CASE OF LAVRECHOV v. THE CZECH REPUBLIC - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

El este reprezentant al unei companii ruse, T., care a cumpărat o cotă-parte dintr-o companie cehă, S. Reclamantul este membru al consiliului de administrație al societății S. începând cu data de 8 august 1995, și președinte al acestuia începând cu data de 27 februarie 1996. El nu a putut, totuși, să-și exercite atribuțiile între 24 septembrie și 3 decembrie 1996, fiind demis în mod nelegal din Consiliul de Administrație de către membrii săi cehi. Compania S. a devenit, ulterior, insolvabilă.

La data de 11 iunie 2001, reclamantul a fost acuzat

La data de 8 ianuarie 2002, reclamantul a solicitat să fie eliberat pe cauțiune și s-a oferit să plătească cauțiunea de 4.000.000 CZK (160.000 de euro). Cererea conținea o declarație potrivit căreia reclamantul era conștient de conținutul articolului 73 § 3 din Codul de procedură penală, care stabilea condițiile în care cauțiunea ar putea fi pierdută. La data de 17 ianuarie 2002, Tribunalul Ostrava a admis cererea reclamantului de eliberare pe cauțiune în schimbul plății unei cauțiuni în valoare de 10.000.000 CZK (400.000 de euro). Cuantumul cauțiunii era justificat de gravitatea excepțională a acuzațiilor și motivele pentru care a fost arestat preventiv, în special riscul serios de a se sustrage urmăririi penale.

La data de 31 ianuarie 2002, reclamantul l-a autorizat pe avocatul său să plătească suma stabilită cu titlu de cauțiune de către instanța de judecată. De asemenea, el s-a angajat locuiască la adresa sa din Republica Cehă și să participe la audieri, și a declarat că era conștient de faptul că suma percepută cu titlu de cauțiune va fi reținută în cazul în care nu respectă condițiile impuse de noul său statut. La data de 22 februarie 2002, el a fost eliberat pe cauțiune. Una dintre condiții a fost ca el să locuiască efectiv la adresa sa din Republica Cehă și să-și primească corespondența acolo.

La data de 7 iunie 2002, Tribunalul a permis reclamantului să părăsească Republica Cehă pentru a pleca în Rusia până la data de 18 iunie 2002 cu condiția ca el să participe la prima audiere, programată între 19 și 21 iunie 2002. Era a patra oară când o astfel de cerere a reclamantului îi fusese admisă. Reclamantul făcuse trei călătorii anterioare în Rusia, între lunile februarie și iunie 2002, și s-a întors de fiecare dată.

La data de 17 iunie 2002, reclamantul l-a informat pe avocatul său că la data de 14 iunie 2002 pașaportul său, cu o viză de intrare în Republica Cehă, i-a fost furat în Moscova și că făcea demersuri pentru un nou pașaport. Ca urmare audierea a fost amânată pentru 7-9 august 2002.

O citație pentru o nouă audiere i-a fost trimisă reclamantului la adresa sa din Republica Cehă, dar a revenit ca nelivrată. De asemenea, Tribunalul a încercat să-l citeze pe reclamant prin intermediul avocatului său.

La data de 8 iulie 2002, avocatul a trimis anumite documente Tribunalului, inclusiv o confirmare din partea autorităților ruse că adresa oficială a reclamantului în Rusia era în Udomlya.

La data de 30 iulie 2002, avocatul a informat Tribunalul că nu avea datele de contact ale reclamantului din Rusia și că a trimis citația pentru audiere la adresa furnizată de către unul dintre coinculpați.

Întrucât reclamantul nu primise încă un nou pașaport și avocatul s-a opus ca audierea să se desfășoare în absența acestuia, audierea programată pentru 7-9 august 2002 a fost anulată.

La data de 12 martie 2003, Tribunalul, deoarece nu a primit nicio informație din partea reclamantului, a cerut informații de la Interpol și de la Reprezentanța Camerei de Comerț a Federației Ruse în Republica Cehă dacă reclamantul a solicitat un nou pașaport.

Data la care reclamantul a primit un nou pașaport din partea autorităților ruse este disputată între părți. Guvernul a susținut că este vorba despre data de 28 februarie 2003, dar în opinia reclamantului nu primit pașaportul înainte de 2 aprilie 2003. Reclamantul nu a informat Tribunalul despre faptul că a obținut un nou pașaport.

Tribunalul a programat audierea pentru 6-8 septembrie 2004 și, la data de 22 martie 2004, l-a citat pe reclamant prin intermediul Ministerului de Justiție, la o adresă în orașul Podolsk din Rusia, care a fost înregistrată în dosar ca locul de ședere a reclamantului în Rusia. Reclamantul a fost avertizat că faptul că nu a făcut o cerere de acordare a unei vize de intrare în Cehia, faptul că a rămas în Rusia și că nu a păstrat contactul cu instanța de judecată erau fapte incompatibile cu condițiile eliberării pe cauțiune, care ar putea fi calificate drept încercări de a se sustrage procedurii penale și ar putea duce la pierderea sumei depuse cu titlu de garanție. Reclamantul a fost, de asemenea, informat despre posibilitatea ca procedura penală împotriva lui să se desfășoare în lipsă.

Ministerul rus de Justiție a informat autoritățile cehe că reclamantul nu a fost înregistrat și nu locuiește la adresa din Podolsk, și că locul său de reședință nu a fost identificat. Nu a fost astfel posibil să i se înmâneze citația.

Cu toate acestea, reclamantul a aflat despre audierea programată și a obținut o viză pe termen scurt, care să îi permită să viziteze Republica Cehă între 2 și 12 septembrie 2004.

La data de 2 septembrie 2004, cu toate acestea, reclamantul a trimis un fax către Tribunalul solicitând suspendarea audierii, referindu-se la probleme de sănătate nespecificate și declarând că are acum noi avocați, care au nevoie de timp pentru a studia cazul. El nu a dat adresa lui în Rusia. În consecință, Tribunalul a fost obligat să amâne procesul din nou.

La data de 28 februarie 2005, Tribunalul a solicitat Ministerului de Justiție să solicite autorităților ruse să înmâneze reclamantului o citație pentru o audiere programată pentru 21- 23 noiembrie 2005, la adresa de la Podolsk sau în Udomlya. Cu toate acestea, citația nu a fost comunicată reclamantului până la data de 16 ianuarie 2006, în Udomlya. La data de 21 noiembrie 2005, Tribunalul a anulat din nou audierea.

La data de 6 decembrie 2005, Tribunalul a decis să efectueze urmărirea penală împotriva reclamantului în lipsă. A statuat că reclamantul s-a sustras procedurii penale prin șederea în afara țării, că nu a revenit în Republica Cehă începând cu iunie 2002 și că a creat dificultăți serioase în desfășurarea procesului prin șederea sa în Rusia. Tribunalul a constatat, de asemenea, că motivarea reclamantului pentru a nu participa la audierea din 2 septembrie 2004, și anume, că a avut probleme de sănătate, nu era adecvată. Acesta a observat că reclamantul nu a respectat condițiile eliberării pe cauțiune, și anume, că se va prezenta la audieri și că va locui la reședința sa din Republica Cehă.

Pe 27-29 martie, 5-7 iunie, 11 septembrie și 23 octombrie 2006, au avut loc audieri în lipsă în fața Tribunalului în cadrul procedurii împotriva reclamantului.

La data de 23 octombrie 2006, Tribunalul l-a achitat pe reclamant, considerând că el nu a comis nicio infracțiune, ci s-a implicat doar în afaceri standard și transparente.

La data de 28 iunie 2007, Înalta Curte din Olomouc a menținut această hotărâre.

La data de 1 noiembrie 2007, Tribunalul, la cererea reclamantului, a decis că suma reținută cu titlu de cauțiune va fi returnată reclamantului, deoarece el nu a fost informat în mod corespunzător cu privire la consecințele care decurg din faptul că nu a respectat condițiile eliberării pe cauțiune. Mai mult decât atât, nici una dintre situațiile prevăzute la articolul 73a § 4 din Codul de procedură penală pentru reținerea cauțiunii nu era aplicabilă în speță.

La data de 5 decembrie 2007, Înalta Curte a casat decizia și a hotărât reținerea sumei plătite cu titlu de cauțiune. Curtea a considerat că reclamantul trebuie să fi știut despre posibilitatea reținerii cauțiunii, chiar dacă nu a fost informat oficial despre aceasta, deoarece cererea sa de eliberare pe cauțiune a fost însoțită de declarația că era conștient de posibilitatea reținerii cauțiunii în cazul în care nu îndeplinește condițiile eliberării. De asemenea, a considerat că era adevărat că de ceva timp reclamantul nu ar fi putut să se întoarcă în Republica Cehă pentru că și-a pierdut pașaportul și le-a luat ceva timp autorităților cehe până să-i elibereze o nouă viză. Cu toate acestea, reclamantul nu și-a ridicat corespondența la adresa de la Podolsk, una dintre adresele pe care le-a dat organelor de urmărire penală, și, astfel, scrisorile de la instanța de judecată nu au putut să-i fie livrate la timp. Era, de asemenea, clar din comportamentul reclamantului, că a încercat evitarea urmăririi penale rămânând în afara țării. Reclamantul nu a menținut contactul cu Tribunalul, deși avea cunoștință despre procedura penală împotriva sa. Condițiile pentru reținerea cauțiunii, în conformitate cu articolul 73a § 4 din Codul de procedură penală, au fost, astfel, îndeplinite, și, în special, reclamantul s-a sustras urmăririi, a omis să informeze autoritățile competente despre reședința sa, și a împiedicat livrarea corespondenței oficiale.

Reclamantul a depus un recurs constituțional împotriva acestei decizii, susținând că este nedrept ca o astfel de sumă atât de mare să fie reținută, chiar dacă el nu a comis nicio crimă. El a contestat, de asemenea, concluziile Înaltei Curți.

La data de 3 iunie 2008, Curtea Constituțională a respins recursul ca vădit nefondat.

Articolul 73a § § 1 și 2 din Codul de procedură penală prevede că persoanele aflate în arest preventiv pot fi eliberate pe cauțiune, în schimbul plății unei cauțiuni minime de 10.000 CZK, valoarea reală fiind determinată de către instanța de judecată în funcție de circumstanțele particulare ale acuzatului și ale cauzei.

În conformitate cu paragraful 4 (3 la momentul respectiv), cauțiunea va fi reținută, printre altele, în cazul în care acuzatul se sustrage de la urmărirea penală, se ascunde sau nu informează autoritățile competente despre o schimbare de reședință, și, astfel, împiedică livrarea unei scrisori oficiale. În conformitate cu paragraful 9 (6 la momentul respectiv), acuzatul trebuie să fie informat în prealabil cu privire la condițiile în care cauțiunea poate fi reținută.

Reclamantul pretinde că reținerea cauțiunii după ce a fost achitat a încălcat articolul 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:

Curtea constată că această plângere nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) din Convenție. De asemenea, Curtea constată că aceasta nu este inadmisibilă din orice alte motive. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.

Reclamantul a susținut, în primul rând, că reținerea cauțiunii a fost ilegală, deoarece el nu a fost informat în mod corespunzător cu privire la posibilitatea reținerii. El a susținut că nu s-a ascuns și că nu a fost vina lui că Tribunalul nu i-a putut livra corespondența la adresa corectă din Rusia, care era în Udomlya. Au existat motive obiective pentru a nu compărea la proces, inclusiv pierderea pașaportului, durata eliberării unei vize și boala.

Reclamantul a susținut în continuare că decizia Înaltei Curți de a reține o cauțiune atât mare a fost disproporționată. În general, scopul cauțiunii este de a împiedica un infractor să evite pedeapsa, asigurându-se astfel că scopul procesului penal a fost atins. În opinia sa, procesul penal s-a desfășurat în mod corespunzător, în ciuda absenței sale, scopul acestuia fiind atins. Astfel, prin reținerea cauțiunii s-a produs o ingerință în dreptul său de proprietate, chiar presupunându-se că a încălcat condițiile impuse la eliberarea pe cauțiune.

În cele din urmă, reclamantul a arătat că reținerea cauțiunii atunci când o persoană este achitată este o măsură nedreaptă și împotriva bunului simț.

Guvernul, la rândul său, a considerat că plângerea este în mod vădit nefondată. A susținut că ingerința trebuie să fie evaluată în lumina celui de al doilea paragraf al articolului 1 din Protocolul nr 1, care vizează controlul utilizării bunurilor. A susținut în continuare că reținerea cauțiunii a fost o măsură legală, așa cum au decis instanțele naționale.

A observat că Tribunalul a făcut numeroase eforturi timp de aproape patru ani pentru a-l convoca pe reclamant la audieri. De-a lungul timpului, reclamantul a trimis o serie de documente la instanța de judecată, dar niciunul dintre ele nu conținea vreo informație cu privire la o eventuală schimbare de adresă la care să-i fie trimise documentele provenind de la instanță. Chiar dacă lipsa reclamantului la prima audiere din data de 19 iunie 2002 a fi fost autorizată în mod corespunzător, atitudinea sa ulterioară în cadrul procedurii penale a arătat, în mod clar, intenția acestuia de a evita să compară în fața instanței prin faptul că a locuit în afara țării. Tribunalul a fost, astfel, obligat să-l judece în lipsă. Reclamantul a avut ocazia, timp de mai mulți ani, să contacteze direct Tribunalul, să îi comunice adresa de corespondență în Rusia și să indice o dată la care el ar fi fost apt de a călători în Republica Cehă pentru a participa la o audiere, dar nu a făcut acest lucru.

În continuare, Guvernul a susținut că nu există o legătură directă între reținerea cauțiunii și achitare. Scopul cauțiunii este de a înlocui starea de arest și, în același timp, de a descuraja o persoană urmărită penal să împiedice sau să evite urmărirea penală. În cazul în care persoana nu respectă condițiile eliberării pe cauțiune, consecința logică a unui astfel de comportament este pierderea sumei plătite cu titlu de cauțiune, și, prin urmare, este o privare de proprietate legitimă. Faptul că acuzatul a fost achitat în cele din urmă nu afectează în niciun fel legalitatea arestării. Scopul cauțiunii și scopul pedepsei sunt diferite. Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, suma plătită cu titlu de cauțiune se returnează. Cauțiunea nu este o pedeapsă pentru o infracțiune comisă, ci o formă de garanție.

Cuantumul cauțiunii a fost proporțional cu situația financiară a reclamantului, așa cum reiese clar din faptul că el a fost capabil să o plătească. Cauțiune ca mijloc de asigurare a cooperării unei persoane acuzate cu autoritățile penale a fost stabilită în mod intenționat la un asemenea nivel încât pierderea acesteia ar constitui o interferență semnificativă cu situația financiară a persoanei care a depus cauțiunea. În caz contrar, nu și-ar îndeplini scopul.

În cele din urmă, Guvernul a menționat că reclamantul nu a precizat în ce constă exact sarcina financiară excesivă pe care a suportat-o ca urmare a reținerii cauțiunii. El nu a arătat în niciun fel că el se află într-o stare financiară precară.

Curtea consideră, în primul rând, că pierderea cauțiunii constituie o ingerință a statului în dreptul de proprietate al reclamantului. Curtea nu consideră necesar să decidă dacă ingerința trebuie să fie examinată în conformitate cu al doilea paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1, așa cum a susținut Guvernul, deoarece, în orice caz, cele trei reguli din articolul 1 din Protocolul nr. 1 sunt conectate și principiile aplicabile sunt similare ( a se vedea

Curtea reiterează că, pentru ca o ingerință să fie compatibilă cu această dispoziție trebuie să fie legală, să fie în interesul general și trebuie să fie proporțională, adică trebuie să se stabilească un "just echilibru" între cerințele interesului general al comunității și cerințele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei (a se vedea, printre multe alte autorități,

Revenind la cerința "legalității", în primul rând, Curtea constată că nimic nu indică în cazul de față faptul că Înalta Curte ar fi aplicat prevederile legale în cauză, și anume articolul 73a § 3 din Codul de procedură penală, în mod vădit eronat sau arbitrar. Nici nu există vreun indiciu că dispozițiile relevante nu au fost accesibile, precise și previzibile (a se vedea

Curtea consideră, în continuare, că măsura a urmărit un scop legitim, acela de a asigura buna desfășurare a procesului penal și, mai general, de a preveni și combate criminalitatea, care se încadrează, fără îndoială, în interesul general, astfel cum se prevede la articolul 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea

Revenind la criteriul proporționalității, Curtea notează, în primul rând, că suma plătită cu titlu de cauțiune, aproximativ 400.000 de euro, este o sumă substanțială. Cu toate acestea, momentul la care se discută despre proporționalitatea sumei este acela când cauțiunea este stabilită (ca în

Principala problemă în acest caz este dacă achitarea ar trebui să joace un rol într-o decizie prin care se reține suma plătită cu titlu de cauțiune. În acest context, se observă că scopul cauțiunii este de a asigura buna desfășurare a procesului penal, și, în special, de a se asigura că acuzatul apare la audieri (a se vedea, în contextul stabilirii inițiale a cauțiunii,

Cu toate acestea, desfășurarea procedurii penale a fost afectată în mod semnificativ de nerespectarea de către reclamant a condițiilor eliberării pe cauțiune. Reclamantul nu s-a prezentat la niciuna dintre audierile stabilite și nu a reușit să sprijine instanța în niciun fel, chiar dacă el trebuia să fie conștient de faptul că astfel încălca condițiile eliberării pe cauțiune. Audierile au fost anulate de mai multe ori, ceea ce a determinat ca durata procedurii să se prelungească în mod considerabil, iar Tribunalul s-a confruntat cu dificultăți serioase în încercarea sa de a-l cita pe reclamant și a-i trimite documentele relevante.

În plus, trebuie subliniat că faptul că reclamantul a fost achitat, în sine, nu înseamnă că urmărirea penală a fost ilegală. Se aplică standarde diferite de probă pentru ca o persoană să fie condamnată, de obicei, descrise ca probe dincolo de orice îndoială rezonabilă, și pentru ca o persoană să fie urmărită penal, de obicei, descrise ca suspiciune rezonabilă că persoana a comis o infracțiune. Prin urmare, ar putea exista cazuri de suspiciune rezonabilă, care, la proces, să nu conducă la o condamnare dincolo de orice îndoială rezonabilă. Cu toate acestea, în aceste situații, există încă un interes legitim al statului în buna desfășurare a procedurii și în asigurarea faptului că persoanele cu privire la care există o suspiciune rezonabilă că au comis o infracțiune nu încearcă să se sustragă sau să submineze buna desfășurare a procedurilor în care vinovăția lor urmează să fie stabilită.

Prin urmare, rezultatul procedurii nu are nicio relevanță directă asupra reținerii cauțiunii. Întrebarea este mai degrabă dacă măsura reținerii a fost proporțională, având în vedere încălcarea condițiilor eliberării pe cauțiune în timpul procedurii.

Curtea observă că suma plătită cu titlu de cauțiune, în cazul de față, nu a fost pierdută din cauza imposibilității de a trimite doar un document reclamantului. Înalta Curte a conchis că reclamantul a evitat urmărirea penală prin faptul că a stat în afara țării timp de mai mulți ani. Curtea consideră că, deși inițial reclamantul ar fi avut motive obiective pentru a nu participa la audieri, nu se poate spune același lucru despre perioada ulterioară obținerii unui nou pașaport.

Reclamantului i s-au dat numeroase posibilități de a compărea la proces. Audierile au fost reprogramate de mai multe ori. Reclamantul a primit pașaportul, potrivit versiunii sale asupra evenimentelor, în aprilie 2003, și decizia de a desfășura procesul în absență a fost luată abia în decembrie 2005. El a avut, astfel, cel puțin doi ani și opt luni la dispoziție pentru a lua legătura cu Tribunalul, astfel încât să poată stabili o dată pentru o audiere pentru care el ar fi putut călători în Republica Cehă. În aceste condiții, raționamentul Înaltei Curți potrivit căruia comportamentul reclamantului a arătat că el a evitat urmărirea penală nu pare nerezonabil.

În aceste condiții, adică, reclamantul trebuie să fi fost conștient de faptul că încălcă condițiile eliberării pentru o perioadă substanțială de timp, era de datoria lui să informeze Tribunalul, în mod clar și fără echivoc, despre adresa sa în Rusia și să rămână în contact regulat cu instanța, în scopul de a contrabalansa dificultățile legate de trimiterea documentelor oficiale în Rusia, care trebuiau evaluate în conformitate cu Convenția europeană cu privire la asistența judiciară în materie penală. Reclamantul nu a făcut acest lucru. Scrisoarea de la avocatul reclamantului din 8 iulie 2002 nu poate fi considerată suficientă în aceste circumstanțe. Scrisoarea a indicat doar adresa reclamantului înregistrată oficial în Rusia, dar nu a indicat unde dorea acesta să primească corespondența. Mai mult, la data de 2 septembrie 2004, reclamantul a informat instanța că nu poate să participe la audiere, deoarece are probleme de sănătate și noi avocați, dar nu a data nicio adresă din Rusia.

În sfârșit, Curtea adaugă că reținerea cauțiunii, care este ingerința în cauza de față, a fost rezultatul unei proceduri în totalitate contradictorii în care reclamantul a fost în măsură să prezinte argumentele sale. Instanțele naționale au analizat cu atenție aspectele pertinente și și-au motivat deciziile lor în mod exhaustiv (a se vedea

Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că decizia de reține cauțiunea reclamantului reprezintă un "just echilibru " între cerințele interesului general al comunității și drepturile reclamantului, în circumstanțele cauzei de față.

Nu a existat nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1.

În conformitate cu articolul 6 din Convenție, reclamantul nu este de acord cu deciziile interne cu privire la cauțiune și s-a plâns că au fost insuficient motivate.

În lumina tuturor documentelor aflate în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt de competența sa, Curtea constată că acestea nu indică nicio încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție sau protocoalele adiționale. Prin urmare, acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.