ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3066/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.09.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 8597/17.08.2017 emisă de pârât și obligarea acestuia la plata sumei de 25 000 RON conform sentinței civile nr. 901/2015 pronunțată de Judecătoria Novaci în dosarul nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 789 din 23 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 789 din 23 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și obligarea intimatului la plata sumei de 25000 RON, conform sentinței civile nr. 901/2015 pronunțată de Judecătoria Novaci în dosarul nr. x/2015.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că în mod greșit instanța și-a întemeiat motivarea hotărârii recurate pe dispozițiile Legii nr. 213/2015, care nu era în vigoare la data deschiderii procedurii de redresare financiară a societății B., redresare care s-a efectuat în baza Legii nr. 503/2004, act normativ care, în opinia recurentului, este incident prezentei spețe, în concret trebuind aplicate dispozițiile art. 23 și 24, care nu prevăd niciun termen de solicitare a despăgubirilor.

În aceste condiții, a criticat aprecierea judecătorului fondului în sensul că dreptul de creanță al recurentului s-a născut la data pronunțării deciziei nr. 574/2016 de către Tribunalul Gorj, în realitate, acest drept născându-se la data de 19.05.2013, la care a avut loc evenimentul asigurat, termenul de 90 de zile menționat în hotărârea de apel aplicându-se doar în cazul în care dosarul de daună s-a deschis în perioada dintre data închiderii procedurii de redresare financiară și data declarării falimentului societății de asigurare, cu privire la acest aspect făcând trimitere la dispozițiile art. 12 și 13 din Legea nr. 213/2015, ale căror texte le enunță.

În fine, a invocat data redactării deciziei nr. 574/2016 a Tribunalului Gorj și data comunicării acestei decizii.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 21 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 25 martie 2020, cauza a fost suspendată de plin drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgentă pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură, prin rezoluția din data de 21 mai 2020, fixându-se termen pentru redeschiderea judecății la data de 1 iulie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin înntâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

La data de 19.05.2013, reclamantul A., aflându-se în misiune de patrulare, în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, cu autovehiculul MRAP nr. NZ1JF4, a fost implicat într-un eveniment rutier, urmare a exploziei unei anvelope a autovehiculul în care se afla, fiind diagnosticat cu fractura piramida nazală, necesitând internarea în spital până pe data de 20 mai 2013.

Cererea de plată pentru a primi despăgubirile aferente riscului asigurat a fost depusă în termen legal încă din anul 2014, societatea B., cu care UM 01020 Dej, din care a făcut parte reclamantul, avea încheiată polița de asigurare pentru personalul care a desfășurat misiunea în Afganistan, achitându-i suma de 1250 euro.

Reclamantul, nemulțumit de această despăgubire a contestat suma în instanța, iar prin sentința civilă nr. 901 din 29.10.2015 pronunțată de Judecătoria Novaci societatea de B. S.A. a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 25.000 RON reprezentând daune morale, hotărâre care a devenit definitivă prin decizia nr. 574/01.11.2016 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2015.

La data de 11.04.2017, reclamantul s-a adresat cu cerere de plată Fondului de Garantare a Asiguraților, care a emis decizia nr. 8597 din 17.08.2017, prin care a respins cererea de plată ca tardiv formulată, reținând că aceasta a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 8597/17.08.2017 emisă de pârât și obligarea acestuia la plata sumei de 25 000 RON conform sentinței civile nr. 901/2015 pronunțată de Judecătoria Novaci în dosarul nr. x/2015.

Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată de reclamant prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținându-se legalitatea acesteia.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind data nașterii dreptului său de creanță, precum și legea aplicabilă situației recurentului, cu trimitere și la data redactării deciziei prin care titlul său de creanță a rămas definitiv, aspecte invocate și în fața instanței de fond și pe care instanța de control judiciar le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ."

Înalta Curte constată că prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de către Tribunalul București, secția a VII-a civilă s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016.

Astfel, în raport de prevederile legale antereferite, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speță este vorba despre o creanță născută ulterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță.

Acest drept s-a născut la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 901 din 29.10.2015 pronunțată de Judecătoria Novaci, adică la data de 01.11.2016 - data pronunțării deciziei nr. 574/01.11.2016 de către Tribunalul Gorj, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2015, prin care au fost respinse apelurile declarate de părți, astfel că termenul de 90 de zile calculat prin raportare la această dată s-a împlinit la data de 29.01.2017.

În aceste condiții cererea de plată adresată de reclamant la data de 11.04.2017 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de 14 din Legea 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Înalta Curte nu poate primi nici susținerile reclamantului din acțiune, reiterate prin memoriul de recurs, în sensul că a depus cererea de plată încă din anul 2014, întrucât cererea adresată inițial asiguratorului care a achitat voluntar suma de 1250 de euro este o cerere diferită de cea stabilită de art. 14 din Legea 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, aceste acte normative stabilind obligația tuturor creditorilor de asigurări de a formula cereri de plată cu respectarea unui termen de 90 de zile calculate de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de faliment - în cazul creanțelor născute anterior acestei date respective de la data nașterii creanțelor - în cazul celor născute ulterior.

De asemenea, nefondate sunt și criticile privind inaplicabilitatea în cazul său a dispozițiilor speciale stabilite de Legea 213/2015 și Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților ca urmare a faptului că riscul asigurat s-a produs în 2013 având în vedere că dispozițiile legale menționate se aplică tuturor creanțelor neachitate, indiferent de data producerii evenimentului asigurat.

În cauză nu sunt în discuție elemente de aplicare retroactivă a dispozițiilor legale întrucât acestea reglementează exclusiv pentru momentul ulterior deschiderii procedurii falimentului și privesc aspect procedurale-termenul de formulare a cererilor de plată.

Instanța de control judiciar mai constată că nici aspectele care privesc comunicarea hotărârii instanței de apel și impedimentele în obținerea unei copii legalizate a hotărârii care să cuprindă mențiunea rămânerii definitive nu sunt de natură a produce efecte cu privire la momentul nașterii creanței reclamantului cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 20 alin. (1) teza finală din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stabilesc: "În cazul imposibilității de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, petentul poate să prezinte copii ale acestora sau poate depune o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. Declarația pe propria răspundere dată de petent în susținerea documentelor justificative este prevăzută în anexa nr. 7. În cuprinsul cererii de plată se va preciza motivul imposibilității de depunere a înscrisurilor justificative.

Astfel, soluția definitivă pronunțată într-o cauză aflată pe rolul instanțelor de judecată poate fi dovedită cu certificatul referitor la soluțiile pronunțate de instanță, în care se va face mențiunea dacă hotărârea respectivă este rămasă definitivă sau irevocabilă, în ce mod, arătându-se și data de când aceasta a rămas definitivă sau irevocabilă, certificat eliberat în condițiile prevăzute de art. 160 alin. (7) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 17.12.2015 (publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 970/28.12.2015), cu modificările și completările ulterioare, textul de lege sus indicat din Norma 16/2015 a ASF referindu-se tocmai la cazul imposibilității de prezentare a actelor/înscrisurilor doveditoare în copie legalizată, respectiv declarația pe proprie răspundere în sensul susținerii acestor documente justificative cu privire la care autoritatea administrativă abilitată să statueze și să concretizeze dreptul subiectiv pretins de reclamant are obligația legală de a găsi toate mijloacele necesare soluționării cererilor și de a exercita dreptul de apreciere privitor la procedura de soluționare a cererilor în cadrul legii.

Așa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de reclamant în memoriul de recurs nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Prin urmare, constatând că Decizia nr. 8597/17.08.2017 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 789 din 23 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 iulie 2020.