CASE OF EREMIA v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

CASE OF EREMIA v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2013)

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de organizația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

CAUZA EREMIA ȘI ALȚII c. MOLDOVEI

(Cererea nr. 3564/11)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

28 mai 2013

Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenției. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale

.

În cauza

Eremia și Alții

c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Josep Casadevall, Președinte,

Alvina Gyulumyan,

Corneliu Bîrsan,

Ján Šikuta,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Valeriu Grițco,

judecători

,

și Santiago Quesada,

Grefier al Secției

,

Deliberând la 7 mai 2013 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată

PROCEDURA

2.

Reclamanții au fost reprezentați de către dna D. I. Străisteanu, avocat din Chișinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

3.

Reclamanții au pretins, în special, că autoritățile

nu și-au onorat obligațiile lor pozitive în temeiul articolelor 3, 14 și 17 ale Convenției de a le proteja de violență domestică și de a pedepsi agresorul lor.

4.

La 21 martie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. S-a decis, de asemenea, ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 1 al Convenției).

5.

Au fost de asemenea primite comentarii de la Equal Rights Trust în calitate de terță parte, căreia i s-a acordat dreptul de către Președinte de a interveni în cadrul procedurii (articolul 36

§

2 al Convenției și articolul 44 § 2 al Regulamentului Curții). Guvernul a răspuns la aceste comentarii (articolul 44 § 5 al Regulamentului Curții).

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

6.

Reclamanții s-au născut în anul

1973, 1995 și, respectiv, 1997,

și locuiesc în

Vălcineț.

A.

Contextul cauzei

7.

Prima reclamantă era căsătorită cu A., un ofițer de poliție de la secția de poliție Călărași. A doua și a treia reclamantă sunt fiicele lor. Potrivit primei reclamante, după nașterea celei de-a doua fiică, A. deseori venea acasă în stare de ebrietate și o agresa, uneori în prezența fiicelor sale. La 2 iulie 2010, prima reclamantă a depus cererea de divorț, după ce a fost agresată de către A. cu o zi înainte și a fost martoră a abuzului verbal al fiicelor sale adolescente din partea lui. După aceasta, A. a devenit și mai violent, lovind și insultând pe prima reclamantă și pe fiicele sale în mod regulat.

8

.

La 30 august 2010, prima reclamantă a contactat poliția locală pentru a raporta faptul că ea a fost lovită în cap de către A. în ziua respectivă. La 18

septembrie 2010 A. a fost sancționat administrativ de către o instanță de judecată cu o amendă de 200

lei moldovenești (MDL, care reprezentau în acea perioadă aproximativ 12.40 euro (EUR)). La 30

septembrie 2010, el a fost avertizat în mod formal de către Ministerul Afacerilor Interne, autoritatea responsabilă de poliție, să-și înceteze comportamentul său violent.

9

.

La 5 noiembrie 2010, A. a venit acasă beat și a bătut-o pe prima reclamantă. La 6 noiembrie 2010, ea a depus o plângere la procuratura locală.

10

.

Potrivit reclamanților, la 11 noiembrie 2010, A. iarăși a lovit-o pe prima reclamantă în prezența fiicelor sale. El a procedat în același mod la 12 noiembrie 2010, de aceasta dată aproape sufocând-o pe prima reclamantă, după care ea și-a pierdut vocea pentru o zi și jumătate. La o dată necunoscută, adjunctul comisarului de poliție Călărași a invitat-o pe reclamanta pentru a fi examinată de către un medic legist pentru a stabili gradul și natura vătămărilor corporale. Examinarea a fost efectuată la 23

noiembrie 2010, însă nu au fost constatate asemenea vătămări.

B.

Ordonanța de protecție și evenimentele ulterioare

11

.

La 29 noiembrie 2010, reclamanții au solicitat Judecătoriei Călărași să emită ordonanța de protecție. La 9 decembrie 2010, a fost emisă o ordonanță de protecție, prin care judecătorul a constatat că A. a fost abuziv față de prima reclamantă prin faptul că a bătut-o, a insultat-o, și-a impus voința sa asupra ei, cauzându-i stres și suferința psihologică, amenințând-o și purtându-se urât cu animalul lor de companie. Mai mult, violența deseori era aplicată în prezența fiicelor lor adolescente, starea psihologică a cărora a fost sever afectată în rezultat. A. a fost obligat să părăsească locuința pe un termen de 90 de zile, i s-a interzis să se apropie de reclamanții la o distanță mai aproape de 500 m. și să le contacteze sau să comită alte acte de violență împotriva lor. Reclamanții au informat poliția, procuratura și organul responsabil pentru protecția socială despre încheierea judecătorească privind aplicarea unei ordonanțe de protecție în privința lui A. din 12

decembrie 2010.

12

.

La 9 decembrie 2010, prima reclamantă a solicitat judecătorului B. N. de la Judecătoria Călărași să anuleze perioada de așteptare de șase luni la care acesta a insistat atunci când prima reclamantă a solicitat divorțul. Ea s-a bazat în cererea sa pe ordonanța de protecție eliberată în acea zi și a declarat că actele de violență comise de către A. în trecut nu lasă loc pentru împăcare. Prima reclamantă a declarat că ea a fost informată de către grefiera judecătorului B. N. că judecătorul a refuzat să examineze divorțul ei în regim de urgență. La 12

ianuarie 2011, prima reclamantă s-a plâns președintelui Judecătoriei Călărași despre refuzul judecătorului.

13

.

La 10 decembrie 2010, comisariatul de poliție din Călărași a pornit o cauză penală împotriva lui A. pentru a pune în aplicare încheierea judecătorească privind ordonanța de protecție emisă la 9 Decembrie 2010. În perioada între 12 decembrie 2010 și 17 ianuarie 2011, poliția locală l-a vizitat pe A. de șase ori pentru a-l avertiza să nu mai facă abuz de alcool, să nu aducă rușine asupra familiei lui, să nu-și insulte rudele și să nu încalce ordonanța de protecție.

14.

La 14 decembrie 2010, A. a fost avertizat de către poliția locală să-și înceteze comportamentul său violent, și a fost confirmat în scris faptul aducerii conținutului ordonanței de protecție la cunoștința lui A. A fost constatat de asemenea faptul că A. a părăsit casa în care locuia cu familia sa, și a trecut cu traiul temporar într-o clădire care se afla în gestiunea autorității publice locale.

15

.

La 16 decembrie 2010, A. a văzut-o pe prima reclamantă în stradă, a urmărit-o, a insultat-o și a încercat să o oprească folosind un limbaj amenințător. El a continuat să o hărțuiască în același mod și într-un magazin în care reclamanta a încercat să se refugieze.

16

.

La 19 decembrie 2010, A. a intrat în locuința familiei sale, încălcând restricțiile impuse prin ordonanța de protecție. Însă, potrivit Guvernului, reclamanții i-au permis să se întoarcă acasă până la 16 ianuarie 2011. Reclamanții însă au susținut că ei nu i-au acordat o asemenea permisiune lui A., care la întoarcerea sa acasă a lovit-o pe prima reclamantă, a distrus câteva bunuri și a insultat-o verbal pe a treia reclamantă. La 23 decembrie 2010, prima reclamantă s-a plâns la poliție despre incidentele din 16 și 19 decembrie. Majoritatea plângerilor depuse la diferite autorități competente au fost transmise în final procuraturii Călărași.

17

.

La 10 ianuarie 2011, prima reclamantă a fost invitată la comisariatul de poliție Călărași să depună declarații în susținerea plângerilor sale împotriva lui A. Prima reclamantă a declarat că asupra ei au fost exercitate presiuni în vederea retragerii plângerilor sale, ea fiind amenințată de faptul că antecedentele penale și pierderea locului de muncă de către A. ar avea un efect negativ asupra educației și perspectivelor de carieră ale fiicelor sale. O altă întâlnire cu procurorul local a fost stabilită pentru a doua zi, de această dată împreună cu A. La această întâlnire prima reclamantă a spus procurorului că ea dorește să divorțeze și în același timp a susținut că ea nu dorește să-i cauzeze probleme soțului ei.

18

.

La 12 ianuarie 2011, prima reclamantă a fost informată despre faptul că procurorul nu va porni urmărirea penală. La 13 ianuarie 2011, A. a mers la locuința familiei lui. El din nou a agresat-o fizic și a insultat-o verbal pe prima reclamantă, simulând strangularea ei, și amenințând-o că o va omorî pe ea și pe mătușa ei dacă prima reclamantă nu își va retrage plângerea. La 14 ianuarie 2011, medicul a depistat patru hematoame pe gâtul primei reclamante și un hematom pe clavicula ei, care puteau fi cauzate în modul indicat de către prima reclamantă.

19

.

Guvernul a susținut că la 1 martie 2011, A. a telefonat-o pe a treia reclamantă să o felicite cu ziua ei de naștere. Guvernul a declarat că după ce a obținut permisiunea de la prima reclamantă, A. s-a întors acasă pentru a-și felicita fiica personal, și a petrecut douăzeci de minute acolo împreună cu cele trei reclamante și socrul său.

20.

Prima reclamantă a raportat incidentul la Judecătoria Călărași la 2 martie 2011, și a informat instanța că ea a respins cererea lui A. de a vizita locuința lor cu o zi înainte, dar el oricum a venit la ei, cu încălcarea evidentă a ordonanței de protecție. Ea a cerut instanței să prelungească durata ordonanței pentru alte nouăzeci de zile. La 14 martie 2011, A. a fost citat de instanța de judecată și i s-a prelungit ordonanța de protecție.

21

.

La 15 martie 2011, direcția de asistență socială și protecția familiei Călărași l-a informat pe prima reclamantă că din cauza unei greșeli a grefierului, ordonanța de protecție din 9 decembrie 2010 nu a fost executată de către serviciile sociale locale.

22.

La 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Chișinău a admis apelul lui A., și a revocat parțial ordonanța de protecție din 9 decembrie 2010. Instanța de apel a constatat că legea nu prevedea în mod expres zona minimă de excludere de 500 m, și nici nu interzicea în mod expres abuzatorului să hărțuiască sau să folosească violența fizică împotriva victimei, cu toate că acestea se presupuneau în obligația generală de a nu contacta victima. Astfel, instanța de apel a decis să elimine aceste condiții din ordonanța de protecție.

C.

Procesul penal împotriva lui A. și cererea reclamanților privind aplicarea sancțiunilor administrative împotriva lui

23

.

La 13 decembrie 2010, prima reclamantă a solicitat inițierea urmăririi penale în privința actelor de violență ale lui A. În aceeași zi, reclamanții au solicitat ca a doua și a treia reclamantă să fie recunoscute în mod oficial în calitate de victime ale violenței domestice în scopul urmăririi penale.

24

.

La 17 ianuarie 2011, avocata reclamanților a depus o plângere la Procuratura Generală privind faptul că ea nu a fost invitată la întâlnirea din 11

ianuarie 2011 de la procuratura Călărași (a se vedea paragraful 17 de mai sus) la care în prezența lui A. a fost exercitată presiune asupra primei reclamante de a-și retrage plângerea. De asemenea, la 17 ianuarie 2011, în cele din urmă a fost pornită urmărirea penală împotriva lui A. La 25

ianuarie 2011, reclamanții din nou au solicitat procuraturii să recunoască în mod oficial pe a doua și a treia reclamantă în calitate de victime ale violenței domestice în scopul urmăririi penale.

25

.

La 19 ianuarie 2011, prima reclamantă a fost invitată la o întâlnire cu asistenții sociali, care se pare că au sfătuit-o să încerce să se împace cu A., având în vedere că ea nu era “nici prima nici ultima femeie care este bătută de soțul ei”. La 20 ianuarie 2011, reclamanții s-au plâns la Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei despre atitudinea asistenților sociali.

26

.

La 17 februarie 2011, reclamanții au cerut poliției Călărași să-l amendeze pe A. pentru încălcarea ordonanței de protecție la 16 decembrie 2010, 20 și 22

ianuarie și 6 februarie 2011, motivul principal fiind faptul că A. a contactat-o pe prima reclamantă și a încercat să o forțeze să-și retragă plângerea. În răspuns, ea a fost informată că la 24

februarie 2011, dosarul administrativ împotriva lui A. a fost trimis la Judecătoria Călărași.

27

.

La 1 aprilie 2011, un procuror de la procuratura Călărași a constatat că A. a admis faptul că că el a agresat fizic și psihologic pe cele trei membre ale familiei sale mai devreme în aceeași zi. Ulterior, A. a încheiat tranzacția de împăcare cu procurorul și a cerut să fie eliberat condiționat de răspunderea penală. Procurorul a constatat că existau probe importante ale vinovăției lui A. în forma diverselor rapoarte medicale, declarațiilor martorilor, documentelor referitoare la amenda și avertizărilor emise de angajatorul său, Ministerul Afacerilor Interne. Cu toate acestea, având în vedere că el a comis o “infracțiune mai puțin gravă”, nu a făcut abuz de droguri sau alcool, avea trei copii minori la întreținere, era respectat la serviciu și în comunitate și “nu reprezenta pericol pentru societate”, procurorul a suspendat urmărirea penală pentru o perioadă de un an de zile cu condiția că urmărirea penală va fi reluată în cazul în care A. va comite o altă infracțiune în această perioadă.

28

.

La 13 aprilie 2011, reclamanții au contestat decizia procurorului din 1 aprilie 2011. La 18 aprilie 2011, procurorul ierarhic superior a respins această contestație, întemeindu-și decizia pe faptul că suspendarea urmăririi penale împotriva lui A. va asigura o mai bună protecție pentru reclamanți.

II.

MATERIALE NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE RELEVANTE

A.

Legislația națională relevantă

29

.

Prevederile relevante ale Codului Penal sunt următoarele:

Articolul 59:

Liberarea condiționată

de răspundere

penală

“În privința persoanei puse sub învinuire pentru săvârșirea unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave, care își recunoaște vinovăția și nu prezintă pericol social, urmărirea penală poate fi suspendată condiționat, cu liberarea ulterioară de răspundere penală în conformitate cu procedura penală, dacă corectarea acestei persoane este posibilă fără aplicarea unei pedepse penale.”

Articolul 201

1

:

Violența în familie

“(1)

Violența în familie, adică acțiunea sau inacțiunea intenționată, manifestată fizic sau verbal, comisă de un membru al familiei asupra unui alt membru al familiei, care a provocat suferință fizică, soldată cu vătămarea ușoară a integrității corporale sau a sănătății, suferință psihică ori prejudiciu material sau moral,

se pedepsește cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 150 la 180 de ore sau cu închisoare de până la 2 ani.

(2) Aceeași acțiune:

a) săvârșită asupra a doi sau mai multor membri ai familiei;

b) care a provocat vătămarea medie a integrității corporale sau a sănătății

se pedepsește cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 180 la 240 de ore sau cu închisoare de până la 5 ani.

(3) Aceeași acțiune care:

a) a cauzat vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății;

b) a determinat la sinucidere sau la tentativă de sinucidere;

c) a provocat decesul victimei

se pedepsește cu închisoare de la 5 la 15 ani.”

Articolul 320:

Neexecutarea hotărârii instanței de judecată

“(1) Neexecutarea intenționată sau eschivarea de la executare a hotărârii instanței de judecată, dacă aceasta a fost comisă după aplicarea sancțiunii contravenționale,

se pedepsește cu amendă în mărime de la 200 la 300 de unități convenționale sau cu muncă neremunerată în folosul comunității de la 150 la 200 de ore, sau cu închisoare de până la 2 ani...”

30

.

Prevederile relevante ale Legii nr. 45 cu privire la prevenirea și combaterea violenței în familie (1 martie 2007, “Violența Domestică (Combaterea și Protecția) Legea din 2007”) sunt următoarele:

Articolul 15:

Măsurile de protecție

“(1)

Instanța de judecată emite, în 24 de ore de la primirea cererii, o ordonanță de protecție, prin care poate oferi asistență victimei, aplicând agresorului următoarele măsuri:

a) obligarea de a părăsi temporar locuința comună ori de a sta departe de locuința victimei, fără a decide asupra modului de proprietate asupra bunurilor;

b) obligarea de a sta departe de locul aflării victimei;

c) obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia, alte persoane dependente de ea;

d) interzicerea de a vizita locul de muncă și de trai al victimei;

e) obligarea, până la soluționarea cazului, de a contribui la întreținerea copiilor pe care îi are în comun cu victima;

f) obligarea de a plăti cheltuielile și daunele cauzate prin actele sale de violență, inclusiv cheltuielile medicale și cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau deteriorate;

g) limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;

h) obligarea de a participa la un program special de tratament sau de consiliere dacă o asemenea acțiune este determinată de instanța de judecată ca fiind necesară pentru reducerea violenței sau dispariția ei;

i) stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor săi minori;

j) interzicerea de a păstra și purta armă...

(3) Măsurile de protecție prevăzute la alin.(1) se aplică pe un termen de până la 3 luni, pot fi retrase odată cu dispariția pericolului care a condiționat luarea acestor măsuri și pot fi prelungite în cazul unei cereri repetate sau al nerespectării condițiilor prevăzute în ordonanța de protecție.”

31.

Articolul 2 al Legii cu privire la poliție (Nr. 416, republicată la 31

ianuarie 2002) prevede că sarcinile principale ale poliției includ,

inter alia

, apărarea vieții, drepturilor și demnității altor persoane, prevenirea crimelor și protecția ordinii publice. Conform articolului 21 (8) al aceleiași legi, colaboratorul poliției poate fi concediat din serviciu pentru săvârșirea unor contravenții ce discreditează poliția.

B.

Materiale internaționale relevante

32.

Un rezumat al materialelor internaționale relevante privind protecția de violența domestică, inclusiv caracterul discriminatoriu al acesteia împotriva femeilor, se conține în cauza

Opuz v. Turkey

(nr. 33401/02, §§72-86, ECHR 2009).

33.

În Recomandarea sa Rec(2002)5 din 30 aprilie 2002 privind protecția femeilor împotriva violenței, Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei,

inter alia

, a invitat în special statele membre să introducă, să dezvolte și/sau să îmbunătățească, după caz, politici naționale de combatere a violenței bazate pe siguranța maximă și protecția victimelor, susținerea și asistența, modificarea dreptului penal și civil, sensibilizarea publicului, formarea specială a profesioniștilor confruntați cu violența față de femei și prevenirea.

34.

Comitetul Miniștrilor a recomandat în special statelor să incrimineze actele grave de violență comise asupra femeilor, cum sunt violențele sexuale și violul, abuzul de vulnerabilitate ce decurge dintr-o sarcină, o incapacitate de a se apăra, o vătămare a sănătății, o infirmitate sau o stare de dependență, precum și abuzul de putere din partea autorului unor asemenea acte. Comitetul le-a solicitat, de asemenea, să asigure tuturor victimelor violențelor posibilitatea să introducă o acțiune în justiție, să prevadă posibilitatea de introducere a unei acțiuni penale la cererea ministerului public, să îl încurajeze pe acesta din urmă să considere violența față de femei și copii drept un factor agravant sau decisiv în cazul începerii urmăririi penale în interes public, să ia, după caz, măsuri care să asigure protecția eficientă a victimelor împotriva amenințărilor și riscurilor de răzbunare și să vegheze, prin măsuri specifice, protecția drepturilor copilului în cursul procedurilor.

35.

În ceea ce privește violența în familie, Comitetul Miniștrilor a recomandat statelor să încadreze ca infracțiune orice violență comisă în cadrul familiei, să ia în considerare posibilitatea de a lua unele măsuri pentru a permite în special autorităților judiciare, în vederea protejării victimelor, să adopte măsuri interimare pentru a împiedica autorul violențelor să intre în contact cu victima, să comunice cu ea sau să se apropie de ea, să locuiască în anumite locuri stabilite sau să frecventeze asemenea locuri, să incrimineze orice încălcare a măsurilor impuse agresorului de către autorități și să stabilească un protocol obligatoriu de intervenție pentru poliție și serviciile medicale și sociale.

36.

În Recomandarea sa Generală nr. 28 privind Obligațiile de Bază ale Statelor Membre în baza articolului 2 al Convenției

privind

eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW/C/2010/47/GC.2), Comitetul privind Eliminarea Discriminării împotriva Femeilor a constatat că “statele părți au obligația de a preveni, examina, investiga și pedepsi ... actele de violență bazată pe gen”.

37

.

În raportul său privind vizita în Republica Moldova din 4 până în 11 iulie 2008 (documentul A/HRC/11/6/Add.4, 8 mai 2009), Raportorul Special al Națiunilor Unite pentru violența împotriva femeilor, cauzele și consecințele acesteia a constatat,

inter alia

:

“... atitudinile patriarhale și discriminatorii sporesc vulnerabilitatea femeilor față de violența și abuz. În acest context, mai ales violenta domestică este foarte raspândită, larg trecută cu vederea de către societate; ea nu primește atenția cuvenită nici de la autorități, nici de la societate și nici de la femeile înseși, rezultatul fiind o infrastructură de protecție insuficientă pentru victimele violenței....

... 19.

Femeile din Moldova suferă de toate formele de violență. Violența domestică și traficul sunt domenii majore care trezesc îngrijorare. Cele două sunt interconectate și sunt legate de poziția generală de supunere a femeilor în societate....

20.

Deși lipsesc date credibile și o înregistrare sistematică a cazurilor privind caracterul și mărimea fenomenului, se consideră că violența domestică este răspândită pe larg. Potrivit Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei: “[...] În prezent, frecvența violenței domestice, a căror victime sunt femei și copii, capătă proporții alarmante. Cu regret, este foarte dificil pentru stat de a controla violența domestică, deoarece în majoritatea cazurilor aceasta este raportată doar atunci când există consecințe grave ale violenței, celelalte cazuri fiind considerate doar conflicte în familie.

21.

În ciuda acestei recunoașteri, violența domestică, cu excepția cazului în care aceasta duce la vătămarea gravă a sănătății, nu este percepută ca o problemă care justifică o intervenție legală. În rezultat, aceasta este resimțită în tăcere și autoritățile, societatea și chiar femeile nu atrag o atenție cuvenită acestui fenomen.

22.

Potrivit unui sondaj efectuat în anul 2005, 41 procente din femeile intervievate au declarat că cel puțin odată în viață ele au experimentat o formă de violență în familiile lor. Potrivit sondajului, violența psihologică este cea mai larg răspândită formă de abuz în familie, aceasta fiind urmată de violența fizică. Aproape o treime din femile intervievate au indicat că ele au fost supuse multiplelor forme de violență. Studiul indică faptul că violența nu este întâlnită pe scară atât de largă în școală și educație; cu toate aceastea, femeile cu un nivel mai înalt de educație sau statut economic ar putea să nu divulge incidente de violență. Violența sexuală rămâne a fi o formă de violență cel mai puțin raportată. Aceasta ar putea fi din cauza nerecunoașterii abuzului sexual din familie ca fiind un delict sau fricii victimelor de a fi considerate vinovate pentru aceste fapte și a fi excluse din societate.

23.

Autorii crimelor de violență împotriva femeilor sunt deseori membrii familiei, în special soți sau foști soți (73.4 procente), fiind urmați de tați sau tați vitregi (13.7 procente) și mame și mame vitrege (7 procente). Colaboratorii azilului din Chișinău au indicatat că soții multor femei care solicită ajutor la azil sunt fie ofițeri de poliție, fie militari, fapt care complică posibilitatea acestor femei de a scăpa de mediul violent și a cere divorțul ....

29.

Există de asemenea un șir de percepții greșite în privința violenței împotriva femeilor, care sunt larg răspândite în societate. Potrivit acestor percepții, problema violenței împotriva femeilor include doar niște cazuri izolate care se referă la un anumit grup de persoane. Aceste concepții greșite sunt următoarele: (a) violența împotriva femeilor este un fenomen întâlnit în familii sărace și distruse; (b) victimele violenței sunt femeile vulnerabile din fire care au nevoie de o protecție specială; (c) bărbații violenți fac abuz de alcool și droguri sau au dereglări de personalitate; (d) violența domestică afectează toți membrii familiei, inclusiv bărbați. Din experiența mea, aceste interpretări greșite deseori rezultă în soluții nechibzuite și pațiale, cum ar fi programe de reabilitare pentru persoanele care fac abuz, restricții aplicate asupra femeilor pentru a le oferi protecție sau soluții neutre din perspectiva de gen care omit cauzele violenței bazate pe gen.”

ÎN DREPT

I.

PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENȚIEI ÎN PRIVINȚA PRIMEI RECLAMANTE

38.

Prima reclamantă s-a plâns de faptul că autoritățile au ignorat violența domestică la care ea și copiii ei au fost supuși și nu au executat încheierea judecătorească obligatorie menită să le ofere protecție. Ei s-au bazat pe articolul 3 al Convenției, care prevede următoarele:

“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A.

Admisibilitatea

39.

Curtea notează că această pretenție nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. În continuare, ea notează că niciun alt temei de a o declara inadmisibilă nu a fost stabilit. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.

B.

Fondul

1.

Argumentele părților

(a)

Prima reclamantă

40.

Prima reclamantă s-a plâns de faptul că statul nu și-a respectat obligația sa pozitivă în temeiul articolului 3 al Convenției de a o proteja împotriva violenței domestice și a preveni comiterea repetată a unei asemenea violențe. Ea era deosebit de vulnerabilă, având în vedere că agresorul ei era un ofițer de poliție și avea susținerea colegilor săi și a altor autorități locale, fapt care a îngreunat încercările ei de a obține ordonanța de protecție.

41.

Prima reclamantă a susținut că autoritățile “cunoșteau sau trebuiau să cunoască” despre violența lui A. împotriva ei (citat din

Z and Others v.

the United Kingdom

[GC], nr. 29392/95, § 73, ECHR 2001

‑

V), având în vedere numărul actelor de violență comise de către A. și incidentele raportate. Măsurile luate în cauza sa au fost ineficiente și A. a încălcat ordonanța de protecție în mod repetat.

42.

Mai mult, reclamanții au solicitat eliberarea unei ordonanțe de protecție la 29

noiembrie 2010 și instanța națională a adoptat o decizie abia la 9 decembrie 2010, în ciuda faptului că legea o obliga să elibereze o asemenea ordonanță timp de douăzeci și patru de ore din momentul parvenirii cererii, dacă aceasta era bine întemeiată. Prin urmare, autoritățile au reacționat extrem de încet în ciuda situației urgente, și, prin urmare, prima reclamantă nu a beneficiat de o protecție imediată împotriva riscului comiterii unor noi acte de violență.

43.

În continuare, prima reclamantă a susținut că statul pârât nu a asigurat executarea la timp a legislației adoptate specific pentru protecția victimelor violenței domestice, în ciuda faptului că A. a încălcat ordonanța de protecție în mod repetat. Se pare că Guvernul a sugerat că prima reclamantă era singură responsabilă pentru încălcarea ordonanței de protecție, fapt care a rezultat în agresarea acesteia la 13 ianuarie 2011, în ciuda faptului că răspunderea pentru asigurarea executării ordonanței de protecție aparține în întregime statului.

44.

În final, prima reclamantă a susținut că suspendarea urmăririi penale împotriva lui A. a dus la eliberarea acestuia de răspunderea penală, în ciuda încălcărilor numeroase a ordonanței de protecție și a atacurilor repetate împotriva ei.

(b)

Guvernul

45.

Guvernul a declarat că autoritățile au luat toate măsurile rezonabile pentru a o proteja pe prima reclamantă de riscul violenței și pentru a preveni comiterea repetată a unor asemenea acțiuni. În special, instanța națională a eliberat ordonanța de protecție originală în baza cererii inițiale a primei reclamante. Înainte de eliberarea ordonanței, autoritățile cunoșteau despre comiterea a două cazuri de violență de către A. împotriva primei reclamante, care au avut loc pe 30

august și 6 noiembrie 2010. Prin urmare, autoritățile nu aveau motive de a suspecta vreun risc iminent pentru reclamanți, și câteva săptămâni mai târziu (la 9 decembrie 2010) a fost eliberată ordonanța de protecție.

46.

Era clar că A. cunoștea condițiile ordonanței de protecție emise la 12 decembrie 2010, deoarece el a fost avertizat să nu le încalce (a se vedea paragraful 11 de mai sus); de asemenea, el a fost înregistrat în calitate de agresor domestic și obligat să stea departe de locuința familiei sale timp de nouăzeci de zile. Mai mult, el a fost vizitat de către poliție de șase ori și a avut discuții preemptive cu ei despre comportamentul său (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Guvernul a declarat că A. s-a întors la locuința familiei sale în decembrie 2010 și a stat acolo până la 16 ianuarie 2011, în urma obținerii permisiunii primei reclamante. Guvernul nu dorește să sugereze că de fapt prima reclamantă este responsabilă pentru atacul asupra ei din 13 ianuarie 2011, dar în același timp faptul că ea i-a permis să stea în locuința lor a făcut posibilă repetarea violenței și a însemnat că autoritățile nu au fost capabile să o protejeze de daunele cauzate.

47.

Guvernul a susținut că în cadrul urmăririi penale au fost luate toate măsurile necesare, care au dus la învinuirea lui A. (a se vedea paragraful 24 de mai sus). Cu toate acestea, ca urmare a faptului că A. a recunoscut vinovăția sa și sincer și-a cerut scuze pentru comportamentul său, procurorul a decis să suspende urmărirea penală cu condiția că A. nu va mai comite alte infracțiuni timp de un an. O asemenea suspendare nu însemna impunitate pentru A., dar mai degrabă reprezenta cea mai bună cale de a-i ocroti pe reclamanți de comiterea repetată a actelor de violență domestică de către A., având în vedere posibila pedeapsă la care el putea fi supus (a se vedea paragraful 28 de mai sus). În această privință, prelungirea ordonanței de protecție la 14 martie 2011 (a se vedea paragraful 19 de mai sus) nu era determinată de vreun incident nou, dar de vizitarea de către A. a locuinței familiei sale pentru a o felicita pe fiica sa cu ziua ei de naștere, fapt care potrivit Guvernului a fost posibil doar cu permisiunea primei reclamante.

2.

Aprecierea Curții

(a)

Principii generale

48

.

Curtea reiterează că rele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a se încadra în domeniul de aplicare a articolului 3 al Convenției. Evaluarea acestui minim este relativă: aceasta depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi caracterul și contextul tratamentului, durata acestuia, efectele fizice și mentale ale acestuia și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea

Costello

‑

Roberts v. the United Kingdom

, 25 martie 1993, §

30, Series

A nr.

247

‑

C și

Kudła v. Poland

[GC], nr. 30210/96, § 91, ECHR 2000

‑

XI).

49.

În continuare, Curtea reiterează că articolul 1 al Convenției, coroborat cu articolul 3 al Convenției, impune statelor obligația pozitivă de a asigura protecția tuturor persoanelor aflate sub jurisdicția lor împotriva tuturor formelor de rele tratamente interzise de articolul 3 al Convenției, inclusiv în cazurile în care acest tratament este administrat de persoane fizice (a se vedea

A. v. the United Kingdom

, 23

septembrie 1998, § 22,

Reports of Judgments and Decisions

1998

‑

VI și

Opuz

, citată mai sus, § 159). Această obligație trebuie să includă o protecție efectivă,

inter alia,

a unei sau mai multor persoane concrete împotriva comiterii unor atacuri criminale de către o persoană terță, precum și pași rezonabili în vederea prevenirii relelor tratamente despre care autoritățile cunoșteau sau trebuiau să cunoască (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Osman v. the United Kingdom

, 28 octombrie 1998, § 116,

Reports

1998

‑

VIII;

E. and Others v. the United Kingdom

, nr.

33218/96, §

88, 26

noiembrie 2002; și

J.L. v. Latvia

, nr. 23893/06, § 64, 17 aprilie 2012).

50.

Rolul Curții nu este de a înlocui autoritățile naționale și de a alege în locul lor măsurile necesare dintr-un șir de măsuri posibile care ar putea fi luate pentru a asigura executarea obligațiilor lor pozitive în temeiul articolului 3 al Convenției (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Bevacqua and S.

v.

Bulgaria

, nr. 71127/01, § 82, 12 iunie 2008). În același timp, conform articolului 19 al Convenției și potrivit principiului că Convenția este menită să garanteze drepturi practice și efective, și nu teoretice și iluzorii, Curtea trebuie să asigure că obligația statului de a ocroti drepturile celor aflați în jurisdicția sa să fie îndeplinită în mod adecvat (a se vedea

Nikolova and Velichkova v. Bulgaria

, nr. 7888/03, § 61, 20 decembrie 2007).

51.

Mai mult, articolul 3 al Convenției impune autorităților să realizeze o anchetă oficială efectivă cu privire la pretinsele rele tratamente, chiar dacă aceste tratamente au fost aplicate de persoane fizice (a se vedea

M.C. v. Bulgaria

, nr. 39272/98, § 151, ECHR 2003

‑

XII, și

Denis Vasilyev v. Russia

, nr.

32704/04, §§ 98-99, 17 decembrie 2009). Pentru ca urmărirea penală să fie considerată „efectivă”, aceasta trebuie, în principiu, să poată să ducă la stabilirea faptelor cauzei și la identificarea și pedepsirea celor vinovați. Aceasta nu este o obligație de rezultat, ci de mijloace. În cazurile prevăzute de articolele 2 și 3 ale Convenție, în care caracterul efectiv al urmăririi penale oficiale a fost pus în discuție, Curtea s-a pronunțat adeseori cu privire la faptul dacă autoritățile au reacționat prompt la plângerile formulate la momentul respectiv. A fost considerat relevant momentul de începere a urmăririi penale, întârzierea în luarea declarațiilor și durata de timp necesară pentru efectuarea investigației inițiale (a se vedea

Denis Vasilyev

, citată mai sus, § 100 cu referințele ulterioare; și

Stoica v. Romania

, nr. 42722/02, § 67, 4 martie 2008).

52

.

Ingerința autorităților în viața privată și de familie poate fi necesară pentru a proteja sănătatea și drepturile unei persoane sau a preveni acțiuni cu caracter criminal în anumite circumstanțe (a se vedea

Opuz

, citată mai sus, §

144). În acest sens, statele trebuie să mențină și să aplice în practică un cadru legal adecvat pentru a asigura protecția împotriva actelor de violență comise de persoane fizice (a se vedea

X and Y v. the Netherlands

, 26 martie 1985, § 22 și 23, Series A nr. 91;

Costello-Roberts v. the United Kingdom

, 25 martie 1993, §

36, Series A nr. 247‑C;

D.P. and J.C. v. the United Kingdom

, nr.

38719/97, § 118, 10 octombrie 2002;

M.C. v. Bulgaria

, citată mai sus, §§

150 și 152, ECHR 2003

‑

XII;

Bevacqua

, citată mai sus, §

65, și

Sandra Janković v. Croatia

, nr. 38478/05, § 45, 5 martie 2009).

(b)

Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

(i)

Dacă prima reclamantă a fost supusă unui tratament contrar articolului 3 al Convenției

53.

Chiar dacă în această cauză prima reclamantă nu putea să prezinte probe medicale pentru a demonstra faptul că ea a fost maltratată în mod repetat, la 9

decembrie 2010 instanță judecătorească a decis că situația a fost suficient de serioasă pentru a emite o ordonanță de protecție (a se vedea paragraful 11 de mai sus). În consecință, prima reclamantă a obținut probe medicale a faptului că ea a fost maltratată de către A. la 13

ianuarie 2011 (a se vedea paragraful 18 de mai sus).

54.

Mai mult, frica unor viitoare agresiuni a fost suficient de reală pentru a-i cauza primei reclamante suferință și anxietate care să atingă plafonul tratamentului inuman în sensul articolului 3 al Convenției (a se vedea

Gäfgen v. Germany

[GC], nr.

22978/05

, § 108, ECHR 2010).

55.

În asemenea circumstanțe, Curtea constată că articolul 3 al Convenției a fost aplicabil în această cauză. Prin urmare, ea trebuie să determine dacă acțiunile autorităților întreprinse în răspuns la plângerile reclamanților erau conforme cu cerințele acestei prevederi.

(ii)

Dacă autoritățile s-au conformat obligațiilor pozitive în sensul articolului 3 al Convenției

56.

După cum a fost menționat mai sus (a se vedea paragrafele 48-52 de mai sus), articolul 3 al Convenției impune statelor obligația pozitivă, pe de o parte, de a elabora prevederi legale cu scopul de a preveni și pedepsi rele tratamente administrate de persoane fizice, și, pe de altă parte, obligația de a aplica prevederile respective în practică atunci când autoritățile sunt conștiente de un pericol iminent al comiterii relelor tratamente de către o persoană identificată sau dacă relele tratamente deja au avut loc, astfel oferind protecție victimelor și pedepsind persoanele responsabile pentru rele tratamente.

57.

În privința primei obligații, Curtea a notat că legislația Republicii Moldova prevede sancțiuni penale pentru comiterea actelor de violență împotriva membrilor propriei familii (a se vedea paragraful 29 de mai sus). Mai mult, legislația prevede măsuri de protecție pentru victimele violenței domestice, și, de asemenea, sancțiuni pentru persoanele care nu execută deciziile judecătorești (a se vedea paragrafele 29 și 30 de mai sus).

Astfel, Curtea conchide că autoritățile au adoptat un cadru legislativ care le permite să ia măsuri împotriva persoanelor acuzate de violența domestică.

58.

Curtea trebuie să determine dacă autoritățile naționale cunoșteau, sau trebuiau să cunoască, despre violența la care a fost supusă prima reclamantă și despre riscul unor violențe ulterioare, și dacă aceasta este cazul, Curtea trebuie să determine dacă au fost luate toate măsurile rezonabile pentru a o proteja și a pedepsi făptașul. Atunci când verifică faptul dacă autoritățile naționale s-au conformat obligațiilor lor pozitive în temeiul articolului 3 al Convenției, Curtea va ține cont de faptul că ea nu trebuie să înlocuiască autoritățile naționale în alegerea unei anumite măsuri menite să protejeze victima violenței domestice (a se vedea,

mutatis mutandis

,

A. v. Croatia

, citată mai sus, § 61 și

Sandra Janković

, citată mai sus, § 46).

60.

La 11 ianuarie 2011, A. s-a întâlnit cu procurorul pentru a discuta plângerea penală depusă de către reclamanți (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Chiar dacă, în urma acestei întâlniri, A. cunoștea despre faptul că urma să fie luată o decizie în privința pornirii urmăririi penale împotriva lui, el totuși s-a întors în locuința familiei sale doar două zile mai târziu, la 13

ianuarie 2011 (din nou cu încălcarea ordonanței de protecție), unde a atacat-o și a amenințat-o cu moarte pe prima reclamantă în prezența fiicelor lor (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Curtea consideră că până la 13 ianuarie 2011 autoritățile aveau suficiente probe ale manifestării unui comportament violent al lui A. și că exista riscul ca prima reclamantă să fie în continuare supusă violenței domestice din cauza neglijării flagrante de către A. a ordonanței de protecție.

61.

Curtea consideră că prima reclamantă era deosebit de vulnerabilă, deoarece nu se putea apăra de A., care era un ofițer de poliție instruit să opună rezistență. Faptul că asemenea violență s-a întâmplat în intimitatea locuinței lor nu a făcut posibilă acordarea unui ajutor din afară. Ea consideră că riscul pentru starea fizică și psihologică a reclamantului era iminent și destul de grav și cerea intervenția promptă din partea autorităților.

62.

Potrivit argumentelor părților, se pare că autoritățile nu au rămas în totalitate pasive: A. a primit un avertisment formal din partea Ministerului Afacerilor Interne, a avut discuții preemptive cu poliția și a fost amendat de către instanțele administrative (a se vedea paragrafele 9 și 13 de mai sus). Totuși, nici una din măsurile nu a fost eficientă și la 23

decembrie 2010, reclamanții au informat autoritățile despre alte două încălcări ale ordonanței de protecție de către A. (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Nu a fost luată nicio măsură care i-ar fi permis lui A. să se întoarcă în locuința familiei sale la 13 ianuarie 2011 și să o atace, din nou cu încălcarea ordonanței de protecție. Chiar și după acest incident nu au fost luate măsuri speciale împotriva lui A. pentru a asigura siguranța reclamanților; el a continuat să-și exercite atribuțiile sale de serviciu în calitate de ofițer de poliție în perioada relevantă.

63.

Lipsa unor acțiuni decisive din partea autorităților în examinarea situației lui A. este și mai frustrantă, având în vedere că A. era un ofițer de poliție, atribuțiile profesionale ale căruia includeau, conform legislației naționale (a se vedea paragraful 31 de mai sus), protecția drepturilor altor persoane, prevenirea criminalității și protecția ordinii de drept. Autoritățile nu au examinat impactul neexecutării de către un ofițer de poliție a ordonanței emise de către instanța de judecată în privința ordinii publice și nu au pornit urmărirea penală în temeiul articolului 320 al Codului penal (a se vedea paragraful 29 de mai sus). Este de asemenea discutabil faptul dacă autoritățile aveau mai multe posibilități de a influența comportamentul lui A., având în vedere că el lucra pentru stat, decât ar fi avut în privința unei persoane fizice private, cu toate acestea, ele au întreprins foarte puține acțiuni.

64.

În final, Curtea a constatat că urmărirea penală în privința comportamentului violent al lui A. față de prima reclamantă a fost suspendată cu posibilitatea pentru A. de a fi eliberat totalmente de răspunderea penală în cazul în care el nu mai comitea alte infracțiuni timp de un an (a se vedea paragrafele 27 și 28 de mai sus). Având în vedere că A. a comis acțiuni violente împotriva primei reclamante în mod repetat, inclusiv a neglijat în mod flagrant ordonanța de protecție din 13 ianuarie 2011, când el s-a întors în locuința familiei sale și a atacat-o, precum și a încălcat ordonanța de protecție în mod repetat (a se vedea paragrafele 16, 18,19 și 26 de mai sus), nu este clar de ce procurorul a constatat că A. “nu prezintă pericol pentru societate” și de ce a suspendat în mod condiționat investigațiile împotriva acestuia (a se vedea paragraful 27 de mai sus). Mai mult, procurorul ierarhic superior a ajuns la aceeași concluzie la 18

aprilie 2011, deși instanța de judecată a prelungit ordonanța de protecție doar patru zile mai devreme pe motiv că A. încă mai prezenta pericol pentru prima reclamantă (a se vedea paragrafele 19 și 28 de mai sus).

65.

În opinia Curții, suspendarea investigațiilor împotriva lui A. în asemenea circumstanțe a avut ca efect liberarea lui de răspunderea penală și nu prevenirea comiterii altor acte de violență împotriva primei reclamante, fapt ce a rezultat în impunitatea lui virtuală (a se vedea

Pădureț v.

Moldova

, nr. 33134/03, §§70-77, 5 ianuarie 2010).

66

.

Având în vedere modul în care autoritățile au examinat această cauză, și anume faptul că autoritățile cunoșteau despre pericolul comiterii unor noi acte de violență domestică de către A., precum și omisiunea lor de a lua măsuri efective împotriva lui, și de a asigura sancționarea lui în temeiul prevederilor legale aplicabile, Curtea constată că statul nu și-a onorat obligațiile sale pozitive în temeiul articolului 3 al Convenției. Prin urmare, a avut loc o violare a acestei prevederi în privința primei reclamante.

II.

PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENȚIEI ÎN PRIVINȚA CELUI DE-AL DOILEA ȘI AL TREILEA RECLAMANȚI

67.

Al doilea și al treilea reclamanți s-au plâns de încălcarea drepturilor lor în temeiul articolului 3 al Convenției ca urmare a abuzului verbal din partea lui A. și a faptului că ei au fost martori oculari ai atacurilor asupra mamei lor.

68.

Curtea, care este specializată în examinarea faptelor cauzei în temeiul legii (a se vedea

Guerra and Others v. Italy

, 19

februarie 1998, §

44,

Reports1998

‑

I

), a decis să examineze pretenția formulată în temeiul articolului 8 al Convenției, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

A.

Admisibilitatea

69.

Curtea observă că această pretenție este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. În continuare, ea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta urmează a fi declarată admisibilă.

B.

Fondul

70.

Al doilea și al treilea reclamanți s-au plâns de abuzul verbal din partea lui A. și de faptul că ei au fost martori ai agresiunii verbale și fizice a mamei lor în locuința lor, fiind în neputință să o ajute.

71.

Guvernul a declarat că autoritățile au luat toate măsurile rezonabile în privința lui A., și anume au avut loc discuții preemptive cu poliția, a fost aplicată o avertizare formală din partea Ministerului Afacerilor Interne, a fost aplicată o amendă din partea instanței administrative, și pornită urmărirea penală în privința comportamentului violent al acestuia. Mai mult, a fost emisă o ordonanță de protecție din partea instanțelor de judecată și ulterior a fost raportat un singur incident de violență comis de către A. Acest fapt deosebește prezenta cauză de cauzele precedente în care Curtea a constatat o violare a articolului 8 al Convenției ca urmare a omisiunii autorităților de a lua măsurile necesare, cum ar fi cauza

Hajduová v. Slovakia

(nr. 2660/03, 30

noiembrie 2010).

72.

Curtea reiterează că deși obiectul principal al articolului 8 al Convenției este de a proteja persoana împotriva acțiunilor arbitrare ale autorităților publice, pot să existe de asemenea obligații pozitive inalienabile de a asigura “respectarea” efectivă a vieții private și de familie. Aceste obligații pot include adoptarea unor măsuri în domeniul relațiilor inter-personale. Copii și alte persoane vulnerabile, în special, au dreptul la o protecție efectivă (a se vedea

X and Y v. the Netherlands

, 26 martie 1985, §§

23-24 și 27, Series A nr. 91, și

August v. the United Kingdom

(dec.), nr. 36505/02, 21

ianuarie 2003).

73.

În ceea ce privește respectarea vieții private, Curtea a constatat anterior, în diferite contexte, că conceptul de viață privată include integritatea fizică și psihologică a unei persoane, pe care statele au obligația să o protejeze, chiar dacă pericolul apare din acțiunile altor persoane. În acest sent, statele trebuie să mențină și să aplice în practică un cadru juridic adecvat care să ofere protecție împotriva actelor de violență comise de persoane private (a se vedea

X and Y v. the Netherlands

, citată mai sus, §§

22 și 23;

Costello-Roberts v. the United Kingdom

, 25 martie 1993, § 36, Series A nr.

247-C;

D.P. and J.C. v. the United Kingdom

, nr. 38719/97, § 118, 10

octombrie 2002;

M.C. v. Bulgaria

, nr. 39272/98, §§ 150 și 152, ECHR 2003

‑

XII;

A

v.

Croatia

, nr. 55164/08, § 60, 14 octombrie 2010; și

Hajduová

, citată mai sus, § 46). Curtea notează în această privință că vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenței domestice și nevoia ca statul să se implice activ în apărarea lor a fost accentuată în mai multe instrumente internaționale (pentru referințe, a se vedea

Bevacqua

, citată mai sus, §§ 64-65, și

Sandra Janković v. Croatia

, nr.

38478/05, §§44-45, 5

martie 2009).

1.

Dacă a existat o ingerință în drepturile celui de-al doilea și al treilea reclamanți în temeiul articolului 8 al Convenției.

74.

În această cauză, starea psihologică a celui de-al doilea și al treilea reclamanți a fost sever afectată ca urmare a actelor de violență comise în mod repetat de către tatăl lor asupra mamei în locuința acestora, fapt care a fost de asemenea recunoscut de către instanța națională (a se vedea paragraful 11 de mai sus). În opinia Curții, aceasta a reprezentat o ingerință în dreptul celui de-al doilea și al treilea reclamanți la viața privată și respectarea inviolabilității locuinței lor în sensul articolului 8 al Convenției.

75.

Deoarece această ingerință a avut loc în forma unui tratament aplicat de către A. împotriva primei reclamante într-un mod care contravine articolului 3 al Convenției (a se vedea paragraful 66 de mai sus), acesta nu poate fi considerat ca fiind “în conformitate cu legea” sau “necesar într-o societate democratică”. Unica întrebare care rămâne a fi examinată este dacă autoritățile cunoșteau, sau trebuiau să cunoască, despre ingerința în drepturile celui de-al doilea și al treilea reclamanți garantate de articolul 8 al Convenției și dacă acestea au luat toate măsurile rezonabile pentru a opri asemenea ingerință și a o preveni în conformitate cu obligațiile pozitive în temeiul articolului 8 al Convenției.

2.

Respectarea obligațiilor pozitive în temeiul articolului 8 al Convenției

76.

Curtea reiterează că sarcina sa nu este de a înlocui autoritățile naționale relevante în stabilirea celor mai potrivite metode pentru ocrotirea persoanelor de atacurile asupra integrității lor personale, dar a revizui în temeiul Convenției deciziile luate de aceste autorități după discreția lor. Prin urmare, Curtea va examina dacă Republica Moldova a încălcat obligația sa pozitivă în temeiul articolului 8 al Convenției în examinarea cauzei celui de-al doilea și al treilea reclamanți (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Handyside v. the United Kingdom

, 7

decembrie 1976, §

49, Series A nr. 24).

77.

În decizia sa din 9 decembrie 2010 (a se vedea paragraful 11 de mai sus), o instanță națională a stabilit că starea psihologică a celui de-al doilea și al treilea reclamanți a fost serios afectată de faptul că ei au fost martori ai actelor de violență comise de către A. împotriva mamei lor. Prin urmare, ordonanța de protecție eliberată în acea zi i-a interzis lui A. nu doar să contacteze, să insulte sau să o maltrateze pe prima reclamantă, dar și pe copiii acesteia. Mai mult, la 13 decembrie 2010, reclamanții au cerut procuraturii să recunoască oficial pe al doilea și al treilea reclamanți ca victimele violenței domestice din perspectiva urmăririi penale pornite împotriva lui A. În continuare, la 23

decembrie 2010, reclamanții s-au plâns procuraturii Călarași că A. nu doar a agresat-o pe prima reclamantă, dar a abuzat verbal pe cea de-a doua și a treia reclamantă la 19 decembrie 2010 (a se vedea paragraful 16 de mai sus).

78.

Pentru Curte este clar că la sfârșitul lunii decembrie 2010 autoritățile cunoșteau despre încălcarea de către A. a ordonanței de protecție și de asemenea despre comportamentul amenințător și insultător al acestuia în privința primei reclamante, dar și a efectelor acestui comportament asupra celui de-al doilea și al treilea reclamanți. Cu toate acestea, după cum s-a constatat deja în privința plângerii formulate în temeiul articolului 3 de mai sus, au fost întreprinse acțiuni minore sau nu a fost întreprinsă nicio acțiune pentru a preveni acest comportament din partea lui A. Din contra, în ciuda comiterii unor alte atacuri grave la 13 ianuarie 2011, nu a fost întreprinsă nicio acțiune decisivă împotriva lui A., care a fost în cele din urmă eliberat de orice răspundere penală.

79.

În asemenea circumstanțe, Curtea conchide că autoritățile naționale nu s-au conformat în mod corespunzător obligațiile lor pozitive în temeiul articolului 8 al Convenției. Prin urmare, a avut loc o violare a acestei prevederi în privința celui de-al doilea și al treilea reclamanți.

III.

PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 14 AL CONVENȚIEI COMBINAT CU ARTICOLELE 3 ȘI 8 ALE CONVENȚIEI

80.

Reclamanții de asemenea s-au plâns, în temeiul artocolului 14 al Convenției combinat cu articolele 3 și 8 ale Convenției, că autoritățile au eșuat să aplice legislația națională menită să protejeze victimele violenței domestice din cauza unor idei preconcepute referitoare la rolul femeii în familie. Articolul 14 prevede următoarele:

“Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

A.

Admisibilitatea

81.

Curtea observă că aceste pretenții nu sunt vădit nefondate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. În continuare, ea notează că acestea nu sunt inadmisibile sub nici un alt temei. Prin urmare, ele urmează a fi declarate admisibile.

B.

Fondul

82.

Reclamanții au pretins că autoritățile nu au luat toate măsurile corespunzătoare menite să prevină violența domestică, să-i protejeze de efectele acesteia, să investigheze plângerile lor și să pedepsească făptuitorul. Astfel, ele au promovat în continuare violența comisă de către A., care se simțea imun la acțiunile statului. Violența era bazată pe criteriu de gen și a reprezentat discriminare contrară articolului 14 al Convenției.

83.

Guvernul a declarat că nu a existat nici un tratament discriminatoriu în această cauză. Spre deosebire de cauza

Opuz

, citată mai sus, autoritățile nu au rămas inerte la plângerile primei reclamante și au luat toate acțiunile rezonabile pentru a preveni relele tratamente comise împotriva ei, au pornit urmărirea penală împotriva lui A. și l-au eliberat de răspunderea penală cu condiția că el va fi tras la răspundere dacă va mai comite alte infracțiuni. Aceste măsuri au sporit protecția primei reclamante. Chiar dacă mai puteau fi constatate unele iregularități în implementarea practică a legii împotriva violenței domestice, aceasta s-a datorat faptului că legea din 2007 era relativ nouă.

84.

Equal Rights Trust a declarat că existau probe concludente a faptului că violența domestică avea un impact disproporțional și diferit asupra femeilor. Pentru a investiga în mod efectiv această violență, era nevoie de o reacție concludentă, care trebuia să includă tratarea acestei violențe drept o formă de discriminare bazată pe gen. Deoarece acest fapt nu a fost realizat, aceasta a reprezentat o omisiune a autorităților de a admite magnitudinea problemei și impactul acesteia asupra demnității femeii. Organizația s-a referit la Recomandarea Generală nr. 28 privind Obligațiile de Bază ale Statelor Membre în baza articolului 2 al Convenției privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW/C/2010/47/GC.2), potrivit căreia “statele părți au obligația de a preveni, investiga, examina și pedepsi ... actele de violență bazată pe gen”.

85.

Curtea reiterează că ea a constatat deja faptul că omisiunea statului de a proteja femeile împotriva violenței domestice încalcă dreptul lor la o protecție egală, fără a cere ca această omisiune să fie neaparăt intenționată (a se vedea

Opuz

, citată mai sus, § 191).

86.

În această cauză, Curtea se referă la constatarea sa anterioară (a se vedea paragraful 66 de mai sus), potrivit căreia prima reclamantă a fost supusă în mod repetat violenței din partea soțului, deși autoritățile cunoșteau despre această situație. Ea observă faptul că, deoarece prima reclamantă a fost supusă în mod repetat acțiunilor de violență, ea a solicitat examinarea cererii sale de divorț în regim de urgență. Cu toate acestea, se pare că judecătorul a refuzat să urgenteze examinarea acestei cereri și președintele Judecătoriei Călărași nu a luat nicio măsură în răspuns la plângerea depusă în acest sens (a se vedea paragraful 12 de mai sus).

87.

Curtea mai notează că la 10 ianuarie 2011 prima reclamantă a fost invitată la secția locală de poliție, unde ea susține că a fost forțată să-și retragă plângerea depusă împotriva lui A. (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Mai mult, se pare că plângerea avocatului ei în acest sens a fost lăsată fără un răspuns (a se vedea paragraful 12 de mai sus). Este de asemenea clar că direcția de asistență socială și protecția familiei din Călărași nu a executat până la 15 martie 2011 ordonanța de protecție emisă în interesul reclamantului (a se vedea paragraful 21 de mai sus) și a insultat-o în continuare pe reclamanta sugerându-i împăcarea pe motiv că ea “nu este prima și nici ultima femeie care este bătută de soț” (a se vedea paragraful 25 de mai sus).

88.

În final, deși A. a recunoscut că și-a bătut soția, el a fost totuși eliberat de orice răspundere ca urmare a deciziei procurorului de a suspenda în mod condiționat procedura în această cauză (a se vedea paragraful 27 de mai sus).

89.

În opinia Curții, combinarea factorilor de mai sus demonstrează clar faptul că acțiunile autorităților nu erau o simplă omisiune sau întârziere în soluționarea problemei violenței aplicate împotriva primei reclamante, dar au reprezentat o tolerare repetată a violenței și au reflectat o atitudine discriminatorie împotriva primei reclamante în calitatea sa de femeie. Constatările raportului special al Națiunilor Unite privind violența împotriva femeilor, cauzele și consecințele acesteia (a se vedea paragraful 37 de mai sus) susțin impresia creată că autoritățile nu acordă o atenție cuvenită seriozității și extinderii problemei violenței domestice în Moldova și efectul discriminatoriu al acesteia asupra femeilor.

90.

Prin urmare, în circumstanțele specifice ale acestei cauze, Curtea constată că a avut loc o violare a articolului 14 combinat cu articolul 3 al Convenției în privința primei reclamante.

91.

Curtea consideră că plângerea formulată în temeiul articolului 14 combinat cu articolul 8 al Convenției nu ridică alte chestiuni separate. Prin urmare, aceasta nu va examina această plângere separat.

IV.

PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 17 AL CONVENȚIEI

92.

Reclamanții de asemenea s-au plâns, în temeiul articolului 17 al Convenției, că din cauza omisiunii autorităților de a pune capăt comportamentului violent al lui A., acesta a continuat să încalce drepturile lor cu impunitate, distrugând astfel drepturile lor garantate de Convenție.

Articolul 17 al Convenției prevede următoarele:

“Nicio dispoziție din prezenta Convenție nu poate fi interpretată ca autorizând unui stat, unui grup sau unui individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau libertăților recunoscute de prezenta Convenție, sau de a aduce limitări acestor drepturi și libertăți, decât cele prevăzute de această Convenție

.”

93.

Examinând materialele acestei cauze, Curtea consideră că această plângere este nefondată. Prin urmare, această parte din cerere trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

V.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI

94.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă”.

A.

Prejudiciu

95.

Prima reclamantă a pretins 20,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu pentru suferința cauzată prin umilința și bătaia la care ea a fost supusă în mod sistematic, și pentru omisiunea autoritățior de a-i oferi în mod prompt protecția prin executarea ordonanței de protecție. Ea s-a referit la experiențele sale în care ea a fost agresată, amenințată și abuzată în mod verbal de către A., înjosită de colegii săi de serviciu și de diferite autorități pentru faptul că ea dorea să divorțeze de A. și că “era o soție rea care merita să fie bătută”.

96.

Al doilea și al treilea reclamanți au pretins fiecare câte EUR 5,000, pe motiv că ele au fost martore ale violenței aplicate împotriva mamei lor, că însuși ele au fost bătute și înjosite la școală și de către lucrătorii sociali.

97.

Guvernul a susținut că suma pretinsă nu era justificată, deoarece autoritățile au luat toate măsurile rezonabile pentru a preveni violența împotriva reclamanților. De asemenea, ei au declarat că suma pretinsă era excesivă în raport cu jurisprudența anterioară a Curții care se referă la articolele 3 și 8 ale Convenției. Guvernul a invitat Curtea să respingă pretențiile reclamanților.

98.

Având în vedere gravitatea violărilor constatate mai sus, Curtea consideră că acordarea unei sume în calitate de prejudiciu moral este justificată în această cauză. Hotărând în mod echitabil, Curtea acordă reclamanților o sumă unică de EUR

15,000.

B.

Costuri și cheltuieli

99.

Reclamanții au pretins

EUR 8,737.50 și 29,463.25 lei moldovenești (MDL, aproximativ EUR 1,876) pentru costurile de reprezentare. Ei au prezentat o listă detaliată a orelor lucrate de avocat (87.95 ore la rata de MDL 335 pe oră pentru munca efectuată la nivel național și 58.25 ore la rata de EUR 150 pe oră pentru munca efectuată pentru Curte).

100.

Guvernul consideră că atât numărul de ore lucrate de avocat asupra acestei cauze, cât și rata percepută de avocat erau excesive. El a notat că în cauza

Boicenco v. Moldova

(nr. 41088/05, § 176, 11 iulie 2006), Curtea a acceptat o rată rezonabilă de EUR 75 pe oră, având în vedere complexitatea cauzei și aportul adus de către avocați. Această cauză nu era atât de complexă după caracterul său.

101.

Potrivit jurisprudenței Curții, pentru ca costurile și cheltuielile avocatului să fie rambursate, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost necesare, realmente angajate și rezonabile ca mărime. În această cauză, având în vedere documentele de care dispune, criteriile de mai sus și faptul că reclamanții au beneficiat de asistență juridică gratuită din partea Consiliului Europei, Curtea consideră rezonabil de a acorda suma de EUR 2,150 cu titlu de toate costurile angajate.

C. Dobânda

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Declară

cererile

formulate în temeiul articolelor 3, 8 și 14 ale Convenției

admisibile

, și restul cererii inadmisibil;

2.

Hotărăște

că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenției în privința primei reclamante;

3.

Hotărăște

că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenției în privința celui de-al doilea și al treilea reclamanți;

4.

Hotărăște

că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenției în privința primei reclamante;

5.

Hotărăște

că nu este necesar de a examina separat pretenția formulată în temeiul articolului 14 al Convenției combinat cu articolul 8 al Convenției;

6.

Hotărăște

(a)

că statul pârât trebuie să plătească reclamanților împreună, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume

care

să fie convertite în valuta națională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:

(i)

EUR 15,000 (cincisprezece mii euro) cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută;

(ii)

EUR 2,150 (două mii o sută cincizeci euro) cu titlu de costuri și cheltuieli, plus orice taxă care poate fi percepută;

(b)

că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

7.

Respinge

restul pretențiilor reclamanților cu privire la satisfacția echitabilă.

Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 28 mai 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte