta este resimțită în tăcere și autoritățile, societatea și chiar femeile nu atrag o atenție cuvenită acestui fenomen.

22.

Potrivit unui sondaj efectuat în anul 2005, 41% din femeile respondente au declarat că cel puțin odată în viață au experimentat o formă de violență în familiile lor. Potrivit sondajului, violența psihologică este cea mai larg răspândită formă de abuz în familie, aceasta fiind urmată de violența fizică. Aproape o treime din femeile intervievate au indicat că ele au fost supuse multiplelor forme de violență. Studiul indică faptul că violența nu este întâlnită pe scară atât de largă în școală și educație; cu toate acestea, femeile cu un nivel mai înalt de educație sau statut economic ar putea să nu divulge incidente de violență. Violența sexuală rămâne a fi o formă de violență cel mai puțin raportată. Aceasta ar putea fi din cauza nerecunoașterii abuzului sexual din familie ca fiind un delict sau fricii victimelor de a fi considerate vinovate pentru aceste fapte și de a fi excluse din societate.

23.

Autorii violenței împotriva femeilor sunt deseori membrii familiei, în special soți sau foști soți (73.4%), fiind urmați de tați sau tați vitregi (13.7%) și mame și mame vitrege (7%). Colaboratorii azilului din Chișinău au indicat că soții multor femei care solicită ajutor la azil sunt fie ofițeri de poliție, fie militari, fapt care complică posibilitatea acestor femei de a scăpa de mediul violent și de a cere divorțul ....

29.

Există de asemenea un șir de percepții greșite în privința violenței împotriva femeilor, care sunt pe larg răspândite în societate. Potrivit acestor percepții, problema violenței împotriva femeilor include doar niște cazuri izolate care se referă la un anumit grup de persoane. Aceste concepții greșite sunt următoarele: (a) violența împotriva femeilor este un fenomen întâlnit în familii sărace sau destrămate; (b) victimele violenței sunt femeile vulnerabile din fire care au nevoie de o protecție specială; (c) bărbații violenți fac abuz de alcool și droguri sau au dereglări de personalitate; (d) violența domestică afectează toți membrii familiei, inclusiv pe bărbați. Din experiența mea, aceste interpretări greșite deseori produc soluții nechibzuite și parțiale, cum ar fi programe de reabilitare pentru persoanele care fac abuz, restricții aplicate asupra femeilor pentru a le oferi protecție sau soluții neutre din perspectiva de gen care omit cauzele violenței bazate pe gen.”

ÎN DREPT

I.

ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENȚIEI

31.

Reclamanta a susținut că autoritățile au trecut cu vederea relele tratamente la care a fost supusă în propria sa locuință și că nu au executat ordonanțele de protecție emise de instanța de judecată. Ea a invocat articolul 3 al Convenției, care prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A.

Admisibilitatea

32.

Curtea notează că această plângere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. În continuare, ea notează că niciun alt temei de a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.

B.

Fondul

1.

Argumentele părților

(a)

Reclamanta

33.

Reclamanta s-a plâns de faptul că statul nu și-a respectat obligația sa pozitivă în temeiul articolului 3 al Convenției de a o proteja împotriva violenței domestice și a preveni comiterea repetată a unei asemenea violențe. Ea susține că s-a aflat într-o situație deosebit de vulnerabilă, având în vedere faptul că fiind în vârstă de 72 de ani, ea a trebuit să suporte agresiunile fizice și verbale ale lui A.M., după 22 de ani de la divorț.

34.

Reclamanta susține că autoritățile „cunoșteau sau trebuiau să cunoască” despre acțiunile de violență din partea lui A.M. (citat din

Z and Others v.

the United Kingdom

[GC], nr. 29392/95, § 73, ECHR 2001

‑

V). Vecina sa, E.C., a confirmat faptul că s-a aflat în contact frecvent cu șeful poliției locale, aducându-i la cunoștința acestuia acțiunile de violență domestică din partea lui A.M. (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Însă, singura măsură efectivă de protecție împotriva altor acțiuni de violență a fost adoptată abia după data de 24 ianuarie 2011, peste mai mult de un an de zile de la prima plângere pe care aceasta a depus-o la autorități. Prin urmare, reacția autorităților nu a fost promptă, în ciuda caracterului urgent al situației, și ea nu a beneficiat de protecție imediată împotriva riscului de a fi supusă altor acțiuni de violență.

35.

În continuare, reclamanta a susținut că statul pârât nu a asigurat executarea la timp a legii speciale privind protecția victimelor violenței domestice, în ciuda faptului că A.M. a încălcat ordonanța de protecție în mod repetat. Guvernul a continuat să trateze cazul reclamantei ca pe un episod în care doar ea este vinovată că nu a înaintat plângerile relevante sau că le-a retras, sau că nu a prezentat probe. Însă, violența domestice a fost de o așa natură, încât de multe ori ea a rămas nereclamată; iar atunci când infracțiunea a fost reclamată, victima a fost susceptibilă de a fi intimidată de către agresor, fiind mai puțin decisă să continue susținerea acuzațiilor. Omiterea din vedere a acestor aspecte și obligarea victimei de a sesiza instanța de judecată sau de a continua procesul penal pentru a obține executarea ordonanțelor instanței de judecată a compromis eficiența legislației menite să apere victimele. Reclamanta a argumentat că, în consecință, statul pârât l-a încurajat pe A.M. să continue maltratarea ei în condiții de impunitate, invocând boala lui mintală ca pretext pentru neexecutarea măsurilor de protecție.

(b)

Guvernul

36.

Guvernul a declarat că autoritățile au luat toate măsurile rezonabile pentru a o proteja pe reclamantă de riscul violenței și pentru a preveni comiterea repetată a unor asemenea acțiuni. În special, instanțele de judecată naționale au emis mai multe ordonanțe de protecție, iar poliția, împreună cu autoritățile de asistență socială, au efectuat vizite regulate la locuința reclamantei pentru a verifica comportamentul lui A.M. și pentru a-l avertiza să nu o agreseze pe reclamantă. Au fost pornite două cauze penale pe numele lui A.M., acestuia fiindu-i aplicate mai multe sancțiuni contravenționale, iar în cele din urmă el a fost internat forțat într-o instituție medicală specializată. Guvernul a invocat faptul că reclamanta nu s-a consultat la doctor după incidentul din 31 decembrie 2009 (a se vedea paragraful 7 de mai sus) pentru a obține confirmarea scrisă a acuzațiilor sale, precum și neconcordanțele privind descrierea evenimentelor în plângerile sale depuse la nivel național și la Curte. De asemenea, reclamanta nu a obținut probe medicale în privința pretinsei bătăi din 27 martie 2010, ceea ce a pus Guvernul în imposibilitate de a comenta acuzațiile sale privind violența comisă înainte de data de 22 iunie 2010.

37.

Cât despre perioada de după 22 iunie 2010, dată la care a fost emisă o nouă ordonanță de protecție, autoritățile au reacționat prompt prin avertizarea lui A.M. să nu întreprindă acțiuni violente asupra reclamantei și prin aplicarea mai multor restricții în privința contactului dintre ei. De asemenea, a fost aplicată măsura preventivă de nepărăsire a localității (a se vedea paragraful 10 de mai sus). Din cauza bolii mintale a lui A.M. nu au putut fi aplicate alte măsură.

38.

Prezenta cauză este diferită de cauza

Opuz

citată mai sus, în ceea ce privește intensitatea violenței și a amenințărilor, întrucât în speță acestea au fost în mod clar mai puțin grave în comparație cu cauza

Opuz

, iar reacția autorităților a fost promptă.

2.

Aprecierea Curții

(a)

Principii generale

39

.

Curtea reiterează că rele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a se încadra în sfera de aplicare a articolului 3 al Convenției. Aprecierea acestui minim este relativă: aceasta depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi caracterul și contextul tratamentului, durata acestuia, efectele fizice și mentale ale acestuia și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea

Costello

‑

Roberts v. the United Kingdom

, 25 martie 1993, §

30, Series

A nr.

247

‑

C și

Kudła v. Poland

[GC], nr. 30210/96, § 91, ECHR 2000

‑

XI).

40.

În continuare, Curtea reiterează că articolul 1 al Convenției, coroborat cu articolul 3, impune statelor obligația pozitivă de a asigura protecția tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor împotriva tuturor formelor de rele tratamente interzise de articolul 3 al Convenției, inclusiv în cazurile în care acest tratament este administrat de persoane fizice (a se vedea

A. v. the United Kingdom

, 23

septembrie 1998, § 22,

Reports of Judgments and Decisions

1998

‑

VI și

Opuz

, citată mai sus, § 159). Această obligație trebuie să includă protecția efectivă,

inter alia,

a uneia sau a mai multor persoane concrete împotriva comiterii unor acțiuni penale de către o persoană terță, precum și pași rezonabili în vederea prevenirii relelor tratamente cunoscute de către autoritățile sau care ar fi trebuit să fie cunoscute (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Osman v. the United Kingdom

, 28 octombrie 1998, § 116,

Reports

1998

‑

VIII;

E. and Others v. the United Kingdom

, nr.

33218/96, §

88, 26

noiembrie 2002; și

J.L. v. Latvia

, nr. 23893/06, § 64, 17 aprilie 2012).

41.

Rolul Curții nu este de a se substitui autorităților naționale și de a alege în locul lor măsurile necesare dintr-un șir de măsuri care ar putea fi luate pentru a asigura executarea obligațiilor lor pozitive în temeiul articolului 3 al Convenției (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Bevacqua and S.

v.

Bulgaria

, nr. 71127/01, § 82, 12 iunie 2008). În același timp, conform articolului 19 al Convenției și potrivit principiului că Convenția este menită să garanteze drepturi practice și efective, și nu teoretice și iluzorii, Curtea trebuie să asigure că obligația statului de a ocroti drepturile celor aflați sub jurisdicția sa să fie executată corespunzător (a se vedea

Nikolova and Velichkova v. Bulgaria

, nr. 7888/03, § 61, 20 decembrie 2007).

42.

Mai mult, articolul 3 al Convenției impune autorităților să realizeze o anchetă oficială efectivă cu privire la pretinsele rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane fizice (a se vedea

M.C. v. Bulgaria

, nr. 39272/98, § 151, ECHR 2003

‑

XII, și

Denis Vasilyev v. Russia

, nr.

32704/04, §§ 98-99, 17 decembrie 2009). Pentru ca urmărirea penală să fie considerată „efectivă”, aceasta trebuie, în principiu, să poată să ducă la stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea celor vinovați. Aceasta nu este o obligație de rezultat, ci de mijloace. În cazurile prevăzute de articolele 2 și 3 ale Convenție, în care caracterul efectiv al urmăririi penale oficiale a fost pus în discuție, Curtea s-a pronunțat adeseori cu privire la faptul dacă autoritățile au reacționat prompt la plângerile formulate la momentul respectiv. A fost considerat relevant momentul de începere a urmăririi penale, întârzierea în luarea declarațiilor și durata de timp necesară pentru efectuarea investigației inițiale (a se vedea

Denis Vasilyev

, citată mai sus, § 100 cu referințele ulterioare; și

Stoica v. Romania

, nr. 42722/02, § 67, 4 martie 2008).

43

.

Ingerința autorităților în viața privată și de familie poate fi necesară pentru a proteja sănătatea și drepturile unei persoane sau pentru a preveni acțiuni cu caracter penal în anumite circumstanțe (a se vedea

Opuz

, citată mai sus, §

144). În acest sens, statele trebuie să mențină și să aplice în practică un cadru legal adecvat pentru a asigura protecția împotriva actelor de violență comise de persoane fizice (a se vedea

X and Y v. the Netherlands

, 26 martie 1985, § 22 și 23, Series A nr. 91;

Costello-Roberts v. the United Kingdom

, 25 martie 1993, §

36, Series A nr. 247-C;

D.P. and J.C. v. the United Kingdom

, nr.

38719/97, § 118, 10 octombrie 2002;

M.C. v. Bulgaria

, citată mai sus, §§

150 și 152, ECHR 2003

‑

XII;

Bevacqua

, citată mai sus, §

65, și

Sandra Janković v. Croatia

, nr. 38478/05, § 45, 5 martie 2009).

(b)

Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

(i)

În privința faptului dacă reclamanta a fost supusă unui tratament contrar articolului 3 al Convenției

44.

În speță, Curtea notează că reclamanta a obținut două dovezi medicale care confirmă că a fost bătută de către A.M. (a se vedea paragrafele 8 și 11de mai sus). În plus, deși, se pare că reclamanta nu a obținut alte dovezi medicală, atât poliția locală cât și instanțele de judecată au constatat faptul că A.M. a agresat-o de mai multe ori (a se vedea paragrafele 9 și 16 de mai sus).

45.

Mai mult, frica unor viitoare agresiuni din partea lui A.M., în continuarea celor din 19 februarie, 27 martie, 17 iulie și 5 decembrie 2010 (a se vedea paragrafele 8, 9, 11 și 16 de mai sus), a fost suficient de reală pentru a-i cauza reclamantei suferință și anxietate care să atingă plafonul tratamentului inuman în sensul articolului 3 al Convenției.

46.

În asemenea circumstanțe, Curtea constată că articolul 3 al Convenției este aplicabil în speță. Prin urmare, ea trebuie să determine dacă acțiunile autorităților întreprinse în răspuns la plângerile reclamantei s-au conformat cerințelor acestei prevederi.

(ii)

În privința faptului dacă autoritățile s-au conformat obligațiilor pozitive prevăzute de articolul 3 al Convenției

47.

După cum a fost menționat mai sus (a se vedea paragrafele 39-43 de mai sus), articolul 3 al Convenției impune statelor obligația pozitivă, pe de o parte, de a institui un cadrul legal pentru prevenirea și pedepsirea relelor tratamente administrate de persoane fizice, și, pe de altă parte, obligația de a implementa cadrul legal respectiv în practică atunci când autoritățile sunt conștiente de existența pericolului iminent ca o anumită persoană să comită acțiuni de maltratare sau când relele tratamente deja au avut loc, astfel oferind protecție victimelor și pedepsind persoanele responsabile pentru relele tratamente.

48.

În privința primei obligații, Curtea a notat că legislația Republicii Moldova prevede sancțiuni penale pentru comiterea acțiunilor de violență, inclusiv asupra foștilor membri ai familiei (a se vedea paragrafele 23 și 24 de mai sus). Mai mult, legislația prevede măsuri de protecție pentru victimele violenței domestice, și, de asemenea, sancțiuni pentru persoanele care nu execută hotărârile judecătorești (a se vedea paragrafele 22 și 23 de mai sus).

Astfel, Curtea conchide că autoritățile au adoptat un cadru legislativ care le permite să ia măsuri împotriva persoanelor acuzate de violența domestică.

49.

Curtea trebuie să determine dacă autoritățile naționale cunoșteau, sau trebuiau să cunoască, despre violența la care a fost supusă reclamanta și despre riscul unor violențe ulterioare, și dacă aceasta este cazul, Curtea trebuie să determine dacă au fost luate toate măsurile rezonabile pentru a o proteja și pentru a-l pedepsi pe făptaș. La verificarea faptului dacă autoritățile naționale s-au conformat obligațiilor lor pozitive inerente articolului 3 al Convenției, Curtea va ține cont de faptul că ea nu trebuie să se substituie autorităților naționale în alegerea unei anumite măsuri menite să protejeze victima violenței domestice (a se vedea,

mutatis mutandis

,

A. v. Croatia

, citată mai sus, § 61 și

Sandra Janković

, citată mai sus, § 46).

50

.

Din documentele aflate la dosar este clar că autoritățile cunoșteau bine istoria lungă a problemelor mintale de care suferă A.M. Într-adevăr, el s-a aflat la evidență psihiatrică, fiind considerat periculos pentru societate. De asemenea, se cunoștea că are sentimente negative deosebit de puternice față de fosta lui soție, acesta bănuind-o că vrea să îl otrăvească (a se vedea, de exemplu, paragraful 14 de mai sus). Deși aceste aspecte nu atestă în mod automat existența unui pericol imediat pentru reclamantă, pericolul pentru bunăstarea ei fizică a devenit foarte evident în momentul în care A.M. a pătruns în casa ei și a bătut-o, circumstanță pe care autoritățile o cunoșteau foarte bine (a se vedea paragraful 8 et seq. de mai sus). Prin urmare, este necesar să stabilim dacă acțiunile întreprinse de autorități în vederea protejării reclamantei au fost suficiente pentru a se achita de obligațiile pozitive inerente articolului 3.

51

.

Curtea notează că reclamanta în vârstă de 72 de ani la vremea evenimentelor este o femeie singură, astfel fiind deosebit de vulnerabilă la atacuri din partea lui A.M., care avea o istorie lungă de comportament violent împotriva ei ( a se vedea paragraful 14 de mai sus). El a pătruns fără permisiune în casa reclamantei și a rămas în aceasta mai mult de un an de zile, astfel încât el a avut posibilitatea să o maltrateze în orice moment pe reclamantă, iar reclamanta a fost nevoită să caute refugiu pe la vecini. Curtea consideră că pericolul la adresa bunăstării fizice și psihologice a reclamantei a fost iminent și suficient de grav încât să reclame acțiuni prompte din partea autorităților. Autoritățile naționale l-ar fi putut acuza pe A.M. de cel puțin trei infracțiuni diferite înainte de decembrie 2009: vătămare corporală și amenințarea cu vătămarea corporală (articolele 152 și 155 ale Codului penal), violarea de domiciliu (articolul 179 al Codului penal), având în vedere că A.M. nu mai este membru al familiei reclamantei și, prin urmare, articolul 201

1

al Codului penal nu i se aplică, și neexecutarea hotărârii instanței de judecată (articolul 320 al Codului penal) – toate citate în paragrafele 23 și 24 de mai sus. Acestea ar fi permis instanței de judecată să adopte măsuri ferme, fie prin intermediul sancțiunilor penale, fie prin constatarea că A.M. este bolnav mintal și obligarea lui la internarea în spitalul de psihiatrie.

52.

Însă, acțiunile autorităților au fost ineficiente, ceea ce i-a permis lui A.M. să rămână în casa reclamantei timp de mai bine de un an de la data la care ea a depus plângerea la autorități. Autoritățile au avut nevoie de aproximativ șase luni pentru a începe urmărirea penală împotriva lui A.M. pe marginea acuzației de violare de domiciliu (a se vedea paragraful 10 de mai sus) și opt luni pentru a începe urmărirea penală împotriva lui A.M. pe marginea acuzației de neexecutare a ordonanța de protecție emis în favoarea reclamantei (a se vedea paragraful 12 de mai sus). Însă, autoritățile nu s-au sesizat în privința violenței propriu-zise.

53.

În plus, refuzul lui A.M. de a respecta ordonanța de protecție a fost atât de evident și de persistent încât instanțele de judecată au trebuit să emită alte două asemenea ordonanțe. Însă, autoritățile tot nu l-au îndepărtat pe A.M. din casa reclamantei, limitându-se la a o informa pe reclamantă la 21 ianuarie 2011 că ei nu au competența de a-l evacua pe A.M. (a se vedea paragraful 19 de mai sus). Abia la 24 ianuarie 2011 A.M. a fost evacuat din casa reclamantei de către poliția din Ocnița.

54.

Este adevărat că s-a constatat ulterior că A.M. este bolnav mintal. Însă, instanțele de judecată ar fi putut dispune internarea lui forțată cu mult înainte dacă urmărirea penală ar fi fost începută mai devreme (a se vedea paragraful 51 de mai sus). Nici în dosarul cauzei, nici în observațiile Guvernului nu există o explicație acceptabilă de ce acest lucru s-a întâmplat cu o întârziere de mai mult de un an.

55

.

Curtea conchide că modul în care autoritățile au soluționat cazul respectiv, în special întârzierile lungi și inexplicabile în executarea ordonanțelor de protecție judecătorești și în obligarea lui A.M. de a fi internat forțat, este echivalent cu nerespectarea obligațiilor pozitive ale acestora în temeiul articolului 3 al Convenției. Prin urmare, în speță a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenției.

II.

ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 14 AL CONVENȚIEI COMBINAT CU ARTICOLELE 3 ȘI 8 ALE CONVENȚIEI

56.

Reclamanta a invocat, în temeiul articolului 14 al Convenției combinat cu articolele 3 și 8 ale Convenției, faptul că autoritățile au eșuat să aplice legislația națională menită să protejeze victimele violenței domestice din cauza unor idei preconcepute referitoare la rolul femeii în familie. Articolul 14 prevede următoarele:

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

A.

Admisibilitatea

57.

Curtea observă că aceste pretenții nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. În continuare, ea notează că acestea nu sunt inadmisibile sub nici un alt temei. Prin urmare, ele urmează a fi declarate admisibile.

B.

Fondul

58.

Reclamanta a susținut că autoritățile nu au luat toate măsurile corespunzătoare menite să prevină violența domestică, să o protejeze de efectele acesteia, să-i investigheze plângerile și să-l pedepsească pe făptuitor. Astfel, autoritățile au susținut în continuare violența comisă de către A.M., care se simțea imun la acțiunile statului. Violența s-a bazat pe criteriul de gen și a echivalat cu o discriminare contrară articolului 14 al Convenției.

59.

Guvernul a declarat că nu a existat niciun tratament discriminatoriu în această cauză. Spre deosebire de cauza

Opuz

, citată mai sus, autoritățile nu au rămas inerte la plângerile reclamantei și au luat toate acțiunile rezonabile pentru a preveni relele tratamente comise împotriva ei, au pornit urmărirea penală împotriva lui A.M. și l-au obligat la efectuarea unui tratament psihiatric obligatoriu. Chiar dacă mai puteau fi constatate unele iregularități în implementarea practică a legii privind violența domestică, acestea s-au datorat faptului că legea din 2007 este relativ nouă.

60.

Equal Rights Trust a declarat că există probe concludente în privința faptului că violența domestică are un impact disproporționat și diferit asupra femeilor. Pentru a investiga în mod efectiv această violență, este nevoie de o reacție concludentă, care trebuie să includă tratarea acestei violențe drept o formă de discriminare bazată pe gen. În caz contrar, lipsa unei asemenea reacții reprezintă o omisiune a autorităților de a admite magnitudinea problemei și impactul acesteia asupra demnității femeii. Organizația s-a referit la Recomandarea Generală nr. 28 privind Obligațiile de Bază ale Statelor Membre în baza articolului 2 al Convenției privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW/C/2010/47/GC.2), potrivit căreia “statele părți au obligația de a preveni, investiga, examina și pedepsi ... actele de violență bazată pe gen”.

61.

Curtea reiterează faptul că ea a constatat anterior că omisiunea statului de a proteja femeile împotriva violenței domestice încalcă dreptul lor la o protecție egală, chiar dacă această omisiune nu este intenționată (a se vedea

Opuz

, citată mai sus, § 191).

62.

În speță, Curtea se face trimitere la constatarea sa anterioară (a se vedea paragrafele 8, 9, 14, 16 și 51 de mai sus), potrivit cărora reclamanta a fost supusă în mod repetat violenței din partea lui A.M., deși autoritățile cunoșteau această situație. Ea notează faptul că A.M. a fost lăsat să locuiască în casa reclamantei timp de mai bine de un an, că au existat trei ordonanțe de protecție emise de instanța de judecată și că pe tot parcursul acestei perioade acestea nu au fost executate. În plus, în această perioadă A.M.. s-a opus în mod deschis poliției locale și lucrătorilor sociali (a s vedea paragraful 15 de mai sus), refuzând să declare în scris faptul că a fost avertizat să nu o maltrateze pe reclamantă și să nu repete acțiunile de violență asupra ei. Deși autoritățile erau autorizate prin lege să pornească urmărirea penală împotriva lui A.M., și astfel să dispună efectuarea unui examen psihiatric în vederea adoptării unei decizii în privința obligării acestuia la tratament forțat, a fost nevoie de un an de zile pentru ca autoritățile să întreprindă aceste acțiuni.

63.

În opinia Curții, combinarea factorilor de mai sus demonstrează clar faptul că acțiunile autorităților nu sunt o simplă omisiune sau întârziere în soluționarea problemei violenței supra reclamantei, ci relevă tolerarea repetată a violenței și atitudinea discriminatorie față de reclamantă în calitatea sa de femeie. Constatările raportului special al Națiunilor Unite privind violența împotriva femeilor, cauzele și consecințele acesteia (a se vedea paragraful 37 de mai sus) susțin impresia creată că autoritățile nu acordă o atenție cuvenită gravității și extinderii problemei violenței domestice în Moldova și efectul discriminatoriu al acesteia asupra femeilor.

64.

Prin urmare, în circumstanțele specifice ale acestei cauze, Curtea constată că a avut loc o încălcarea articolului 14 combinat cu articolul 3 al Convenției.

65.

Curtea consideră că plângerea formulată în temeiul articolului 14 combinat cu articolul 8 al Convenției nu ridică alte chestiuni separate. Prin urmare, ea nu va examina această plângere separat.

III.

ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 17 AL CONVENȚIEI

66.

Reclamanta a susținut, în temeiul articolului 17 al Convenției, că din cauza omisiunii autorităților de a pune capăt comportamentului violent al lui A.M., acesta a continuat să încalce drepturile ei în condiții de impunitate, desființând astfel drepturile ei garantate de Convenție.

Articolul 17 al Convenției prevede următoarele:

„Nicio dispoziție din prezenta Convenție nu poate fi interpretată ca autorizând unui stat, unui grup sau unui individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute de prezenta Convenție, sau de a aduce limitări acestor drepturi și libertăți, decât cele prevăzute de această Convenție.”

67.

Examinând materialele prezentei cauze, Curtea consideră că această plângere este nefondată. Prin urmare, această parte din cerere trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

IV.

ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEI

68.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă”.

A.

Prejudiciul

69.

Reclamanta a pretins 20,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu pentru suferința cauzată prin umilința și bătaia la care a fost supusă în mod sistematic, și pentru omisiunea autorităților de a-i oferi protecție în mod prompt prin executarea ordonanțelor de protecție.

70.

Guvernul a susținut că suma pretinsă nu este justificată și este excesivă în raport cu jurisprudența Curții pe marginea articolului 3 al Convenției. Guvernul a invitat Curtea să respingă pretențiile reclamantei.

71.

Având în vedere gravitatea violărilor constatate mai sus, Curtea consideră că acordarea unei sume în calitate de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamantei o sumă globală de 15,000 EUR

.

B.

Costuri și cheltuieli

72.

Reclamanta a solicitat 7500 EUR și 20686,25 de lei moldovenești (aproximativ 1300 EUR) pentru cheltuielile de reprezentare. Ea a prezentat o listă detaliată a orelor prestate de avocat (61.75 de ore la o rată de 335 MDL pe oră pentru munca efectuată la nivel național și 50 de ore la o rată de 150 EUR per oră de munca în procedurile în fața Curții).

73.

Guvernul consideră că atât numărul de ore prestate de avocat asupra acestei cauze, cât și rata percepută de avocat sunt excesive. El a notat că în cauza

Boicenco v. Moldova

(nr. 41088/05, § 176, 11 iulie 2006), Curtea a acceptat o rată rezonabilă de 75 EUR per oră, având în vedere complexitatea cauzei și aportul adus de către avocați. Această cauză nu era atât de complexă după caracterul său.

74.

Potrivit jurisprudenței Curții, pentru ca costurile și cheltuielile avocatului să fie rambursate, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate și rezonabile ca mărime. În această cauză, având în vedere documentele de care dispune, criteriile de mai sus și faptul că reclamanta a beneficiat de asistență juridică gratuită din partea Consiliului Europei, Curtea consideră rezonabil de a acorda suma de 2 150 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli.

C.

Dobânda

75.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Declară

admisibile plângerile

formulate în temeiul articolelor 3 și 14 coroborate cu articolele 3 și 8 ale Convenției, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;

2.

Hotărăște

că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenției;

3.

Hotărăște

că a avut loc încălcarea articolului 14 coroborat cu articolul 3 al Convenției;

4.

Hotărăște

că nu este necesară examinarea separată a plângerii formulate în temeiul articolului 14 al Convenției coroborat cu articolul 8 al Convenției;

5.

Hotărăște

(a)

că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume

care

să fie convertite în valuta națională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:

(i)

15 000 EUR (cincisprezece mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută;

(ii)

2150 EUR (două mii cinci sute de euro), cu titlu de costuri și cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută;

(b)

că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

6.

Respinge

restul pretențiilor reclamantei cu privire la satisfacția echitabilă.

Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 16 iulie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte