CASE OF MENNESSON v. FRANCE - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

CASE OF MENNESSON v. FRANCE - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund (CtEDO, 2014)

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informații, a se vedea referințele cu privire la drepturile de autor de la sfârșitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2015. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2015. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

SECȚIA A V-A

CAUZA MENNESSON împotriva FRANȚEI

(Cererea nr. 65192/11)

HOTĂRÂRE

(Extrase)

STRASBOURG

26 iunie 2014

Prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenție. Documentul poate suferi modificări de formă.

În cauza Mennesson împotriva Franței,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a V-a), reunită într-o cameră compusă din:

Mark Villiger,

președinte,

Angelika Nußberger,

Boštjan M. Zupančič,

Ganna Yudkivska,

Vincent A. De Gaetano,

André Potocki,

Aleš Pejchal,

judecători,

și din Claudia Westerdiek,

grefieră de secție,

După ce a deliberat în cameră de consiliu la data de 10 iunie 2014,

Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 65192/11) îndreptată împotriva Republicii Franța și prin care doi cetățeni francezi, domnul Dominique Mennesson („primul reclamant”) și doamna Sylvie Mennesson („a doua reclamantă”) („primii reclamanți”) și două cetățene americane, domnișoarele Valentina și Fiorella Mennesson („a treia și a patra reclamantă”), au sesizat Curtea la data de 6 octombrie 2011 în temeiul articolului 34 al Convenției privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2.

Reclamantele sunt reprezentate în fața Curții de domnul Patrice Spinosi, avocat specializat la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație. Guvernul francez („Guvernul”) este reprezentat de către Agentul său, doamna Edwige Belliard, director de afaceri juridice în cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.

La data de 12 februarie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului și președintele secției a decis examinarea simultană a prezentei cauze și a cererii

Labassee împotriva Franței

(nr. 65941/11).

4.

Atât reclamanții, cât și Guvernul au formulat observații scrise cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei.

5.

La data de 10 octombrie 2013, președintele secției a decis, în temeiul articolului 54 § 2 a) din Regulamentul Curții („regulament”), să formuleze întrebări suplimentare reclamanților și Guvernului, care au răspuns la datele de 19 și, respectiv, 21 noiembrie 2013.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

6.

Primii reclamanți s-au născut în 1965 și, respectiv, 1955. A treia și a patra reclamantă s-au născut în 2000. Toți reclamanții locuiesc în Maisons-Alfort.

A.

Nașterea celor de-a treia și de-a patra reclamante

7.

Soț și soție, primii reclamanți nu și-au putut realiza dorința de a deveni părinți din cauza infertilității celei de-a doua reclamante.

8.

După un număr de încercări nereușite de fertilizare

in vitro

cu propriii lor gameți, primii reclamanți au decis să recurgă la fertilizarea

in vitro

cu gameții primului reclamant și un ovul de la o donatoare, cu scopul implantării embrionilor fecundați în uterul unei alte femei. Pentru aceasta, ei s-au deplasat în California, unde aceste practici sunt legale, și au încheiat o convenție de gestație pentru altul.

Reclamanții au specificat că, în conformitate cu dreptul californian, „mama surogat” nu era remunerată, ci primea doar costurile aferente procedurii. Ei au adăugat că aceasta din urmă, căsătorită cu o persoană cu funcție de conducere (

cadre

) și fiind ea însăși una, dispunea de resurse net superioare celor ale reclamanților și că a acționat din solidaritate.

9.

La data de 1 martie 2000 s-a constatat că mama purtătoare era însărcinată cu gemeni și, printr-o hotărâre din 14 iulie 2000, Curtea Supremă a Californiei, sesizată în comun de primii reclamanți, de mama purtătoare și de soțul ei, a decis că orice copil adus pe lume de aceasta în următoarele patru luni îl va avea pe primul reclamant ca „tată genetic” și pe a doua reclamantă ca „mamă legală”. Hotărârea specifică mențiunile ce trebuie să figureze în certificatul de naștere, indicând în special că primii reclamanți trebuie înregistrați drept tată și mamă.

10.

La data de 25 octombrie 2000 s-au născut gemeni – cele de-a treia și de-a patra reclamante –, iar certificatul de naștere a fost întocmit conform indicațiilor de mai sus.

B.

Refuzul Consulatului francez de a transcrie certificatele de naștere

11.

La începutul lunii noiembrie 2000, primul reclamant s-a prezentat la Consulatul francez din Los Angeles pentru transcrierea certificatelor de naștere în registrele de stare civilă franceze și înscrierea copiilor pe pașaportul său, în scopul de a se putea întoarce cu ei în Franța.

12.

Reclamanții precizează că această procedură a fost urmată cu succes de multe cupluri franceze aflate în situația lor. Autoritățile consulare i-au respins totuși cererea reclamantului, pe motiv că acesta nu a putut dovedi faptul că cea de-a doua reclamantă a născut. Suspectând un caz de gestație pentru altul, acestea au trimis dosarul Parchetului din Nantes.

C.

Urmărirea penală declanșată împotriva primilor reclamanți

13.

Întrucât Administrația federală americană a emis gemenelor pașapoarte americane în care primii reclamanți sunt trecuți ca fiind părinții lor, toți patru au putut să se întoarcă în Franța în noiembrie 2000.

14.

În decembrie 2000, o anchetă preliminară a fost deschisă la cererea parchetului.

15.

În mai 2001, a fost pornită o investigație împotriva unei sau unor persoane necunoscute, pentru fapta de intermediere a gestației pentru altul și, împotriva primilor reclamanți, pentru fapta de fals privind identitatea ce a adus atingere statutului civil al copiilor.

16.

La 30 septembrie 2004, conform rechizitoriului întocmit de procurorul public din Créteil („

le

procureur de la République de Créteil

”), judecătorul de instrucție („

le

juge d’instruction

”) a emis o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale: acesta a considerat că faptele, fiind comise pe teritoriu american, unde nu erau calificate ca fapte penale, nu constituiau delicte ce puteau fi pedepsite pe teritoriul național.

D.

Procedura desfășurată în fața instanțelor civile

17.

Între timp, la 25 noiembrie 2002, la cererea Parchetului, Consulatul Franței la Los Angeles a retranscris certificatele de naștere ale celor de-a treia și de-a patra reclamante în registrele Serviciului Central de Stare Civilă din Nantes.

18.

Cu toate acestea, la 16 mai 2003, procurorul public din Créteil a sesizat Tribunalul regional Créteil („

le tribunal de grande instance de Créteil

”) cu o acțiune împotriva primilor reclamanți pentru a obține anularea acestei transcrieri și un ordin de înscriere a hotărârii judecătorești pe marginea actelor de stare civilă anulate. El a subliniat că o convenție prin care o femeie se angajează să conceapă și să poarte un copil pentru a-l abandona la naștere este nulă absolut, deoarece ea contravine principiilor imperative de ordine publică de indisponibilitate a corpului uman și de indisponibilitate a stării civile a persoanei. El a concluzionat că hotărârea Curții Supreme din California din 14 iulie 2000, fiind contrară concepției franceze a ordinii publice de drept internațional și a ordinii publice franceze, nu poate fi executată în Franța, iar autoritatea unor acte de stare civilă întocmite în baza acestei hotărâri nu poate fi recunoscută în Franța.

1.

Sentința Tribunalului regional Créteil din 13

decembrie 2005, decizia Curții de Apel din Paris din 25

octombrie 2007 și decizia Curții de Casație din 17 decembrie 2008

19.

Printr-o sentință pronunțată la 13 decembrie 2005, Tribunalul regional Créteil a respins acțiunea ca inadmisibilă. El a constatat că procurorul public era „singurul responsabil de transcrierea efectuată, pe care nu a făcut-o decât cu scopul, de acum recunoscut, de a introduce prezenta acțiune în anulare”. Tribunalul a dedus de aici că procurorul nu avea „calitate procesuală activă de a promova o acțiune invocând norme imperative de ordine publică pe care el însuși [a] încălcat-o, de vreme ce dispozițiile articolului 47 din Codul civil pe care se [sprijinea] îi permiteau să efectueze orice control de regularitate a actelor și să refuze orice cerere de transcriere ce le-ar fi făcut opozabile în Franța”.

20.

Sesizată de către Ministerul Public, Curtea de Apel din Paris a menținut hotărârea printr-o decizie pronunțată la 13 decembrie 2005. Ea a apreciat de asemenea că Ministerul Public nu avea calitate procesuală activă, în temeiul ordinii publice de drept internațional, de a exercita o acțiune prin care să solicite anularea de acte transcrise în registrele Serviciului Central de Stare Civilă din Nantes. Totuși, instanța a introdus o motivare proprie. Ea a reținut în acest sens că mențiunile din cuprinsul acestor acte erau corecte, având în vedere hotărârea Curții Supreme din California din 14 iulie 2000, și că Ministerul Public nu contesta nici opozabilitatea acestei hotărâri în Franța, nici recunoașterea validității actelor întocmite în California în formele uzuale din acest Stat, în sensul articolului 47 din Codul civil.

21.

La 17 decembrie 2008, Curtea de Casație (Secția I civilă) a casat și anulat decizia pe motiv că Ministerul Public avea un interes în a solicita anularea transcrierilor, de vreme ce din concluziile curții de apel reieșea că mențiunile înscrise în actele de stare civilă nu puteau rezulta decât dintr-o convenție cu privire la gestația pentru altul. Ea a trimis cauza și părțile în fața Curții de Apel din Paris, în alt complet de judecată.

2.

Decizia Curții de Apel din Paris din 18 martie 2010

22.

Printr-o decizie din 18 martie 2010, Curtea de Apel din Paris a desființat decizia retrimisă, a anulat transcrierile certificatelor de naștere și a ordonat înscrierea hotărârii pe marginea actelor de stare civilă anulate.

23.

Cu privire la admisibilitatea acțiunii exercitate de Ministerul Public, curtea de apel a considerat că nu putea fi susținut în mod serios că Ministerul Public ar fi încălcat ordinea publică sau ar fi adus atingere relațiilor familiale liniștite prin faptul de a fi solicitat anularea unei transcrieri pe care el însuși a solicitat-o, scopul fiind acela de a împiedica producerea efectelor unei stări civile străine pe care o estima ca fiind contrară ordinii publice franceze ori de a preveni înregistrarea unei acțiuni în transcrierea actelor.

24.

Cu privire la fondul cauzei, curtea de apel a statuat astfel:

„(...) Considerând că certificatele de naștere au fost întocmite în baza unei hotărâri pronunțate la data de 14 iulie 2000 de către Curtea Supremă a Statului California, care a declarat [primul reclamant] ca fiind tatăl genetic și [a doua reclamantă] ca fiind mama legală a oricărui copil ce urma să fie născut de către [mama purtătoare] între 15 august 2000 și 15 decembrie 2000; că actele de stare civilă sunt prin urmare indisociabile de decizia care constituie fundamentul lor și a cărei eficacitate depinde de validitatea sa internațională;

Considerând că recunoașterea, pe teritoriul național, a unei decizii pronunțate de jurisdicția unui Stat care nu are cu Franța nicio legătură convențională ține de trei condiții, și anume competența indirectă a judecătorului străin, bazată pe legătura dintre litigiu și judecătorul sesizat, conformitatea fondului și a procedurii cu ordinea publică de drept internațional și lipsa fraudei la lege;

Considerând că în cauză este stabilit faptul că, în urma unei convenții de gestație pentru altul, [mama purtătoare] a dat naștere la doi copii ce au rezultat din gameții [primului reclamant] și dintr-o persoană terță și care au fost remiși [primilor reclamanți];

Considerând că, în conformitate cu articolul 16-7 din Codul civil, ale cărui dispoziții introduse prin Legea nr. 94-653 din 29 iulie 1994 și care nu au fost modificate prin Legea nr. 2004-800 din 6 august 2004, sunt de ordine publică în temeiul articolului 16-9 din același cod, orice convenție cu privire la procreație sau la gestația pentru altul este nulă; că astfel, decizia Curții Supreme a Statului California, în ceea ce privește validarea indirectă a unei convenții de gestație pentru altul, contravine concepției franceze de ordine publică de drept internațional; că, în consecință, fără a fi necesar să se cerceteze dacă a existat o fraudă la lege, trebuie anulată transcrierea în registrele Serviciului Central Francez de Stare Civilă a certificatelor de naștere americane, care o desemnează pe [a doua reclamantă] ca fiind mama copiilor și se va ordona înscrierea prezentei hotărâri judecătorești pe marginea certificatelor de naștere anulate;

Considerând că [reclamanții], care nu pot pretinde cu seriozitate că nu au beneficiat de un proces echitabil, nu au motive întemeiate pentru a susține că o astfel de măsură contravine dispozițiilor înscrise în convențiile internaționale și în textele din dreptul intern; că conceptele pe care le invocă, în special cel al interesului superior al copilului, nu le pot permite, în ciuda dificultăților practice generate de o astfel de situație, să valideze

a posteriori

un proces a cărui ilegalitate, stabilită mai întâi în jurisprudență și apoi de către legiuitorul francez, este în prezent consacrată în dreptul pozitiv; că, printre altele, lipsa înscrierii nu are drept efect privarea celor doi copii de starea lor civilă americană și punerea în discuție a filiației ce le este recunoscută față de [primii reclamanți] în dreptul californian (...)”.

3.

Decizia Curții de Casație din 6 aprilie 2011

25.

Reclamanții au formulat un recurs invocând, pe de o parte, încălcarea interesului superior al copiilor – în temeiul articolului 3 § 1 din Convenția internațională cu privire la drepturile copilului – și a dreptului lor de a le fi recunoscută o filiație stabilă și, pe de altă parte, încălcarea articolului 8 din Convenție, individual și coroborat cu articolul 14 din Convenție. Ei au mai susținut că decizia unei instanțe străine de recunoaștere a filiației unui copil față de un cuplu care a încheiat în mod legal o convenție cu o mamă surogat nu este contrară ordinii publice de drept internațional, care nu trebuie confundată cu ordinea publică internă.

26.

Cu ocazia înfățișării, care a avut loc la 8 martie 2011, avocatul general a recomandat casarea hotărârii. Acesta și-a exprimat părerea că ordinea publică de drept internațional nu putea fi invocată ca motiv de refuz al recunoașterii unui drept dobândit în mod legal în străinătate sau a unei hotărâri străine pronunțate în mod legal de o instanță străină de a-și produce efectele juridice în Franța, atunci când un astfel de refuz are drept efect încălcarea unui principiu, a unei libertăți sau a unui drept garantat de o convenție internațională ratificată de Franța.

Acesta a notat special că, în cauza

Wagner și J.M.W.L. împotriva Luxemburgului

(nr. 76240/01, 28 iunie 2007), Curtea a ținut cont, în temeiul articolului 8 din Convenție, de o „viață familială efectivă” și de „legăturile familiale existente

de facto

” între o cetățeană luxemburgheză celibatară și copilul pe care îl adoptase în Peru, fără a acorda nicio importanță faptului că cea dintâi s-a deplasat în străinătate pentru a găsi un sistem juridic care să îi permită obținerea a ceea ce legea din țara sa de origine nu îi permitea. În opinia sa, aplicat la situația din speță, acest raționament oferea posibilitatea de a considera că, deși obținut prin ocolirea legii naționale prohibitive, un raport juridic născut în mod legal în străinătate nu poate fi împiedicat de a-și produce efectele juridice relevante, atunci când trebuie să se aplice unei comunități familiale efective și să îi permită acesteia să se organizeze și dezvolte în condiții normale, în sensul articolului 8 din Convenție. El a mai constatat că cele de-a treia și de-a patra reclamante trăiau de peste zece ani în Franța și „[erau] crescute de părinți genetici și de intenție, în cadrul unei celule familiale

de facto

în care [acestea primeau] afecțiunea, îngrijirea, educația și bunăstarea materială necesare dezvoltării lor” și că „această unitate familială efectivă și afectivă – complet legală din punctul de vedere al dreptului sub care s-[a] născut – [era] afectată de clandestinitate juridică”, „copiii [neavând] nicio stare civilă recunoscută în Franța și nicio legătură de filiație valabilă din prisma dreptului francez”. Punând problema necesității de a ști dacă o astfel de stare a lucrurilor aducea atingere „dreptului lor la o viață familială normală”, avocatul general a subliniat în răspunsul său următoarele aspecte:

„În acest stadiu, două răspunsuri sunt posibile: fie, ipoteză destul de teoretică și foarte paradoxală, refuzul de înscriere este improbabil să aibă repercusiuni și nu afectează în mod substanțial viața cotidiană a familiei, ceea ce înseamnă că înscrierea nu este decât o simplă formalitate și de aceea este dificil de observat, în condițiile de față, un obstacol major în calea înscrierii unor acte cu efect juridic atât de redus, încât este de neconceput că ele sunt capabile în sine să zdruncine fundațiile principiilor noastre fundamentale și să contravină în mod grav ordinii publice (de vreme ce actele nu conțin nicio mențiune intrinsecă cu privire la natura gestației).

Alternativ, un astfel de refuz perturbă de o manieră durabilă și semnificativă viața de familie care este, în Franța, ruptă în două din punct de vedere juridic– soții francezi de o parte, copiii străini de altă parte – și atunci se pune problema de a ști dacă ordinea noastră juridică de drept internațional, chiar bazată pe principiul proximității, poate zădărnici dreptul la o viață de familie, în sensul articolului 8 [din Convenție] sau dacă, din contra, o astfel de ordine publică, ale cărei efecte trebuie analizate de o manieră practică, întocmai ca efectele drepturilor sau ale deciziilor instanțelor străine pe care urmărește să le excludă, nu ar trebui să fie încălcată pentru a permite astfel respectarea dispoziției din Convenție.

Dacă ne axăm pe cea de-a doua alternativă pe motiv că convențiile internaționale trebuie să primeze asupra unei ordini publice întemeiate efectiv pe o normă legislativă, aceasta nu va conduce neapărat la un colaps automat al barierelor ridicate de ordinea publică de drept intern în astfel de cazuri. Atâta timp cât Curtea Europeană nu s-a pronunțat clar asupra chestiunii legalității gestației pentru altul și lasă Statelor grija de a legifera așa cum consideră adecvat în materie, se poate considera că ordinea publică este contrară validării, în numele dreptului la respectarea vieții familiale, a situațiilor create ilegal în interiorul țărilor ce le interzic.

Totuși, atunci când este vorba numai despre a permite producerea de efecte juridice pe teritoriul național a unor astfel de situații, născute legal în străinătate – chiar cu prețul neglijării intenționate a rigorilor unei legi imperative –, nimic nu se opune în mod categoric încălcării ordinii juridice de drept internațional, chiar bazată pe principiul proximității, pentru a permite familiilor să ducă o viață conformă condițiilor legale în care s-au constituit și condițiilor

de facto

în care trăiesc în prezent. Mai mult decât atât, interesul superior al copilului, văzut nu sub unghiul Convenției de la New York ci sub cel al jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, care a făcut din acest criteriu o componentă a respectului față de viața familială, militează în acest sens. Cel puțin aceasta este lecția pe care cred că o putem deduce din hotărârea

Wagner

(...)”.

27.

La 6 aprilie 2011, Curtea de Casație (Secția I civilă) a respins cu toate acestea recursul printr-o decizie astfel motivată:

„(...) refuzul de transcriere a unui certificat de naștere întocmit în executarea unei decizii a unei instanțe străine, bazat pe incompatibilitatea dintre ordinea publică de drept internațional franceză și acea decizie, este justificat atunci când aceasta conține dispoziții care intră în conflict cu principiile esențiale ale dreptului francez; conform dreptului pozitiv, este contrar principiului indisponibilității stării civile a persoanelor, principiu esențial al dreptului francez, să se confere efecte juridice, în termenii filiației, unei convenții asupra gestiunii pentru altul care, chiar legală în străinătate, este nulă absolut pentru motive de ordine publică în temeiul articolelor 16-7 și 16-9 din Codul civil;

Prin urmare, curtea de apel a reținut în mod corect că, în măsura în care conferea efecte unei convenții de așa natură, hotărârea „americană” din 14 iulie 2000 era contrară concepției franceze de ordine publică de drept internațional, astfel că transcrierea în registrul de stare civilă francez a certificatelor de naștere litigioase, întocmite în aplicarea acelei hotărâri, trebuia anulată; o astfel de anulare, care nu privează copiii de filiația maternă și paternă recunoscută de dreptul californian, nici nu îi împiedică să trăiască alături de soții Mennesson în Franța, nu aduce atingere dreptului la respectarea vieții private și de familie a acelor copii, în sensul articolului 8 din Convenție (...), nici interesului lor superior, garantat de articolul 3 § 1 din Convenția internațională cu privire la drepturile copilului (...)”.

4.

Cererea pentru un certificat de naționalitate

28.

La 16 aprilie 2013, primul reclamant a depus la grefa Judecătoriei din Paris o cerere de eliberare a unui certificat de naționalitate franceză în beneficiul celor de-a treia și de-a patra reclamante. Grefierul șef i-a trimis recipisele cu confirmare de primire din 31 octombrie 2013 și 13 martie 2014, indicând că cererea „era încă în lucru la serviciul de grefă, așteptând întoarcerea cererii de autentificare trimise la Consulatul din Los Angeles, California”.

(...)

ÎN DREPT

I.

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCĂRE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE

43.

Reclamanții se plâng de faptul că, în detrimentul interesului superior al copilului, nu au posibilitatea de a obține în Franța recunoașterea filiației legal stabilite în străinătate între primii doi dintre ei și cele de-a treia și de-a patra reclamante, născute în străinătate ca urmare a gestației pentru altul. Ei pretind o încălcare a dreptului la respectarea vieții private și de familie, pe care articolul 8 din Convenție îl garantează în acești termeni:

„1.

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

2.

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora.”

(...)

B.

Cu privire la fond

1.

Cu privire la existența unei ingerințe

48.

Părțile nu contestă faptul că refuzul autorităților franceze de a recunoaște juridic legătura familială ce-i unește pe reclamanți constituie o „ingerință” în dreptul lor la respectarea vieții lor de familie și ridică, prin urmare, o problemă mai degrabă sub unghiul obligațiilor negative ale Statului pârât în temeiul articolului 8 decât sub cel al obligațiilor sale pozitive.

49.

Curtea își exprimă acordul în acest sens. Ea amintește că aceasta era și abordarea sa, cu precădere în cauzele

Wagner și J.M.W.L.

(precitată, §

123) și

Negrepontis-Giannisis împotriva Greciei

(nr. 56759/08, § 58, 3 mai 2011), care priveau refuzul instanțelor luxemburgheze și grecești de a recunoaște legalitatea unei adopții stabilite prin hotărâri străine. Ea precizează că în speță, la fel ca în acele cauze, există o ingerință în exercitarea dreptului garantat de articolul 8 nu numai cu privire la componenta „vieții de familie”, ci și cu privire la cea a „vieții private”.

50.

O astfel de ingerință este contrară articolului 8 cu excepția situației în care, fiind „prevăzută de lege”, ea urmărește unul sau mai multe scopuri legitime în sensul celui de-al doilea paragraf al acestei dispoziții și este „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestora. Noțiunea de „necesitate” presupune o ingerință ce răspunde unei nevoi sociale imperioase și care este, în particular, proporțională cu scopul legitim urmărit (a se vedea, de exemplu, cauzele precitate,

Wagner și J.M.W.L

, § 124, și

Negrepontis-Giannisis

, § 61).

2.

Cu privire la justificarea ingerinței

a)

„Prevăzută de lege”

i.

Reclamanții

51.

Reclamanții susțin că ingerința litigioasă nu are o bază legală suficientă. În opinia lor, conform dreptului pozitiv de la epoca faptelor, ei puteau să creadă în mod legitim că nu li se va opune excepția de ordine publică și că transcrierea certificatelor de naștere întocmite în California se va efectua fără dificultate. Ei fac trimitere la principiul efectului atenuat al ordinii publice, conform căruia „reacția față de o dispoziție contrară ordinii publice variază după cum este vorba despre dobândirea unui drept în Franța sau acordarea de efecte juridice în Franța unui drept dobândit în mod legal, fără fraudă, în străinătate” (decizia Rivière; Cass, Secția I civilă, 17 aprilie 1953).

52.

Ei subliniază că, în primul rând, articolul 16-7 din Codul civil se limita la consacrarea principiului nulității absolute a convenției de procreare sau de gestiune pentru altul, fără a stabili că nulitatea acoperă și filiația față de copiii astfel născuți, îndeosebi când această filiație este stabilită legal prin efectul unei hotărâri străine. Mai mult, în opinia lor, nicio dispoziție din dreptul francez nu interzice stabilirea unei legături de filiație între un copil astfel conceput și femeia și bărbatul cărora le este încredințat și, conform textului său aplicabil la epoca faptelor, articolul 47 din Codul civil prevedea că actele de stare civilă realizate într-un stat străin erau considerate ca fiind valabile atâta timp cât fuseseră întocmite în conformitate cu procedurile uzitate în acea țară. Cu privire la acest ultim punct, faptul că legiuitorul a modificat această dispoziție în 2003 pentru a prevedea expres că astfel de certificate nu pot produce efecte dacă faptele înscrise în ele nu corespund realității demonstrează, după părerea reclamanților, că această condiție nu era cerută anterior. Ei mai susțin că alte cupluri care au apelat la convenții de gestație pentru altul în străinătate au putut beneficia de transcrierea actelor de stare civilă ale copiilor astfel concepuți.

53.

În al doilea rând, la epoca faptelor, jurisprudența nu împiedica recunoașterea unei filiații pentru motive de ordine publică de drept internațional. Curtea de Casație nu se pronunțase în sens negativ decât în cauze în care mama purtătoare era și mama biologică a copilului și în care gestația pentru altul avusese loc în Franța (deciziile din 31 mai 1991 și 29 iunie 1994), iar Ministerul Public renunțase la promovarea unui recurs față de o decizie a Curții de Apel din Paris din 15 iunie 1990, prin care se valida adopția unui copil conceput în Statele Unite ale Americii prin gestație sau procreare pentru altul, în același timp exercitând un recurs contra unei decizii ce valida adopția unui copil astfel conceput în Franța. Ei au mai considerat ca fiind irelevantă susținerea Guvernului conform căreia jurisprudența referitoare la articolul 47 din Codul civil, rezultată ca urmare a deciziei Curții de Casație din 12 noiembrie 1986, făcea posibil refuzul de a conferi efecte în Franța unor acte de stare civilă întocmite în State terțe, atunci când faptele înscrise în acestea nu corespundeau realității. În acest sens, ei subliniază că actele întocmite, în cauza lor, în Statele Unite ale Americii, nu urmăresc

să stabilească o pretinsă legătură biologică între cea de-a doua reclamantă și cele de-a treia și a patra reclamante.

54.

În al treilea rând, în timp ce cupluri aflate în aceeași situație au obținut cu ușurință de la Consulatul Francez din Los Angeles pașapoarte pentru copiii lor, reclamanții s-au confruntat cu o schimbare abruptă de practică, ce urmărea detectarea cazurilor de mame purtătoare, comparabilă cu cea care a făcut obiectul constatării unei încălcări de către Curte în hotărârea

Wagner

precitată (§

130).

ii.

Guvernul

55.

Guvernul estimează, în ceea ce îl privește, că ingerința a fost „prevăzută de lege”. În acest sens, el precizează că articolul 16-7 din Codul civil dispune că orice convenție cu privire la procreație sau la gestația pentru altul este nulă absolut, dispoziția fiind una de ordine publică, și că Curtea de Casație a subliniat în cuprinsul deciziilor sale din 31 mai 1991 și 29 iunie 1994 că principiile indisponibilității corpului uman și al indisponibilității stării civile a persoanei împiedică atribuirea statutului de tată sau de mamă pe calea unui contract, că și ele sunt o chestiune de ordine publică și că împiedică și acordarea de efecte, pe planul filiației, unor contracte de maternitate de substituție. În opinia sa, faptul că aceste decizii privesc validitatea unor hotărâri judecătorești de adopție pronunțate în urma unei gestații pentru altul ce a avut loc pe teritoriul francez nu afectează în niciun fel relevanța lor în cauză; ceea ce contează este faptul că ele stabilesc în mod clar faptul că astfel de convenții contravin principiilor de ordine publică amintite. Cu alte cuvinte, conform Guvernului, reclamanții nu puteau să nu fi cunoscut nici caracterul de ordine publică al interdicției gestației pentru altul din dreptul francez la momentul în care au demarat această procedură, nici dificultățile ce ar fi putut surveni ulterior.

56.

Guvernul a adăugat că jurisprudența referitoare la articolul 47 din Codul civil rezultând din decizia Curții de Casație din 12 noiembrie 1986 făcea posibil refuzul de a conferi efecte în Franța unor acte de stare civilă întocmite în State terțe, atunci când faptele înscrise nu corespundeau realității. El mai precizează că, în afara unor cazuri izolate, în Franța nu exista, la data nașterii celor de-a treia și de-a patra reclamante, o practică constând în transcrierea certificatelor de naștere ale copiilor rezultați dintr-un contract de gestație pentru altul încheiat în străinătate. Acest aspect ar fi cel ce ar distinge circumstanțele speței de cele din cauza

Wagner

precitată, în care reclamantele au fost private de beneficiul unei astfel de practici în materie de adopție.

iii.

Curtea

57.

Conform jurisprudenței Curții, termenii „prevăzută de lege” din cuprinsul articolului 8 § 2 presupun nu numai ca măsura sau măsurile să aibă o bază în dreptul intern, ci se referă și la calitatea legii în cauză: aceasta trebuie să fie accesibilă justițiabililor și previzibilă. Pentru a răspunde criteriului previzibilității, legea trebuie să enunțe cu suficientă precizie condițiile în care o măsură poate fi aplicată, pentru a permite persoanelor interesate să își adapteze conduita corespunzător, cu indicații adecvate, dacă este cazul (a se vedea, de exemplu,

Rotaru împotriva României

[MC], nr. 28341/95, § 55, CEDH 2000

‑

V, și

Sabanchiyeva și alții împotriva Rusiei

, nr. 38450/05, § 124, CEDH

2013 (extrase)).

58.

Curtea apreciază că aceste condiții sunt întrunite în prezenta cauză. Ea notează în primul rând că reclamanții nu aduc nicio dovadă în sprijinul afirmației conform căreia în Franța ar fi existat anterior o practică mai liberală cu privire la recunoașterea unei legături de filiație între copiii născuți în străinătate dintr-o gestație pentru altul și părinții de intenție. Mai departe, ea constată că, la epoca faptelor, articolele 16-7 și 16-9 din Codul civil prevedeau deja expres nulitatea convențiilor de gestație pentru altul și enunțau caracterul de ordine publică al nulității. Este adevărat că Curtea de Casație nu se pronunțase încă de o manieră generală asupra chestiunii recunoașterii în dreptul francez a legăturilor de filiație între părinții de intenție și copiii născuți în străinătate în baza unei convenții de gestație pentru altul. Cu toate acestea, ea afirmase deja, într-un caz în care mama purtătoare era mama biologică, că o astfel de convenție era contrară principiilor indisponibilității corpului uman și a stării civile a persoanei. Într-un caz similar, ea ajunsese la concluzia că o asemenea convenție împiedica stabilirea unei legături juridice de filiație între copilul astfel conceput și mama de intenție, dar mai ales transcrierea în registrele de stare civilă a informațiilor ce figurau pe certificatul de naștere întocmit în străinătate (paragrafele 30 și 33 de mai sus). Or, Curtea de Casație, în baza acestor dispoziții din Codul civil și conform acestei jurisprudențe explicite, a decis, pe de o parte, că hotărârea Curții Supreme din California din 14 iulie 2000 era contrară concepției franceze de ordine publică de drept internațional prin aceea că dădea efecte unei convenții de gestație pentru altul și, pe de altă parte, că transcrierea certificatelor de naștere, întocmite în aplicarea acelei hotărâri judecătorești, în registrele de stare civilă franceză, trebuia anulată. În opinia Curții, reclamanții nu puteau, în aceste condiții, să nu fi cunoscut faptul că exista cel puțin un risc serios ca instanțele franceze să decidă de această manieră în cazul lor, chiar dacă nicio dispoziție din dreptul intern nu se opunea expres recunoașterii unei legături de filiație între primii și cei de-al treilea și al patrulea dintre ei, chiar în ciuda principiului efectului atenuat al ordinii publice (pe care, de altfel, Consiliul de Stat îl consideră inaplicabil în această situație; ...). În consecință, Curtea consideră că ingerința era „prevăzută de lege”, în sensul articolului 8 din Convenție.

b)

Scopuri legitime

59.

Reclamanții observă că Ministerul Public solicitase, din proprie inițiativă, transcrierea hotărârii pronunțate în cazul lor în Statele Unite ale Americii, după care, la mai multe luni de la obținerea transcrierii, a sesizat instanțele interne cu o acțiune în anulare ei. În opinia lor, ținând seama de aceste acțiuni contradictorii, nu se putea reține că autoritățile franceze ar fi urmărit un scop legitim.

60.

Guvernul a răspuns că refuzul de transcriere în registrele franceze a actelor de stare civilă americane era motivat de faptul că o astfel de transcriere ar fi conferit efecte unei convenții de gestație pentru altul, interzisă formal printr-o dispoziție internă de ordine publică și sancționată penal în cazul practicării sale în Franța. El a subliniat că dreptul francez reflectă astfel principiile etice și morale ce sunt contrare transformării corpului uman într-un instrument comercial și reducerii copilului la a fi obiectul unui contract. Guvernul deduce de aici că ingerința avea drept „scopuri legitime” apărarea ordinii, prevenirea săvârșirii de infracțiuni, protecția sănătății și protecția drepturilor și libertăților altora. El mai adaugă că, dacă parchetul a solicitat transcrierea certificatelor de naștere ale celor de-a treia și de-a patra reclamante, a făcut-o cu scopul clar de a solicita ulterior anularea lor. Procedând astfel, parchetul s-a conformat articolului 511 din Circulara generală cu privire la statutul civil din 11 mai 1999, care prevede transcrierea din oficiu atunci când există un interes legat de ordinea publică, îndeosebi când este necesar să se anuleze un act de stare civilă privitor la un cetățean francez, întocmit în străinătate conform procedurilor locale.

61.

Curtea nu este convinsă de susținerile reclamanților. Simplul fapt că Ministerul Public a solicitat transcrierea hotărârii Curții Supreme din California din 14 iulie 2000, pentru ca apoi să ceară anularea ei, nu poate conduce Curtea la o concluzie în sensul că scopul urmărit de ingerința litigioasă nu figura printre cele enumerate în al doilea paragraf al articolului 8. Acestea fiind spuse, ea nu este convinsă nici de susținerea Guvernului, conform căreia scopul era asigurarea „apărării ordinii” și a „prevenției faptelor penale”. Ea constată că Guvernul nu stabilește că fapta cetățenilor francezi de a recurge la gestația pentru altul într-o țară unde aceasta este legală ar constitui o infracțiune în dreptul francez. În acest sens, ea notează că, deși în cauză a fost deschisă o investigație pentru „fapta de intermediere a gestației pentru altul” și pentru fapta de fals privind identitatea ce a adus atingere statutului civil al copiilor”, judecătorul de instrucție a emis o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale, pe motiv că, fiind săvârșite pe teritoriu american, unde nu erau calificate ca fapte penale, nu constituiau delicte ce puteau fi pedepsite pe teritoriu francez (paragrafele 15-16 de mai sus).

62.

În schimb, Curtea înțelege că motivul pentru care Franța a refuzat să recunoască o legătură de filiație între copiii născuți în străinătate dintr-o gestație pentru altul și părinții de intenție constă în dorința de a descuraja propriii cetățeni de a recurge, în afara teritoriului național, la o metodă de reproducere asistată care este interzisă pe teritoriul său cu scopul, conform percepției sale asupra problemei, de a proteja copiii și – așa cum reiese din studiul Consiliului de Stat din 9 aprilie 2009 (...) – pe mama purtătoare. În consecință, Curtea acceptă că Guvernul poate considera că ingerința litigioasă viza două dintre scopurile legitime enumerate în al doilea paragraf al articolului 8 din Convenție: „protecția sănătății” și ”protecția drepturilor și a libertăților altora”.

c)

„Necesară”, „într-o societate democratică”

i.

Reclamanții

63.

Reclamanții admit faptul că, în lipsa unei abordări comune la nivel european, Statele membre dispun în principiu de o marjă largă de apreciere în privința elaborării dispozițiilor legale referitoare la gestația pentru altul. Cu toate acestea, ei apreciază că această marjă de apreciere trebuie relativizată în speță. De fapt, în opinia lor, pe de o parte, problema nu ține de compatibilitatea cu Convenția a interdicției gestației pentru altul, la nivelul unui Stat membru; chestiunea constă în criticarea deciziei care, în Statul în care ei locuiesc, îi privează pe copiii rezultați dintr-o gestație pentru altul, practicată legal în străinătate, de actele de stare civilă ce le indică filiația, inclusiv cea față de tatăl biologic. Pe de altă parte, ei apreciază că în Europa există cel puțin o tendință favorabilă în sensul luării în seamă a unor situații ca cele din cazul lor. Făcând trimitere la hotărârea

Wagner și J.M.W.L.

precitată, ei subliniază că necesitatea de a ține cont de interesul superior al copilului are drept efect restrângerea marjei de apreciere de care dispun Statele.

64.

Cu referire la aceeași hotărâre (§ 135), reclamanții afirmă mai departe că instanțele franceze nu au efectuat examinarea concretă și minuțioasă pe care o reclamau situația lor familială și interesele din speță: curtea de apel nu ar fi făcut decât să treacă cu vederea motivul de apel referitor la încălcarea articolului 8 din Convenție, fără motivare, hotărâre validată de Curtea de Casație, care s-ar fi limitat la a afirma că măsura litigioasă nu îi împiedica pe reclamanți să trăiască împreună.

65.

De asemenea, în opinia reclamanților, poziția rigidă a Curții de Casație, cu scopul de a conserva un „efect disuasiv” deplin al interdicției gestației pentru altul, constituia de fapt o piedică pentru orice aranjament pragmatic ce ar permite recunoașterea, în numele interesului superior al copilului, a efectelor unei situații născute legal în străinătate. Ceea ce ar fi contrar jurisprudenței Curții referitoare la articolul 8, care consacră o abordare concretă a realități vieții familiale (reclamanții se referă îndeosebi la hotărârea

Wagner

precitată, § 133).

66.

Mai mult, conform susținerilor reclamanților, justificarea reținută de instanțele interne este irelevantă atâta timp cât principiul indisponibilității stării civile a persoanelor făcea obiectul a numeroase aranjamente practice – astfel, de exemplu, transsexualii pot obține pot obține o modificare a mențiunii privind sexul din actele lor de stare civilă – și recunoașterea juridică a copiilor născuți în străinătate dintr-o gestație pentru altul era dezbătută în doctrina juridică, în Parlament și în societate. Această justificare ar fi cu atât mai mult irelevantă, cu cât dreptul pozitiv ar fi în principiu favorabil părinților „de intenție”. Astfel, în cazul implantării embrionului în uterul unei terțe persoane (legal în Franța; reclamanții trimit la articolele L. 2141-4 și următoarele din Codul de sănătate publică), o femeie purtătoare a embrionului unui alt cuplu și care aduce pe lume un copil care nu este, din punct de vedere biologic, al său, are posibilitatea, întocmai ca și partenerul său, de a stabili o legătură de filiație cu acel copil, excluzându-i pe părinții biologici. În mod similar, în cazul reproducerii asistate medical cu un terț donator (de asemenea legală în Franța), nu se va putea stabili nicio legătură de filiație cu donatorul de spermă, acest lucru fiind însă posibil față de partenerul mamei (reclamanții trimit la articolele 311-19 și 311-20 din Codul civil).

67.

Reclamanții observă că la toate acestea se adaugă și faptul că ingerința nu permite atingerea scopului urmărit, de vreme ce, așa cum o subliniază și Curtea de Casație, ea nu îi privează pe copii de filiația maternă și paternă recunoscută de dreptul californian și nu îi împiedică pe reclamanți să trăiască împreună în Franța. De asemenea, comunitatea de viață efectivă și afectivă ar fi caracterizată printr-o „clandestinitate legală”. Ceea ce ar fi cu atât mai șocant în privința primului reclamant, pe care refuzul transcrierii îl privează de recunoașterea legăturii sale de paternitate cu cele de-a treia și de-a patra reclamante, deși este tatăl lor biologic și nimic nu se opune recunoașterii acestei legături în starea civilă franceză. Mai mult, reclamanții nu ar dispune de nicio altă posibilitate pentru stabilirea legală a raportului lor familial, jurisprudența Curții de Casație împiedicând nu numai transcrierea actelor de stare civilă, ci și adopția și recunoașterea posesiei de stat. Acest aspect ar diferenția în mod clar cazul lor de situația examinată de către Curte în cauza

Chavdarov împotriva Bulgariei

(nr. 3465/03, 21 decembrie 2010).

68.

Reclamanții mai subliniază că măsura litigioasă are consecințe „disproporționat de mari” asupra situației celor de-a treia și de-a patra reclamante: în lipsa recunoașterii unui raport de filiație cu primii reclamanți, ele nu au naționalitate franceză, nu au pașaport francez, nu au titlu de sejur valabil (deși sunt protejate împotriva expulzării prin faptul minorității lor) și s-ar putea lovi de imposibilitatea de a obține și deci de a beneficia la vârsta majoratului de dreptul de vot și de dreptul de sejur, fără condiții, pe teritoriul francez, putând de asemenea să fie înlăturate de la moștenirea după primii reclamanți; mai mult, în eventualitatea decesului primului reclamant sau al separării, a doua reclamantă ar fi privată de orice drept cu privire la copiii săi, în prejudiciul lor, cât și al ei; cu ocazia demersurilor administrative pentru care este necesară naționalitatea franceză sau filiația (înscrierea copiilor în sistemul de securitate socială, la cantina școlii sau la centrul de activități în aer liber sau cererile de ajutor financiar la oficiul de alocații familiale), ei trebuie să prezinte certificatul de naștere american însoțit de o traducere legalizată pentru a dovedi filiația, iar succesul demersului lor depinde de bunăvoința interlocutorilor. În acest sens, reclamanții subliniază că, în fața Curții de Casație, avocatul general s-a declarat în favoarea recunoașterii legăturii de filiație ce îi unește, în special în numele interesului superior al copiilor, iar însăși Curtea de Apel din Paris a reținut că situația ar crea dificultăți practice pentru familia Mennesson. Ei mai fac trimitere și la raportul Consiliului de Stat din 2009 asupra revizuirii legilor bioeticii, care precizează că „în practică, viața familiilor era mult mai complicată în lipsa transcrierilor, din cauza formalităților de îndeplinit cu ocazia anumitor evenimente din viață”. Ei mai adaugă că, în hotărârea

Wagner

precitată (§ 132), Curtea a recunoscut în special că, în acest tip de situație, nu s-a ținut cont de „realitatea socială” și că „copilului nu i se acorda o protecție juridică ce ar face posibilă integrarea sa completă în familia sa [în speță] adoptivă”. De asemenea, ei își mai pun problema sensului pe care l-ar avea refuzul de a transcrie certificatele de naștere întocmite în străinătate dacă, conform susținerilor Guvernului, astfel de acte ar produce efecte depline în Franța și transcrierea lor nu ar fi decât o formalitate.

69.

Reclamanții mai susțin că concluzia de neîncălcare a articolului 8, la care a ajuns Curtea în cauzele

A., B. și C.

împotriva Irlandei

[MC] (nr. 25579/05, CEDH 2010) și

S.H. și alții împotriva Austriei

[MC] (nr. 57813/00, CEDH 2011), care priveau accesul la avort și, respectiv, accesul la reproducerea asistată medical, se baza îndeosebi pe constatarea că, dacă dreptul intern interzicea acele practici, el nu împiedica indivizii să plece în străinătate pentru a beneficia de ele și, în cauza

S.H.

, pe ideea că filiațiile paternă și maternă erau „guvernate de dispoziții clare din Codul civil [ce respectau] dorințele părinților”.

70.

În cuprinsul răspunsurilor la întrebările suplimentare formulate de președintele Secției (paragraful 5 de mai sus), reclamanții indică faptul că, în sensul articolului 311-14 din Codul civil, filiația este guvernată de legea națională a mamei de la data nașterii copilului (și, dacă mama nu este cunoscută, de legea națională a copilului) sau, conform jurisprudenței Curții de Casație (Civ., Secția I, 11 iunie 1999), de legea națională indicată în certificatul de naștere. Or, din decizia pronunțată la data de 14 iulie 2000 de către Curtea Supremă a Californiei, reiese că părinții oficiali ai celor de-a treia și de-a patra reclamante sunt primii reclamanți. Autoritățile și instanțele franceze ar fi refuzat să facă această constatare, cu consecința că, mama nefiind recunoscută în sensul dreptului francez, filiația nu ar putea fi guvernată de legea statului al cărui cetățean este. Ea va fi prin urmare guvernată de legea națională a celor de-a treia și de-a patra reclamante, adică de legea americană. Cum legătura de filiație dintre acestea și primii reclamanți nu a putut fi stabilită conform dreptului francez și cum hotărârile din 13 septembrie 2013 ale Curții de Casație au anulat recunoașterile de paternitate efectuate de către tații biologici ai copiilor născuți dintr-o gestație pentru altul efectuată în străinătate (...), cele de-a treia și de-a patra reclamante nu ar putea dobândi naționalitatea franceză în temeiul articolului 18 din Codul civil („are naționalitate franceză copilul al cărui cel puțin un părinte este francez”), deși primul reclamant este tatăl lor biologic. Reclamanții mai adaugă că, în ciuda circularei din 25 ianuarie 2013 (...), cele de-a treia și de-a patra reclamante nu pot obține un certificat de naționalitate. De fapt, în opinia lor, din cauza hotărârii pronunțate în cazul lor de către Curtea de Casație și a jurisprudenței sale din data de 13 septembrie 2013, ce a calificat drept „fraudulos” procesul ce a permis întocmirea certificatului de naștere al unui copil născut în străinătate dintr-o convenție de gestație pentru altul, certificatele de naștere americane ale copiilor nu erau valabile în sensul articolului 47 din Codul civil, ceea ce făcea dispoziția inoperantă. Ei mai adaugă că scopul circularei este de a nu împiedica eliberarea unui certificat de naționalitate pe motivul unei simple suspiciuni că s-ar fi recurs la gestația pentru altul; ea ar fi, prin urmare, lipsită de efect în situații ca a lor, în care instanțele au constatat explicit că a existat o convenție de gestație pentru altul. În sprijinul acestei susțineri, ei indică faptul că nu au primit niciun răspuns la cererea de eliberare a unui certificat de naționalitate franceză pentru cele de-a treia și de-a patra reclamante, cereri depuse la 16 aprilie 2013 de către primul reclamant la serviciul de grefă al Judecătoriei din Charenton Le Pont. Ei au depus la dosar recipisele cu confirmare de primire semnate la 31 octombrie 2013 și, respectiv, 13 martie 2014, de către grefier și menționând că cererea „este încă în lucru la serviciul de grefă, așteptând întoarcerea cererii de autentificare trimise la Consulatul din Los Angeles, California”. Reclamanții mai menționează că, din cauza îndeosebi a jurisprudenței Curții de Casație din 13 septembrie 2013, primul dintre ei nu poate să le recunoască pe cele de-a treia și de-a patra reclamante, chiar dacă este tatăl lor biologic.

ii.

Guvernul

71.

Guvernul susține că lipsa transcrierii actelor de stare civilă străine, cum ar fi certificatele de naștere ale celor de-a treia și de-a patra reclamante, nu împiedică producerea deplină a efectelor lor pe teritoriul francez. Astfel, în primul rând, în baza unor astfel de acte se eliberează certificate de naționalitate franceză atunci când se stabilește că unul dintre părinți este francez (Guvernul depune la dosar o copie a circularei ministrului justiției din 25 ianuarie 2013 și observă că reclamanții nu au făcut niciun demers în sensul dobândirii naționalității franceze pentru cele de-a treia și de-a patra reclamante) și că minorii nu pot face obiectul unor măsuri de expulzare din Franța; în al doilea rând, primii doi reclamanți își exercită deplinătatea autorității lor parentale asupra celor de-a treia și de-a patra reclamante, în baza actelor de stare civilă americane ale acestora din urmă; în al treilea rând, în eventualitatea unui divorț, judecătorul specializat în cauze de familie ar fixa locul de reședință și drepturile de vizită ale părinților, așa cum acestea sunt desemnate în actul de stare civilă străin; în al patrulea rând, cum dovada calității de moștenitor poate fi făcută prin orice mijloc, cele de-a treia și de-a patra reclamante ar fi în măsură să îi moștenească pe primii reclamanți în baza actelor de stare civilă americane, în condițiile dreptului comun. De asemenea, Guvernul observă că reclamanții au depășit problemele despre care fac vorbire, de vreme ce ei nu pretind că nu ar fi putut să le înscrie pe cele de-a treia și de-a patra reclamante la serviciul de securitate socială sau la școală, ori că nu ar fi putut beneficia de ajutoarele sociale gestionate de oficiul de alocații familiale și pentru că, de o manieră generală, ei nu au dovedit că se confruntă „numeroase dificultăți cotidiene” din cauza refuzului de transcriere. El își pune întrebarea impactului real al ingerinței în viața familială a reclamanților, aceasta din urmă fiind redusă la imposibilitatea lor de a le fi emise acte de stare civilă franceze.

72.

Guvernul insistă asupra faptului că, din grija de a scoate în afara legii orice posibilitate de comercializare a corpului uman, de a garanta respectarea principiului indisponibilității corpului uman și a stării civile a persoanei și de a proteja interesul superior al copilului, legiuitorul, exprimând voința generală a poporului francez, a decis să nu autorizeze gestația pentru altul. Judecătorul francez a aplicat consecințele în mod corespunzător, refuzând să transcrie actele de stare civilă ale persoanelor născute dintr-o gestație pentru altul efectuată în străinătate: a permite această transcriere ar fi echivalat cu acceptarea tacită a eludării conștiente și nesancționabile a dreptului intern și ar fi periclitat aplicarea coerentă a întregului dispozitiv de interdicție.

El adaugă, în ceea ce privește chestiunea specifică a lipsei transcrierii filiației paternale, că ea decurge din faptul că primii reclamanți au apelat la convenția de surogat în calitate de cuplu și că „nu este cazul” să se disocieze situațiile respective ale fiecăruia dintre ei. De asemenea, el mai estimează că, ținând seama de diversitatea de temeiuri și de modalități de stabilire a filiației prevăzute de dreptul francez, privilegiul ce ar putea fi astfel acordat unui criteriu strict biologic „ar apărea ca fiind foarte contestabil”. În sfârșit, el consideră că, „în termenii interesului copilului, pare preferabil ca ambii părinți să fie plasați la același nivel de consacrare juridică a raporturilor existente între aceștia și copiii lor.”

73.

Guvernul mai adaugă că, gestația pentru altul fiind un subiect de ordin moral și etic și neexistând un consens între Statele membre asupra chestiunii, acestora din urmă trebuie să li se recunoască o marjă largă de apreciere în materie, precum și în ceea ce privește modalitatea de reglementare a efectelor filiației stabilite, în acest context, în străinătate. În opinia sa, având în vedere această marjă de apreciere largă și faptul că viața familială a reclamanților se desfășoară într-o manieră normală, în baza stării civile americane a copiilor și că interesul superior al acestora din urmă este protejat, ingerința în exercitarea drepturilor garantate de articolul 8 din Convenție este „extrem de proporțională” cu scopurile urmărite, de o așa manieră încât nu există o încălcare a acestei dispoziții.

74.

În cadrul răspunsurilor sale la întrebările complementare formulate de președintele secției (paragraful 5 de mai sus), Guvernul a indicat că legea aplicabilă stabilirii filiației celor de-a treia și de-a patra reclamante este, în temeiul articolelor 311-14 din Codul civil, legea națională a mamei sau, conform jurisprudenței Curții de Casație (Civ., Secția I, 11 iunie 1996, Bull. civ. Nr. 244), a femeii care i-a adus pe lume; prin urmare, este vorba despre legea națională a mamei purtătoare, ceea ce înseamnă, în speță, legea americană; or, în temeiul acestei legi, primii reclamanți sunt părinții celor de-a treia și de-a patra reclamante, a doua reclamantă fiind „mama lor legală”. Guvernul mai adaugă că, atunci când satisfac cerințele articolului 47 din Codul civil și independent de transcrierea lor, certificatele de naștere străine își produc efectele pe teritoriul francez, îndeosebi în ceea ce privește dovada filiației menționate în cuprinsul lor. El precizează că articolul 47 este aplicabil în speță, chiar în condițiile anulării transcrierii certificatelor de naștere americane ale celor de-a treia și de-a patra reclamante prin decizia Curții de Casație din 6 aprilie 2011 și că din jurisprudența acesteia reiese că convențiile de gestație pentru altul sunt nule absolut și cauza de nulitate este una de ordine publică, ele neputând produce efecte în dreptul francez în materia filiației. În consecință, articolul 18 din Codul civil – conform căruia are naționalitate franceză copilul al cărui cel puțin un părinte este cetățean francez – este aplicabil atunci când existența unui raport de filiație legal stabilit este dovedită prin remiterea unui act de stare civilă străin, a cărui valoare probatorie nu poate fi contestată. În sfârșit, Guvernul indică faptul că primul reclamant nu ar putea să le recunoască în Franța pe cele de-a treia și de-a patra reclamante, Curtea de Casație hotărând la data de 13 septembrie 2013 că recunoașterea de paternitate efectuată de către un tată de intenție cu privire la un copil născut dintr-un contrat de gestație pentru altul trebuie anulată pe motiv de fraudă la lege săvârșită de autorul său prin faptul recurgerii la această procedură.

iii.

Curtea

α.

Considerații generale

75.

Curtea notează susținerea Guvernului în sensul că, în materia din speță, Statele membre se bucură de o marjă de apreciere considerabilă pentru a decide ce este „necesar într-o societate democratică”. Ea mai notează că reclamanții nu contestă acest fapt, apreciind în schimb că întinderea acestei marje trebuie relativizată în speță.

76.

Curtea împărtășește analiza reclamanților.

77.

Ea amintește că întinderea marjei de apreciere de care beneficiază Statele variază în funcție de circumstanțe, domenii și context și că prezența sau absența unui numitor comun în sistemele juridice ale Statelor membre poate reprezenta un factor relevant în acest sens (a se vedea, de exemplu,

Wagner și J.M.W.L.

și

Negrepontis-Giannisis

, precitate, § 128 și, respectiv, § 69). Astfel, pe de o parte, atunci când nu există un consens la nivelul Statelor membre ale Consiliului Europei, fie că este vorba despre importanța relativă a interesului în joc, fie despre modalitățile cele mai bune pentru a-l proteja, și în mod special când cauza ridică probleme morale sau etice delicate, marja de apreciere este largă. Pe de altă parte, atunci când în joc se află un aspect deosebit de important al existenței sau identității unui individ, marja de apreciere acordată Statului este în mod normal restrânsă (a se vedea, în special,

S.H.

precitată, § 94).

78.

Curtea observă că în speță nu există un consens în Europa nici cu privire la legalitatea gestației pentru altul, nici cu privire la recunoașterea juridică a raportului de filiație între părinții de intenție și copiii astfel concepuți în străinătate. Astfel, din analiza de drept comparat pe care a efectuat-o, reiese că gestația pentru altul este interzisă în mod expres în cincisprezece din cele treizeci și cinci de State membre ale Consiliului Europei – altele decât Franța – analizate; în zece dintre ele, fie ea este interzisă prin dispoziții generale sau nu este tolerată, fie problema legalității sale este incertă; în schimb, ea este autorizată în mod expres în șapte State și pare a fi tolerată în alte patru. În treisprezece din cele treizeci și cinci de State, este posibil să se obțină recunoașterea juridică a legăturii de filiație dintre părinții de intenție și copiii rezultați dintr-o gestație pentru altul practicată legal în străinătate. Această opțiune pare de asemenea posibilă în unsprezece dintre aceste State (dintre care în unul posibilitatea este acordată doar în ce privește raportul de filiație paternă, atunci când tatăl de intenție este tatăl biologic), dar exclusă în celelalte unsprezece (cu excepția, probabil, a posibilității în unul dintre ele de a obține recunoașterea raportului de filiație paternă atunci când tatăl de intenție este tatăl biologic) (...).

79.

Această lipsă de consens reflectă faptul că recurgerea la gestația pentru altul suscită probleme de ordin etic delicate. Ea confirmă, de asemenea, că Statelor trebuie să li se acorde, în principiu, o marjă largă de apreciere, în ce privește nu numai decizia de a autoriza sau nu acest mod de procreare, ci în egală măsură și cea de a recunoaște sau nu o legătură de filiație între copiii concepuți legal prin gestația pentru altul în străinătate și părinții de intenție.

80.

Totuși, trebuie ținut seama și de faptul că un aspect esențial al identității persoanelor este în joc atunci când vine vorba de filiație. Prin urmare, este necesar ca marja de apreciere de care dispune Statul pârât în speță să fie redusă.

81.

Mai mult, soluțiile la care recurge Statul, chiar în limita acestei marje, nu sunt excluse de la controlul Curții. Acesteia îi revine sarcina de a examina cu atenție argumentele de care s-a ținut seama pentru a ajunge la soluția aleasă și de a cerceta dacă s-a realizat un just echilibru între interesele Statului și cele ale persoanelor direct vizate de respectiva soluție (a se vedea,

mutatis mutandis

,

S.H. și alții

, precitată, § 97). Pentru a proceda astfel, ea trebuie să țină cont de principiul esențial conform căruia, ori de câte ori situația unui copil este în joc, interesul superior al acestuia din urmă trebuie să primeze (a se vedea, printre multe altele,

Wagner și J.M.W.L.

, precitată, §§

133-134, și

E.B. împotriva Franței

[MC], nr. 43546/02, §§ 76 și 95, 22

ianuarie 2008).

82.

În speță, Curtea de Casație a susținut că ordinea publică de drept internațional franceză împiedica transcrierea în registrele de stare civilă franceze a unui certificat de naștere întocmit în executarea unei decizii judecătorești străine ce conține dispoziții contrare principiilor esențiale ale dreptului francez. Ea a subliniat mai departe că, în dreptul francez, convențiile de gestație pentru altul erau nule în virtutea unei nulități de ordine publică și că era contrar „principiului esențial de drept francez” al indisponibilității stării civile a persoanei de a le conferi efecte juridice în materia filiației. Ea a dedus de aici că, în măsura în care conferea efecte unei convenții de gestație pentru altul, hotărârea pronunțată în cauza reclamanților de către Curtea Supremă a Californiei era contrară concepției franceze asupra ordinii publice de drept internațional și că, întocmite în aplicarea acestei hotărâri, actele de naștere americane ale celor de-a treia și de-a patra reclamante nu puteau fi transcrise în registrele de stare civilă franceze (paragraful 27 de mai sus).

83.

Prin urmare, posibilitatea reclamanților de a obține recunoașterea, în dreptul francez, a raportului de filiație între primii și cele de-a treia și de-a patra reclamante este, conform Curții de Casație, o consecință a deciziei de ordin etic luată de legiuitorul francez în sensul interzicerii gestației pentru altul. Guvernul subliniază în acest sens că instanțele interne au aplicat în mod corect consecințele acestei decizii prin refuzul transcrierii actelor de stare civilă străine ale copiilor născuți dintr-o gestație pentru altul practicată în afara Franței. În opinia sa, a permite această transcriere ar fi echivalat cu acceptarea tacită a faptului că dreptul intern a fost eludat și ar fi periclitat aplicarea coerentă a dispozițiilor de interdicție a gestației pentru altul.

84.

Curtea constată că această abordare se manifestă prin recurgerea la o excepție de ordine publică internațională, specifică dreptului internațional privat. Ea nu urmărește să o aducă în discuție în această manieră. Totuși, ea trebuie să verifice dacă, aplicând acest mecanism în speță, instanțele interne au ținut cont așa cum trebuie de necesitatea realizării unui just echilibru între interesul comunității de a asigura că membrii săi se conformează alegerii efectuate democratic în acea comunitate și interesul reclamanților – interesul superior al copiilor primând – de a-și exercita pe deplin drepturile la respectarea vieții lor private și de familie.

85.

Ea notează în acest sens că Curtea de Casație a apreciat că imposibilitatea de transcriere a certificatelor de naștere americane ale celei de-a treia și de-a patra reclamante în registrele de stare civilă franceze nu aducea atingere nici dreptului de respectare a vieții lor private și de familie, nici interesului lor superior în calitate de copii, atâta timp cât aceasta nu le priva de filiația maternă și paternă recunoscută de dreptul californian și nici nu le împiedica să trăiască în Franța alături de primii reclamanți (paragraful 27 de mai sus).

86.

Curtea apreciază că în speță trebuie să se facă o distincție între, pe de o parte, dreptul reclamanților la respectarea vieții lor de familie și, pe de altă parte, dreptul celor de-a treia și de-a patra reclamante la respectarea vieții lor private.

β.

Cu privire la dreptul reclamanților la respectarea vieții lor de familie

87.

În ceea ce privește primul punct, Curtea consideră că lipsa recunoașterii în dreptul francez a legăturii de filiație între primii și cele de-a treia și de-a patra reclamante le afectează în mod necesar viața lor de familie. Ea notează în acest sens că, așa cum au subliniat și reclamanții, Curtea de Apel din Paris a recunoscut în speță că situația astfel creată ar da naștere unor „dificultăți concrete” (paragraful 24 de mai sus). Ea mai observă că, în cuprinsul raportului său din 2009 asupra revizuirii legilor bioeticii, Consiliul de Stat a subliniat că, „în practică, viața acestor familii era mult mai complicată în lipsa transcrierilor, din cauza formalităților de îndeplinit cu ocazia anumitor evenimente din viață” (...).

88.

Astfel, nedispunând de acte de stare civilă franceze sau de livrete de familie franceze, reclamanții sunt constrânși să prezinte actele de stare civilă americane – netranscrise – însoțite de o traducere legalizată, de fiecare dată când accesul la un drept sau la un serviciu presupune dovada filiației, și sunt confruntați uneori cu o atitudine de suspiciune sau cel puțin cu lipsa de înțelegere din partea persoanelor cărora li se adresează. Ei amintesc, în acest sens, de dificultățile intervenite cu ocazia înscrierii celor de-a treia și de-a patra reclamante în sistemul de securitate socială, la cantina școlii sau la un centru de activități în aer liber și a depunerii cererilor de ajutor financiar la oficiul de alocații familiale.

89.

Mai mult, faptul că cei doi copii nu au un raport de filiație nici cu primul reclamant, nici cu a doua reclamantă în dreptul francez, are drept consecință, cel puțin în prezent, lipsa recunoașterii naționalității franceze pentru acestea. Această circumstanță este de natură a complica deplasările în familie și a suscita îngrijorări – chiar nefondate, așa cum susține Guvernul – în privința dreptului de sejur în Franța al celor de-a treia și de-a patra reclamante după majorat și, prin urmare, a stabilității celulei familiale. Guvernul susține că, având în vedere mai ales circulara ministrului justiției din 25 ianuarie 2013 (...), cele de-a treia și de-a patra reclamante pot obține un certificat de naționalitate franceză în temeiul articolului 18 din Codul civil, care dispune în sensul că „are naționalitate franceză copilul al cărui cel puțin unul dintre părinți este francez”, prin simpla prezentare a certificatelor de naștere americane.

90.

Cu toate acestea, Curtea notează că această posibilitate continuă să ridice semne de întrebare.

În primul rând, ea observă că, în sensul textului de lege astfel invocat, naționalitatea franceză este acordată în baza naționalității unuia sau altuia dintre părinți. Or, ea constată că tocmai determinarea juridică a părinților se află în centrul plângerii cu care a fost sesizată Curtea. Astfel, în urma lecturii argumentelor reclamanților și a răspunsurilor Guvernului, ar reieși că regulile de drept internațional privat fac ca recurgerea la articolul 18 din Codul civil în vederea stabilirii naționalității franceze pentru cele de-a treia și de-a patra reclamante să fie în mod deosebit complexă, dacă nu chiar incertă în speță.

În al doilea rând, Curtea observă că Guvernul se bazează pe articolul 47 din Codul civil. Această dispoziție precizează că actele de stare civilă întocmite în străinătate și redactate cu respectarea formelor specifice țărilor în cauză sunt considerate valabile „doar dacă nu există alte acte sau documente deținute, date exterioare sau elemente ale însăși actului respectiv din care să rezulte că actul este ilegal, falsificat sau că faptele pe care le conține nu corespund realității”. Prin urmare, se pune problema de a ști dacă această excepție se aplică într-o situație precum cea din prezenta speță, în care s-a stabilit că copiii în cauză sunt rezultați dintr-o gestație pentru altul efectuată în străinătate, ceea ce Curtea de Casație a analizat drept o fraudă la lege. Or, deși a fost invitat de către Președinte să răspundă la această întrebare și să precizeze dacă exista un risc ca un certificat de naționalitate astfel întocmit să fie ulterior contestat, anulat sau retras, Guvernul nu a furnizat nicio indicație. În plus, cererea depusă în acest sens la 16 aprilie 2013 la grefa Judecătoriei din Paris de către primul reclamant era încă fără rezultat, unsprezece luni mai târziu: grefierul șef a precizat la 31 octombrie 2013 și apoi la 13 martie 2014 că aceasta era „în lucru”, „în așteptarea întoarcerii cererii de autentificare trimise la Consulatul din Los Angeles” (paragraful 28 de mai sus).

91.

La toate acestea se adaugă îngrijorările complet rezonabile cu privire la protejarea vieții de familie între a doua reclamantă și cele de-a treia și a patra reclamante în caz de deces al primului reclamant sau de separare a cuplului.

92.

Totuși, indiferent de importanța riscurilor potențiale pentru viața familială a reclamanților, Curtea apreciază că ea trebuie să se edifice ținând cont de obstacolele concrete pe care aceștia au trebuit să le surmonteze efectiv din cauza lipsei de recunoaștere în dreptul francez a legăturii de filiație între primii și cele de-a treia și de-a patra reclamante (a se vedea,

mutatis mutandis

,

X, Y și Z

, precitată, § 48). Or, ea constată că reclamanții nu pretind că dificultățile pe care le enumeră au fost insurmontabile și nu dovedesc că imposibilitatea de a obține recunoașterea unei legături de filiație în dreptul francez îi împiedică să beneficieze în Franța de dreptul la respectarea vieții lor de familie. În acest sens, ea constată că aceștia au putut să se stabilească toți patru în Franța la scurt timp după nașterea celor de-a treia și de-a patra reclamante, că sunt în măsură să locuiască în acest Stat împreună, în condiții în general similare celor în care trăiesc celelalte familii și că nu se poate considera că există un risc ca autoritățile să decidă separarea lor pe motivul situației lor în lumina dreptului francez (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Chavdarov împotriva Bulgariei

, nr. 3465/03, § 49-50 și 56, 21 decembrie 2010).

93.

Curtea mai observă că, pentru a respinge motivele de recurs formulate în temeiul Convenției, Curtea de Casație a subliniat că anularea transcrierilor din registrele franceze de stare civilă a certificatelor de naștere ale celor de-a treia și de-a patra reclamante nu le împiedica pe acestea de a trăi cu primii reclamanți în Franța (paragraful 27 de mai sus). Curtea conchide că în speță, în conformitate cu ceea ce a judecat ca fiind important în cauza

Wagner și J.M.W.L.

(hotărâre precitată, § 135), instanțele franceze nu sunt scutite de o examinare concretă a situației, întrucât, procedând astfel, ele au estimat implicit, dar în mod necesar, că dificultățile practice cu care reclamanții se puteau confrunta în viața lor familială în absența recunoașterii în dreptul francez a legăturii stabilite între ei în străinătate nu ar depăși limitele impuse de respectarea articolului 8 din Convenție.

94.

Astfel, în considerarea, pe de o parte, a efectelor concrete ale nerecunoașterii în dreptul francez a legăturii de filiație între primii reclamanți și cele de-a treia și de-a patra reclamante asupra vieții lor de familie și, pe de altă parte, a marjei de apreciere de care dispune Statul pârât, Curtea apreciază că prin situația creată ca urmare a concluziei Curții de Casație în speță se realizează un just echilibru între interesele reclamanților și cele ale Statului, în ceea ce privește dreptul la respectarea vieții lor de familie.

95.

Rămâne de stabilit dacă același lucru este valabil și în ceea ce privește dreptul celor de-a treia și de-a patra reclamante la respectarea vieții lor private.

γ.

Cu privire la dreptul celor de-a treia și de-a patra reclamante la respectarea vieții lor private

96.

Așa cum a reiterat Curtea, respectarea vieții private presupune ca fiecare persoană să-și poată determina detaliile identității sale de ființă umană, ceea ce include și filiația (...); un aspect esențial al identității persoanelor intră în joc atunci când este vorba despre filiație (paragraful 80 de mai sus). Or, conform dreptului pozitiv actual, cele de-a treia și de-a patra reclamante se află, din acest punct de vedere, într-o situație de incertitudine juridică. Deși este adevărat că o legătură de filiație cu primii reclamanți a fost recunoscută de instanțele franceze în măsura în care a fost stabilită de dreptul californian, refuzul de a conferi vreun efect hotărârii judecătorești americane și de a transcrie starea civilă astfel rezultată dovedește în același timp că această legătură nu este recunoscută de ordinea juridică franceză. Cu alte cuvinte, fără a ignora faptul că fetele au fost identificate în altă parte ca fiind copiii primilor reclamanți, cu toate acestea Franța le neagă acest statut la nivelul ordinii sale juridice. Curtea consideră că o astfel de contradicție aduce atingere identității lor în cadrul societății franceze.

97.

Pe de altă parte, deși articolul 8 din Convenție nu garantează un drept de a obține o anumită naționalitate, rămâne un fapt stabilit că naționalitatea constituie un element al identității persoanei (

Genovese împotriva Maltei

, nr.

53124/09, §

33, 11 octombrie 2011). Or, așa cum Curtea a remarcat deja, deși tatăl lor este cetățean francez, cele de-a treia și de-a patra reclamante se confruntă cu o incertitudine îngrijorătoare cu privire la posibilitatea de a obține recunoașterea naționalității franceze în temeiul articolului 18 din Codul civil (...). O astfel de incertitudine este de natură a avea repercusiuni negative asupra definirii propriei lor identități.

98.

Curtea mai constată că faptul de a nu fi identificate în dreptul francez ca fiind copiii primilor reclamanți comportă, pentru cele de-a treia și de-a patra reclamante, consecințe asupra drepturilor acestora la moștenirea celor dintâi. Ea notează că Guvernul neagă acest lucru, dar observă totuși că Consiliul de Stat a subliniat că, în absența recunoașterii în Franța a filiației stabilite în străinătate față de mama de intenție, copilul născut în străinătate dintr-o gestație pentru altul nu poate să o moștenească decât dacă aceasta l-a instituit legatar, drepturile succesorale fiind calculate ca și cum el ar fi fost un terț (...), adică mai puțin favorabil. Aceeași situație există și în cazul succesiunii după tatăl de intenție, chiar dacă acesta este sau nu și tatăl biologic, precum în speță. Și în această situație este vorba despre un aspect legat de identitatea filială de care copiii născuți dintr-o gestație pentru altul practicată în străinătate sunt privați.

99.

Curtea poate accepta ca Franța să dorească a-și descuraja propriii cetățeni de la a recurge în străinătate la o metodă de procreație pe care o interzice pe teritoriul său (paragraful 62 de mai sus). Totuși, ținând cont de cele ce preced, efectele nerecunoașterii în dreptul francez a legăturii de filiație între copiii astfel concepuți și părinții de intenție nu se limitează la situația acestora din urmă, care au ales singuri modalitățile de procreație ce le sunt reproșate de autoritățile franceze: ele se răsfrâng și asupra situației copiilor însăși, al căror drept la respectarea vieții private, care implică faptul ca fiecare să-și poată stabili substanța identității sale, inclusiv filiația sa, este afectat de o manieră semnificativă. Prin urmare, se ridică o problemă serioasă de compatibilitate a acestei situații cu interesul superior al copiilor, a cărui respectare trebuie să primeze în luarea oricărei decizii în privința acestora.

100.

Această analiză capătă un contur special atunci când, așa cum este cazul în speță, unul dintre părinții de intenție este și părintele biologic al copilului. Având în vedere importanța filiației biologice ca element al identității fiecărei persoane (a se vedea, de exemplu, hotărârea

Jäggi

precitată, § 37), nu se poate susține că este în interesul unui copil ca acesta să fie privat de o legătură juridică de așa natură, atâta timp cât realitatea biologică a acestei legături este stabilită și copilul și părintele în cauză solicită recunoașterea ei deplină. Or, nu numai că legătura de filiație dintre cele de-a treia și de-a patra reclamante și tatăl lor biologic nu a fost recunoscută cu ocazia cererii de înregistrare a certificatelor de naștere, ci și consacrarea sa pe calea unei recunoașteri de paternitate sau a unei adopții ori prin efectul posesiei de stat s-ar lovi de prohibiția stabilită în acest sens prin jurisprudența Curții de Casație (...). Curtea estimează, ținând cont de consecințele acestei restricții serioase asupra identității și dreptului la respectarea vieții private a celor de-a treia și de-a patra reclamante, că prin împiedicarea pe această cale atât a recunoașterii, cât și a stabilirii în dreptul intern a raportului de filiație față de tatăl lor biologic, Statul pârât a depășit limitele permisibile ale marjei sale de apreciere.

101.

Ținând cont și de importanța ce trebuie acordată interesului copilului atunci când se pun în balanță interesele concurente din speță, Curtea concluzionează că dreptul celor de-a treia și de-a patra reclamante la respectarea vieții lor private a fost încălcat.

3.

Concluzie generală

102.

Nu a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție în ceea ce privește dreptul reclamanților la respectarea vieții lor de familie. În schimb, a existat o încălcare a acestei dispoziții în ceea ce privește dreptul celor de-a treia și de-a patra reclamante la respectarea vieții lor private.

(...)

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

(...)

2.

Hotărăște

că nu a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție cu privire la dreptul reclamanților la respectarea vieții lor de familie;

3.

Hotărăște

că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenție cu privire la dreptul celor de-a treia și de-a patra reclamante la respectarea vieții lor private;

(...)

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 26 iunie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din regulament.

Claudia Westerdiek

Mark Villiger

Grefieră

Președinte

©

Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015.

Limbile oficiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt engleza și franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu își asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului (

http://hudoc.echr.coe.int

) sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiția fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menționat anterior și la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenționați să folosiți vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactați

[email protected]

.

©

Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2015

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights (

http://hudoc.echr.coe.int

) or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact

[email protected]

.

©

Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2015

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (

www.coe.int/humanrightstrustfund

). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (

http://hudoc.echr.coe.int

) où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante:

[email protected]

.