CHIOC v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr. 2589/02

Teodor Valentin CHIOC împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 11 iunie 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall,

președinte

,

Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițco,

judecători

,

și Marialena Tsirli, grefier adjunct de secție,

Având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 17 octombrie 2001,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și pe cele prezentate ca răspuns de reclamant,

După ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

1

. Reclamantul, M. Teodor Valentin Chioc, este un resortisant român, născut în 1975 și cu domiciliul în Râmnicu Vâlcea.

2

. Guvernul român

(Guvernul)

este reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A.

Circumstanțele cauzei

3

. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează.

4

. Din 1995, reclamantul a deținut funcția de președinte al unei fundații culturale. Între 1997 și 1998, fundația a înmatriculat pe numele său zece mașini folosite, de proveniență străină. Pentru a efectua importul, reclamatul a pus la dispoziția autorităților române contracte notariale încheiate în străinătate prin care foștii proprietari consimțeau la transferul gratuit de proprietate în profitul fundației.

5

. La 29 aprilie 1999, poliția a perchiziționat domiciliul reclamantului și au fost ridicate mai multe documente. În aceeași zi, reclamantul a fost reținut. Acesta a fost acuzat de contrabandă, de fals și uz de fals în acte pentru importarea vehiculelor menționate anterior.

6

. La aceeași dată, reclamantul a recunoscut în fața poliției faptele de care a fost acuzat. Reclamantul a dat detalii cu privire la modul în care a procedat. Acesta a precizat că o persoană necunoscută i-a vândut mai multe documente semnate în alb de notari din străinătate și că în baza acelor documente și a altora pe care le-a falsificat, a obținut înmatricularea vehiculelor fără plata drepturilor vamale. Ulterior, fundația acestuia le-a pus la dispoziția unor diferite persoane în schimbul unor sume de bani. Reclamantul a semnat declarația care menționa, de asemenea, faptul că poliția l-a informat cu privire la dreptul de a fi asistat de un avocat ales de el, dar că nu a dorit să se prevaleze de acest drept. La 30 aprilie 1999, în prezența unui avocat desemnat din oficiu, reclamatul și-a reiterat în scris declarațiile.

7

. Reclamantul a adus detalii suplimentare la 1 mai 1999, în absența unui avocat, și la 4 mai 1999, în prezența unui avocat desemnat din oficiu.

8

. Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a dispus arestarea preventivă a reclamantului pentru 25 de zile.

9

. La 20 mai 1999, în prezența unui avocat desemnat din oficiu, reclamantul a avut acces la actele dosarului. El a negat falsificarea documentelor și a declarat că le-a cumpărat de la o societate comercială specializată în înmatricularea vehiculelor. În cele din urmă, acesta și-a retras declarațiile anterioare, susținând că acestea au fost făcute sub influența fricii.

10

. La 24 mai 1999, procurorul de pe lângă Tribunalul Cluj a prezentat în fața Judecătoriei Cluj-Napoca rechizitoriul în care îl învinuia pe reclamant că înmatriculase vehicule cu ajutorul unor documente falsificate, dintre care, în special, contracte de donație contrafăcute. Unsprezece alte persoane, dintre care patru funcționari vamali, au fost, de asemenea, trimiși în judecată și acuzați de complicitate și de diverse alte infracțiuni.

11

. La 29 iunie 1999, a avut loc la judecătorie prima ședință. Reclamantul a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar. Curtea a menținut detenția provizorie și a amânat decizia cu privire la cererea reclamantului, care a fost respinsă la 1 iulie 1999.

12

. La ședința de judecată din 19 octombrie 1999, instanța l-a audiat pe reclamant care nega faptul că a falsificat documentele. Instanța a admis, de asemenea, cererile reclamantului în ceea ce privește convocarea a patru martori ai apărării și obținerea de informații suplimentare din partea părții civile, Direcția județeană a finanțelor publice. Reclamantul și-a reînnoit, de asemenea, cererea de liberare provizorie sub control judiciar, care a fost respinsă la 28 octombrie 1999.

13

. La 23 noiembrie 1999, instanța l-a ascultat pe unul din martorii apărării.

14

. La 1 februarie 2000, reclamantul a solicitat liberarea sa provizorie sub control judiciar și o anchetă cu privire la proveniența actelor notariale. Acesta a cerut de asemenea anularea declarațiilor sale inițiale, efectuate în absența unui avocat. În timpul ședinței care a avut loc în aceeași zi, instanța a respins cererea de liberare și a aplicat o amendă martorilor absenți. Reclamantul a introdus apel.

15

. La 22 februarie 2000, instanța a respins o nouă cerere de expertiză privind documentele în litigiu și cererea pentru ancheta cu privire la proveniența acestora, cu motivarea că o expertiză privind acele documente a fost deja efectuată în timpul anchetei. Al doilea martor al apărării a fost ascultat și cererea reclamantului cu privire la convocarea unui martor suplimentar a fost admisă.

16

. La 14 martie 2000, a fost ascultat al treilea martor al apărării. Având în vedere absența a doi martori ai apărării și în ciuda opoziției reclamantului care pretindea că aceștia au fost supuși unor presiuni, instanța a revenit asupra deciziei sale de a-i asculta și a încheiat faza de cercetare. În timpul dezbaterilor, reclamantul a negat faptele de care era acuzat și a cerut liberarea lui.

17

. Prin hotărârea din 28 martie 2000, instanța l-a condamnat pe reclamant la doi ani de închisoare pentru fals și uz de fals în acte vamale. Ceilalți inculpați au fost eliberați.

18

. Pentru a pronunța hotărârea, instanța s-a bazat, printre altele, pe mărturiile reclamantului, estimând că acestea au fost sincere, contrar retragerii ulterioare care nu era decât un mijloc de apărare.

19

. Reclamantul a introdus apel în fața Tribunalului Cluj, susținând că procedura în fața instanței de prim grad fusese inechitabilă din moment ce instanța a renunțat la convocarea martorilor principali și a omis să supună dezbaterilor cererea sa de anulare a declarațiilor inițiale.

20

. La ședința din 13 septembrie 2000, reclamantul a solicitat o expertiză a înscrisurilor documentației vamale care însoțea vehiculele precum și ascultarea unor noi martori ai apărării. Instanța a admis prima cerere, însă a respins-o pe a doua.

21

. La 9 octombrie 2000, reclamantul a solicitat administrarea de noi probe pentru a contrazice afirmațiile unui martor al acuzării și pentru a dovedi că înmatricularea vehiculelor străine a fost o practică curentă în rândul fundațiilor. Instanța a amânat examinarea acestor cereri.

22

. La 30 octombrie 2000, instanța a dispus o expertiză privind o declarație vamală. Expertiza a concluzionat că reclamantul nu semnase acel document.

23

. La 4 decembrie 2000, reclamantul a solicitat ascultarea a trei martori noi ai apărării și informații suplimentare de la poliția rutieră. De asemenea, acesta a contestat expertiza înscrisurilor și a cerut liberarea sa. Instanța a respins cererile reclamantului, a ascultat pledoariile părților și a decis rămânerea în pronunțare.

24

. Prin hotărârea din 11 decembrie 2000, apelul reclamantului a fost respins. Reclamantul a formulat recurs în fața Curții de Apel Cluj-Napoca solicitând liberarea sa.

25

. La 27 aprilie 2001, reclamantul a fost liberat.

26

. Printr-o hotărâre definitivă din 15 mai 2001, curtea de apel a respins recursul reclamantului apreciind, ca și instanța de prim grad, că mărturiile pe care le-a făcut după ce a fost reținut au fost sincere.

27

. La 22 octombrie 2001, instanța de prim grad a constatat că apelul introdus de reclamant împotriva respingerii cererii sale de liberare provizorie sub control judiciar la 1 februarie 2000 nu a fost examinat.

28

. Dosarul a fost transmis Tribunalului Cluj care, printr-o hotărâre din 28 noiembrie 2001, a respins apelul. Instanța a considerat că în virtutea dispozițiilor Codului de procedură penală, reclamantul nu a putut beneficia de o măsură de liberare provizorie sub control judiciar în cursul procedurii deoarece acesta fusese acuzat de o infracțiune pentru care sancțiunea prevăzută era de peste șapte ani de închisoare. În orice caz, instanța a constatat că apelul era caduc din moment ce reclamantul fusese pus în libertate la 27 aprilie 2001.

B.

Dreptul intern relevant

29

. Dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală, în temeiul art. 6, prevăd că orice persoană acuzată de o infracțiune are dreptul la asistență din partea unui avocat în toate etapele procedurii. Înainte de a-l interoga, anchetatorii au obligația să îl informeze pe acuzat despre dreptul de a fi asistat.

30

. Art. 143 § 2 din Codul de procedură penală prevede că în cazul în care acuzatul este reținut, acesta are dreptul de a fi asistat de un avocat și anchetatorii trebuie să îl informeze că are dreptul la tăcere.

31

. Art. 171 din Codul de procedură penală prevede că în cazul în care acuzatul este arestat preventiv, asistența unui avocat ales sau desemnat din oficiu este obligatorie.

32

. Art. 160 § 2 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost redactat la momentul desfășurării faptelor, prevedea că liberarea provizorie sub control judiciar nu putea fi acordată decât în cazul infracțiunilor din culpă sau infracțiunilor comise cu intenție, dar pentru care legea prevedea o pedeapsă cu închisoarea de maximum șapte ani.

CAPETE DE CERERE

33

. Invocând art. 5 §§ 1 și 3 din Convenție, reclamantul a pretins că a fost privat de libertate în mod ilegal ca urmare a unei provocări din partea poliției. Acesta s-a plâns de asemenea cu privire la durata arestării preventive și a respingerii cererilor sale de liberare provizorie sub controlul judiciar în cursul procedurii.

34

. Invocând art. 6 §§ 1, 2 și 3 c) și d) din Convenție, reclamantul s-a plâns cu privire la durata procedurii penale, la încălcarea prezumției de nevinovăție pentru motivul că durata arestării preventive ar fi fost egală cu cea a pedepsei, de faptul că i-a fost refuzată asistența unui avocat în timpul primelor interogatorii și de refuzul instanțelor de a avea acces la unele cereri de ale sale de convocare a martorilor și de administrare a probelor.

ÎN DREPT

A.

Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 5 din Convenție

35

. Reclamantul a pretins că a fost arestat ilegal și privat de posibilitatea de a fi liberat sub control judiciar în cursul procedurii. Partea relevantă a art. 5 din Convenție este redactată astfel:

„

1

. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

(...)

c) dacă a fost arestat sau deținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;

3

. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

36

. Guvernul consideră că cererea de liberare provizorie sub control judiciar respinsă la 1 februarie 2000 nu a fost decât reiterarea aceleiași cereri respinse la 1 iulie 1999. Prin urmare, potrivit Guvernului, hotărârea din 1 iulie 1999 a constituit ultima decizie internă definitivă după care reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curtea în termen de șase luni. În plus, reclamantului i s-a reproșat faptul că nu a introdus apel împotriva acestei hotărâri. În orice caz, Guvernul a considerat că plângerea reclamantului este în mod vădit nefondată. În acest sens, Guvernul face trimitere la hotărârea

Bujac împotriva României

, nr. 37217/03, §

70, 2

noiembrie 2010 și arată că reclamantul a avut la dispoziție alte căi de atac, care puteau conduce la punerea sa în libertate în cursul procedurii.

37

. Reclamantul contestă aceste argumente.

38

. Curtea nu consideră necesar să se pronunțe cu privire la excepțiile invocate de Guvern întemeiate pe nerespectarea termenului de șase luni și pe neepuizarea căilor de atac interne, deoarece, în orice caz, această parte a cererii este inadmisibilă pentru motivele prezentate mai jos.

39

. Curtea reține că, potrivit Guvernului, într-o cauză similară, aceasta a concluzionat deja că la momentul desfășurării faptelor, Codul de procedură penală le-a permis instanțelor naționale să dispună punerea în libertate neînsoțită de condiții pe întreaga durată a procedurii penale, ori să înlocuiască arestarea preventivă cu o altă măsură mai puțin restrictivă, cum ar fi de exemplu interdicția de părăsire a localității (a se vedea

Bujac

citată anterior, pct. 71). Prin urmare, Curtea a considerat că reclamantul nu a fost privat de orice control al persistenței motivelor plauzibile de a-l bănui de comiterea unei infracțiuni și a altor motive susceptibile de a justifica privarea sa de libertate (a se vedea,

a contrario, S.B.C.

împotriva

Regatului Unit

, nr. 39360/98, 22, 19 iunie 2001

și

Boicenco

împotriva

Moldovei,

nr.

41088/05, § 149, 11 iulie 2006). Curtea nu vede niciun motiv de a ajunge la o concluzie diferită în acest caz.

40

. Curtea constată, de asemenea, că afirmația reclamantului potrivit căreia ar fi fost victima unei provocări din partea poliției nu este susținută deloc de actele depuse la dosar.

41

. În consecință, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod vădit nefondată și trebuie să fie respinsă în conformitate cu art. 35 §§

3 și 4 din Convenție.

B

.

Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 din Convenție

42

. Reclamantul s-a plâns de mai multe aspecte legate de caracterul echitabil al procedurii penale îndreptate împotriva lui. Art. 6 §§ 1, 2 și 3 c) și d) din Convenție se citesc în părțile relevante ale acestuia după cum urmează:

„

1

. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...) de către o instanță (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.

2

. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi legal stabilită.

3

. Orice acuzat are, în special, dreptul:

(...)

c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el, și dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;

d) să se întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;”

1

. Cu privire la dreptul reclamantului de a fi asistat de un avocat în timpul primelor interogatorii

43

. Guvernul a invocat neepuizarea căilor interne de recurs pentru motivul că reclamantul a omis să invoce acest capăt de cerere în recursul în fața Curții de Apel Cluj-Napoca. Guvernul subliniază în continuare că de la începutul urmăririi penale, poliția a notificat persoana în cauză asupra drepturilor procesuale, printre care acela de a fi asistat de un avocat ales sau desemnat din oficiu. Cu toate acestea, în prima declarație în fața poliției, la 29 aprilie 1999, reclamantul a declarat în mod expres că a renunțat la dreptul de a fi asistat de un avocat. Subliniind că declarațiile ulterioare ale reclamantului au fost făcute în prezența unui avocat, Guvernul consideră că dreptul său la apărare a fost garantat.

44

. Reclamantul contestă aceste argumente.

45

. Curtea nu consideră necesar să se pronunțe cu privire la excepția invocată de Guvern întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, din moment ce, în orice caz, acest capăt de cerere este inadmisibil pentru motivele prezentate mai jos.

46

. Curtea reamintește că nici litera, nici spiritul art. 6 din Convenție nu împiedică o persoană de a renunța din proprie voință, în mod expres sau tacit, la garanțiile unui proces echitabil. Cu toate acestea, pentru a fi efectivă în sensul Convenției, o astfel de renunțare trebuie să fie stabilită într-un mod neechivoc și să fie însoțită de un număr minim de garanții pe măsura importanței sale

[

Salduz împotriva

Turciei

(MC), nr. 36391/02, §

59, CEDO 2008].

47

. În acest caz, Curtea notează că, de la începutul urmăririi penale împotriva sa și de la arestarea sa preventivă, reclamantul a fost informat asupra dreptului său de a beneficia de asistența unui avocat. Indicând în scris în prima sa declarație că el nu dorește să fie asistat, acesta s-a expus cu bună știință riscului unei condamnări bazate pe mărturiile făcute în această declarație. De altfel, Curtea reține că la 30 aprilie 1999, în prezența unui avocat desemnat din oficiu, reclamantul a reiterat în scris mărturiile sale.

48

. În ceea ce privește declarația sa de la 1 mai 1999, Curtea consideră că, chiar dacă reclamantul nu a beneficiat de asistența unui avocat, noțiunea de echitate consacrată prin art. 6 nu a fost nerespectată în esență din moment ce în acele declarații, reclamantul nu a făcut decât să aducă anumite amănunte în ceea ce privește demersurile făcute pentru înmatricularea mașinilor.

49

. Cu siguranță, ulterior, reclamantul a revenit asupra afirmațiilor și a declarat în fața instanțelor naționale și a Curții că mărturiile sale au fost făcute sub influența fricii. Cu toate acestea, Curtea arată că el nu a reușit să își susțină afirmațiile.

50

. Având în vedere cele menționate anterior, Curtea constată că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 §§

3 (a) și 4 din Convenție.

2

. Cu privire la dreptul de a obține convocarea și interogarea martorilor apărării

51

. Guvernul a invocat neepuizarea căilor interne de recurs cu motivarea că reclamantul a omis să invoce acest capăt de cerere în recursul în fața Curții de Apel Cluj-Napoca. Guvernul consideră, în continuare, că procedura s-a desfășurat într-un mod contradictoriu și că reclamantul a avut posibilitatea de a intervieva în ședința publică martorii acuzării și apărării. Guvernul subliniază că multe dintre cererile reclamantului cu privire la producerea elementelor de probă au fost admise și că altele au fost excluse din motive expuse în mod corespunzător de către judecători.

52

. Reclamantul contestă aceste argumente.

53

. Curtea nu consideră necesar să se pronunțe cu privire la excepția invocată de Guvern, întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, din moment ce, în orice caz, această plângere este inadmisibilă pentru motivele prezentate ulterior.

54

. Curtea reamintește că nu este de datoria sa să judece erorile de fapt sau de drept despre care se pretinde că au fost comise de o instanță națională, ori să substituie aprecierea instanțelor naționale cu propria apreciere, cu excepția cazului și în măsura în care aceste erori ar putea aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție. Dacă art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează și admisibilitatea probelor ca atare, materie care ține în primul rând de dreptul intern [

Jalloh împotriva Germaniei

(MC), nr. 54810 / 00, § § 94-96, CEDO 2006

‑

IX].

55

. În acest caz, Curtea acordă importanță faptului că, în cursul procedurii judiciare, reclamantul a fost audiat și a putut contesta probele adunate împotriva sa.

56

. În ceea ce privește ascultarea martorilor, Curtea arată că trei dintre cei opt martori ai apărării solicitați de reclamant în fața judecătoriei și în apel au fost ascultați în prezența reclamantului și a avocatului său.

57

. În cele din urmă, Curtea arată că solicitările reclamantului cu privire la realizarea expertizelor înscrisurilor documentației folosite pentru înmatricularea mașinilor au fost admise de instanțele naționale.

58

. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 §§

3 (a) și 4 din Convenție.

3

.

Cu privire la alte pretinse încălcări ale art. 6 din Convenție

59

. În ceea ce privește restul capetelor de cerere ale reclamantului întemeiate pe art. 6 din Convenție, ținând cont de totalitatea elementelor de care dispune, și în măsura în care aceasta este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, Curtea nu a evidențiat nicio încălcare aparentă a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau protocoalele sale.

Pentru aceste motive, în unanimitate, CURTEA:

Declară cererea inadmisibilă.

PREȘEDINTE,

Grefier,

JOSEP CASADEVALL

Marialena Tsirli