ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1750/2018

Ședința publică din data de 11 mai 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta S.C. A. S.A. a cerut decăderea din beneficiul termenului a pârâților-debitori B., C., D. în contractul de credit cu nr. x din 24 ianuarie 2008, având în vedere intenția vădită de a nu mai executa obligația principală de restituire a creditului, fapt care i-a fost notificat de către aceștia prin înscrisurile depuse și la dosarul cauzei.

Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, prin sentința nr. 74 din 17 ianuarie 2017, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea și a respins cererile părților privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta-reclamantă S.C. A. S.A..

Curtea de Apel Iași, secția Civilă, prin decizia nr. 424 din 30 mai 2017, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Recurenta-reclamantă își subsumează criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ. o primă critică adusă hotărârii atacate vizează faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea principiul fundamental potrivit căruia judecătorul are obligația de a primi și soluționa cererile, aspect reglemetat de art. 5 C. proc. civ. și art. 3 C. civ. de la 1864.

În acest sens recurenta arată că instanța de apel, fără să țină seama de fundamentul/scopul demersului judiciar al acțiunii și încălcând principiile fundamentale ale procesului civil, a refuzat să judece cauza cu care fusese învestită și a pronunțat o hotărâre nelegală în condițiile în care a considerat că Băncii nu i-ar mai fi recunoscut nici măcar un drept legal de a obține condamnarea debitorului de rea-credință pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, în temeiul prevederilor C. civ., întrucât clauza inclusă în convenția părților a fost invalidată într-o altă procedură judiciară.

Consideră recurenta că, fără a avea în vedere normele supletive ale C. civ., instanța de apel s-a prevalat de o veritabila excepție a puterii de lucru judecat, că distinct de faptul că a fost nerespectat principiul contradictorialității și dreptul la apărare, acest raționament a avut drept consecință refuzul de soluționare a cauzei.

Precizează recurenta că, deși Banca a învestit instanța cu o acțiune în declararea scadenței anticipate, respectiv o acțiune în reziliere, care este posibilă ori de câte ori debitorul nu își îndeplinește obligațiile asumate, instanța de apel a ignorat temeiurile de fapt și de drept ale acțiunii și a "tranșat" cauza ignorând faptul că, și în lipsa temeiului contractual, există, oricând, un temei legal în virtutea căruia scadența poate fi accelerată și contractul reziliat.

Invocând dispozițiile art. 3 C. civ. de la 1864 recurenta arată că atât instanța de fond cât și cea de apel aveau obligația de a soluționa cauza aplicând normele de drept generale incidente în speță, respectiv prevederile C. civ., care oferă posibilitatea creditorului de a obține antrenarea răspunderii contractuale a debitorului de rea-credință conform art. 1021 C. civ. și decăderea acestuia din beneficiul termenului conform art. 1025 C. civ., judecătorul neputând refuza soluționarea cauzei nici măcar când "legea nu prevede".

Consideră recurenta că instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că în lipsa clauzei contractuale prin care Banca putea declara scadența anticipată a creditului, aceasta nu s-ar putea prevala de dispozițiile legale care reglementează posibilitatea antrenării răspunderii contractuale și recurgerea la o procedură de reziliere judiciară/declarare a scadenței anticipate.

Contrar raționamentului instanței recurenta apreciază că părțile contractante se pot înțelege să modifice pe cale convențională regimul răspunderii contractuale, care are loc prin convenții sau clauze în care se modifică în mod direct și nemijlocit răspunderea lor pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, sens în care fost reglementată și clauza contractuală prevăzută de art. 8 din Contract, potrivit căreia în cazul neexecutării unor categorii de obligații, Banca avea posibilitatea denunțării unilaterale a Contractului și declararea scadenței anticipate a creditului.

Apreciază recurenta că, în lipsa acestei clauze, înlăturată de către instanța de judecată care a soluționat dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iași, părților le sunt aplicabile normele din C. civ. și care reglementează răspunderea contractuală legală, respectiv de dispozițiile art. 1020, art. 1021 și art. 1025 C. civ., singura diferență fiind aceea că, de data aceasta, instanța de judecată va trebui să analizeze îndeplinirea condițiilor legale, respectiv încălcarea obligației contractuale, culpa, prejudiciul și raportul de cauzalitate, aceste aspecte nemaifiind lăsate la libera apreciere a părții contractante.

Recurenta concluzionează, sub aspectul primei critici, că instanța de apel, opunând efectul puterii de lucru judecat al hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2010 și ignorând dispozițiile legale generale aplicabile în materia răspunderii contractuale, a pronunțat o hotărâre nelegală, refuzând practic soluționarea cauzei.

Cea de-a doua critică se referă la încălcarea de către instanța de apel a principiului contradictorialității și a principiului dreptului la apărare și pe cel al egalității părților în proces.

Argumentația adusă în susținere vizează faptul că instanța de apel a reținut incidența în speță a efectului pozitiv al puterii lucrului judecat al hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iași, fără ca această excepție, care ar fi putut fi invocată în temeiul art. 432 C. proc. civ., să fi fost pusă în discuția contradictorie a părților, în scopul respectării dreptului la apărare, problema puterii de lucru judecat nefiind pusă în discuția părților nici măcar ca o apărare de fond, aceasta nefiind invocată de către intimați prin apărările depuse la dosar și nici de către instanța de apel, singura și prima referire cu privire la efectele hotărârii pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Iași fiind regăsită în cuprinsul considerentelor deciziei și constituind, de altfel, principala motivare a instanței în sensul respingerii apelului ca neîntemeiat.

Consideră recurenta că, soluționând cauza în această modalitate, instanța de apel a nesocotit principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul contradictorialității și principiul respectării dreptului la apărare.

Recurenta apreciază că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat incidența în speță a dispozițiilor ce reglementează efectul pozitiv al puterii lucrului judecat prin încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 431 C. proc. civ. și art. 4 din C. civ.

Sub acest aspect recurenta argumentează că nelegalitatea deciziei rezultă din faptul că instanța de apel a încălcat regulile de procedură reglementate de dispozițiile art. 431 C. proc. civ. considerând că în prezentul dosar s-ar opune puterea de lucru judecat în raport cu problemele dezlegate în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iași, sens în care a apreciat instanța de apel că problema posibilității declarării scadenței anticipate/rezilierii contractului de împrumut cu termen ar fi "tranșată" în speță, întrucât clauza contractuală care reglementa un pact comisoriu de grad IV a fost invalidată într-un alt proces.

Consideră recurenta că, în speța de față, problema posibilității rezilierii/declarării scadenței anticipate nu putea fi tranșată nicidecum cu titlu general într-un alt proces care avea ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze iar nu antrenarea răspunderii contractuale și în nici un caz nu putea fi opusă în cauză soluția dintr-un proces care anulează clauza contractuală care prevedea condițiile rezilierii anticipate.

Arată recurenta că, daca rezilierea nu este convențională (în lipsa unei clauze sau în cazul anulării ei), ea poate fi oricând judiciară, întrucât condiția rezolutorie este subînțeleasă în orice contract astfel cum prevede art. 1021 C. civ.

Consideră recurenta că soluția instanței de apel este greșită, fiind dată cu încălcarea regulilor de procedură stabilite prin dispozițiile art. 431 C. proc. civ., întrucât, în raport de obiectul cât și de cauza cererii de chemare în judecată, nu erau îndeplinite condițiile pentru a se putea opune excepția puterii de lucru judecat, că și în condițiile în care s-ar trece peste celelalte motive de nelegalitate ale deciziei apelate și ar trebui analizată strict legalitatea soluționării problemei "puterii de lucru judecat", nu se poate pune semnul egalității între problemele tranșate în primul proces și cauza prezentei acțiuni civile.

Referindu-se la hotărârea invocată de prima instanță ca având autoritate de lucru judecat, recurenta arată că, anulând ca abuzivă o prevedere care permitea rezilierea convențională, instanța de judecată nu a statuat că acest contract nu poate fi reziliat niciodată (pe cale judiciară) iar debitorul, indiferent de atitudinea contractuală, rămâne în beneficiul termenului și este ferit de rezilierea/declararea scadenței anticipate. Arată că o astfel de interpretare ar conferi efecte nepermise unei hotărâri judecătorești, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 4 din C. civ., judecătorul nu poate "legifera", nu poate dezlega chestiuni "de principiu" în spețele cu care este învestit, cu alte cuvinte, nu poate trece nicicând din sfera de "particular" în cea de "general", că nu poate fi incidentă în speță ipoteza reglementată de legiuitor prin prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv a puterii lucrului judecat, întrucât, în prezentul litigiu nu au fost repuse în discuție aspectele tranșate în mod definitiv în cadrul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Iași.

Consideră recurenta că, și în lipsa clauzei contractuale ce ar fi permis Băncii să procedeze la declararea scadenței anticipate a creditului, fără a fi solicitată intervenția instanței, nu există niciun temei legal care să interzică recurentei exercitarea dreptului conferit de art. 1021 și art. 1025 C. civ. de a solicita instanței analiza îndeplinirii condițiilor pentru angajarea răspunderii contractuale și decăderea judecătorească din beneficiul termenului, negarea acestui drept putând echivala cu încălcarea art. 1 alin. (3), art. 18, art. 21 din Constituție, precum și art. 3 din Decretul nr. 31/1954.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., o primă critică adusă de recurentă deciziei atacate vizează faptul că instanțele fondului au refuzat practic să judece procesul cu care fuseseră investite și nu au dispus de toate pârghiile legale în vederea aflării adevărului și soluționării cauzei.

Prin argumentația adusă în susținere recurenta arată că, deși din motivarea în fapt si în drept a acțiunii a rezultat scopul final al prezentului demers judiciar, instanțele fondului, în măsura în care ar fi respectat principiul rolului activ reglementat prin dispozițiile art. 22 C. proc. civ., ar fi constatat că, în realitate, fuseseră învestite cu o acțiune prin care li se solicita desființarea/rezilierea contractului de împrumut ca efect al culpei contractuale repetate/semnificative și decăderea intimaților din beneficiul termenului. conform prevederilor art. 1025 C. civ., fundamentul demersului judiciar rezultând din precizările depuse la dosar având în vedere și scopul pentru care a fost reglementat acest principiu fundamental în procesul civil, respectiv rolul judecătorului in aflarea adevărului.

A doua critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate vizează faptul că soluția instanței de apel încalcă principiul relativității și opozabilității hotărârii judecătorești consacrat de art. 435 C. proc. civ.

Argumentația adusă în susținere vizează faptul că instanța de apel a conferit, prin soluția pronunțată, alte efecte nulității clauzei reglementate prin art. 8 din Contract (clauza care a fost constatată abuzivă de către instanța ce a soluționat dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iași), declararea ca nulă/invalidarea clauzei neputând avea ca efect decât înlăturarea ei din contract, ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată.

Recurenta arată că principalul argument/raționament care a condus la menținerea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată a fost acela că prin acțiunea de față Banca, ar urmări, în realitate, să obțină același efect reglementat prin art. 8 din Contract și anume declararea scadenței anticipate a creditului și încasarea sumelor de bani datorate de intimați.

Consideră recurenta că un astfel de raționament este greșit, întrucât încalcă efectele pe care le-ar fi putut produce hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Iași - respectiv, doar acela ca nu mai există în Contract prevederea privind posibilitatea rezilierii convenționale.

Arătând că rezilierea judiciară ar fi fost posibilă, recurenta consideră că, în mod nepermis, instanța de apel a extins acest efect al nulității si a dedus că înlăturarea din Contract a pactului comisoriu ar bloca accesul părților la instanță în vederea pronunțării rezilierii și declarării scadenței anticipate pe cale judiciară, în conformitate cu dispozițiile art. 1020, 1021 și art. 1025 C. civ.

Apreciază recurenta că, prin hotărârea pronunțată în primul dosar, a fost înlăturată clauza contractuală prevăzută de art. 8 întrucât s-a considerat că aceasta ar contraveni condițiilor impuse de Legea nr. 193/2000, în litigiul anterior nefiind însă analizate de instanță condițiile legale în care pot fi cerute rezilierea contractului și declararea scadenței anticipate a creditului, instanța nesocotind astfel regula de drept potrivit căreia prevederile C. civ. în materia răspunderii contractuale se aplică ori de câte ori părțile nu au reglementat prin contract mecanismul răspunderii contractuale.

Următoarea critică vizează încălcarea/ignorarea de către instanța de apel prevederilor art. 1020, art. 1021 și art. 1025 C. civ.

Din acest punct de vedere recurenta consideră că, în lipsa reglementării convenționale a modalității de antrenare a răspunderii contractuale, părțile au la dispoziție regulile generale reglementate prin C. civ., respectiv prevederile art. 1020, 1021 și art. 1025 C. civ., în temeiul cărora se pot adresa instanței cu o acțiune prin care să ceară desființarea/rezilierea contractului, cu consecința decăderii intimaților din beneficiul termenului și obligarea la restituirea sumelor de bani datorate în temeiul Contractului.

Apreciază că negarea dreptului de a sancționa partea în culpă prin încetarea contractului înainte de termen și plata sumelor datorate înainte de scadență echivalează cu eludarea prevederilor C. civ., precum și cu încălcarea drepturilor recunoscute de Constituție și Decretul nr. 31/1954.

Consideră recurenta că, dacă normele supletive nu sunt incluse in contracte - ca atare sau modificate prin voința părților - aceasta nu înseamnă ca acele norme nu se aplică raportului juridic civil, întrucât unde contractul "tace" se aplică legea, astfel că părțile contractante pot agrea să modifice pe cale convențională regimul răspunderii contractuale.

Arată recurenta că modificarea directă a regimului răspunderii contractuale are loc prin convenții sau clauze în care părțile modifică în mod direct și nemijlocit răspunderea lor pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, sens în care a fost reglementată și clauza contractuală prevăzută de art. 8 din Contract, potrivit căreia în cazul neexecutării obligației de plată a ratelor scadente, Banca avea posibilitatea denunțării unilaterale a Contractului și declararea scadenței anticipate a creditului.

Apreciază recurenta că, în lipsa acestei clauze înlăturată de către Tribunalul Iași ce a soluționat dosarul nr. x/2010, părțile se pot prevala de normele supletive stabilite în C. civ. și care reglementează răspunderea contractuală legală, respectiv de dispozițiile art. 1020, art. 1021 și art. 1025 C. civ., singura diferență fiind aceea că, de data aceasta, instanța de judecată va trebui să analizeze îndeplinirea condițiilor legale, respectiv încălcarea obligației contractuale, culpa, prejudiciul și raportul de cauzalitate, aceste aspecte nemaifiind lăsate la libera apreciere a părții contractante.

Prin urmare, arată recurenta, este nerelevantă concluzia instanței în sensul că demersul judiciar al Băncii ar urmări să producă același efect reglementat prin art. 8 din Contract din perspectiva unei puteri de lucru judecat.

O altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, vizează faptul că soluția pronunțată de instanța de apel este rezultatul aplicării greșite și a dispozițiilor art. 1201 C. civ.

Recurenta precizează că rațiunea acestui text de lege urmărește evitarea situațiilor în care, în legătură cu aceeași pretenție, să poată fi pronunțate hotărâri diferite, astfel încât drepturile recunoscute prin prima hotărâre pronunțată în dosarul nr. x/2010 a Tribunalului Iași, să nu fie contrazise printr-o hotărâre ulterioară, respectiv hotărârea pronunțată în această cauză.

Se arată că, dacă în primul dosar s-a statuat că Banca nu ar mai avea la îndemână mecanismul contractual (pactul comisoriu de grad IV) pentru a denunța unilateral contractul și a declara scadența anticipată a creditului, în acest caz, nici un text de lege (inclusiv art. 1201 C. civ. sau art. 431 C. proc. civ.) nu ar putea înlătura dreptul părții de a se folosi de C. civ./dreptul comun pentru a obține sancționarea debitorului de rea-credință care refuză să își execute în mod sistematic obligațiile asumate.

În caz contrar recurenta apreciază că în măsura în care s-ar accepta raționamentul eronat al instanței de apel ar însemna ca, ori de câte ori partea care deține o creanță în temeiul unui contract formulează o acțiune întemeiată pe dispozițiile răspunderii delictuale, care îi este respinsă, ar însemna să nu mai poată să își obțină dreptul pe calea unei acțiuni întemeiate pe răspunderea contractuală, întrucât i s-ar putea opune efectul puterii de lucru judecat din prima acțiune ce a fost respinsă.

O ultimă critică adusă de recurentă deciziei atacate vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1025 C. civ.

Argumentând această critică recurenta arată că instanța de apel s-a limitat doar la analiza condițiilor prevăzute de art. 1025 C. civ. dar nu a avut în vedere prevederile din același capitol, aplicabile în egală măsură față de limitele învestirii (încetarea contractului și decăderea din termen), respectiv prevederile art. 1020 și art. 1021 C. civ., aceste condiții fiind îndeplinite întrucât încetarea contractului înainte de termen ar fi fost posibilă față de încălcarea obligațiilor de plată a ratelor la scadența acestora.

Referindu-se strict la prevederile art. 1025 C. civ. recurenta arată că elementele de siguranță cuprinse în textul de lege trebuie să fie înțelese nu doar ca și garanțiile colaterale aduse de împrumutat, în scopul de a crește solvabilitatea debitorului ci chiar în sensul îndepliniri obligațiilor principale.

Consideră recurenta că din interpretarea acestei reguli speciale în materia contractului de împrumut se deduce principiul general în materia contractuală, respectiv principiul forței obligatorii a contractului potrivit căruia executarea întocmai a contractului este absolut necesară pentru ca fiecare parte să își poată realiza interesul contractual care constituie elementul obiectiv al esenței contractului.

Din această perspectivă recurenta apreciază că raționamentul instanței de apel este greșit, fiind rezultatul interpretării greșite a dispozițiilor art. 1025 C. civ.

Intimatele-pârâte B. și D. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția tardivității recursului, excepția inadmisibilității recursului în raport de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. pe fond au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimate și admiterea recursului său astfel cum a fost formulat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, referitor la excepția tardivității recursului și la cea a inadmisibilității recursului, acestea sunt neîntemeiate - aspect reținut în raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului întocmit la data de 21 noiembrie 2017 - întrucât, cu privire la prima excepție, decizia atacată a fost primită de recurentă la 3 iulie 2017 iar depunerea cererii de recurs s-a făcut la data de 2 august 2017, iar cu referire la a doua excepție este de remarcat că argumentația adusă în susținerea criticilor permite exercitarea controlului de legalitate din perspectiva temeiurilor de drept invocate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Cererea de suspendare a judecății cauzei formulată de petenta-recurentă este întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., care reglementează un caz de suspendare facultativă și conform cărora instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți.

Prin cererea formulată petenta a solicitat suspendarea judecății cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2017 a aflat pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă și care are ca obiect o acțiune în rezilierea aceluiași contract de credit ca în acțiunea din cauza pendinte.

În susținerea cererii formulate, petenta invocă interdependența dintre motivele de nelegalitate invocate în prezentul recurs și motivele ce fundamentează cererea de chemare în judecată din dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Iași, arătând că în ambele situații sunt puse în discuție aspectele legate de culpa contractuală a intimaților și consecințele ce pot rezulta din punct de vedere legal în ceea ce privește cauzele de încetare a raporturilor contractuale dintre cele două părți.

Consideră petenta că este necesar a se stabili cu prioritate în cadrul noii acțiuni civile, în ce măsură intimații-reclamanți se fac vinovați de încălcarea repetată și semnificativă a obligațiilor contractuale în măsură să conducă la intervenirea sancțiunii rezilierii contractului de credit.

Cererea de suspendare nu este întemeiată și va fi respinsă pentru motivele ce se vor arăta.

În acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat decăderea părților din beneficiul termenului stipulat de părți prin clauza prevăzută la pct. 8 din Contractul de credit, clauză ce a fost anulată, anterior introducerii acestei acțiuni, prin sentința nr. 756 din 14 aprilie 2014 a Tribunalului Iași, secția Civilă.

În acțiunea ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Iași aceeași reclamantă a solicitat rezilierea aceluiași contract de credit.

Așadar obiectul celor două acțiuni este diferit, ceea ce dispune o abordare distinctă în analiză, fiecare dintre cele două instituții juridice - decăderea din termen, respectiv rezilierea - având un regim juridic distinct reglementat sub aspectul condițiilor de exercitare și al efectelor pe care le produc, împrejurare față de care cererea de suspendare va fi respinsă.

Recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, recurenta-reclamantă a solicitat decăderea pârâților din beneficiul termenului acordat la data încheierii contractului de credit pentru rambursarea împrumutului și declararea scadenței anticipate integrale a creditului, sancțiune convenită de părți în clauza inserată la nr. 8 din contract.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1417 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd decăderea din beneficiul termenului și pe dispozițiile art. 1418 C. civ. care reglementează exigibilitatea anticipată.

Tribunalul a stabilit că, raportat la momentul încheierii contractului, sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1865, astfel că a procedat la analiza art. 1025 din C. civ., care reglementa condițiile în care se nu se mai poate invoca beneficiul termenului, aspect necontestat de recurentă în cadrul apelului formulat.

Criticile formulate prin cererea de apel se referă la modalitatea în care prima instanță a analizat dispozițiile art. 1025 din C. civ. de la 1864, cu referire la beneficiul termenului în raport de specificul contractului, la calificarea termenului ca fiind un drept pe care creditoarea îl recunoaște debitorilor săi contractuali, la caracterul excesiv al exercitării dreptului necesar pentru antrenarea răspunderii, la caracterul nerezonabil al exercitării dreptului, precum și la exercitarea cu rea-credință a acestui drept.

Or, prin criticile formulate în recurs în raport de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., astfel cum acestea au fost argumentate, recurenta reproșează instanței de apel că a analizat temeiurile de fapt și de drept ale acțiunii, soluționând cauza cu ignorarea faptului că, și în lipsa temeiului contractual - clauza nr. 8 din contract, anulată de Tribunalul Iași ca fiind abuzivă - există temei legal în virtutea căruia scadența poate fi accelerată și contractul reziliat în aplicarea art. 1020 și a art. 1021 C. civ. de la 1864, care se referă la condiția rezolutorie din contractele sinalagmatice și la rezilierea contractului, invocând aplicarea greșită a acestor dispoziții legale pentru prima dată în recurs.

Contrar celor susținute de recurentă însă, Înalta Curte constată că aceasta nu a învestit instanța cu un capăt de cerere privind rezilierea contractului, aceasta însemnând că toate criticile și susținerile referitoare la acest aspect apar ca fiind făcute pentru prima dată direct în recurs.

Tot pentru prima dată în parcursul procesual al cauzei, recurenta invocă și încălcarea regulilor de procedură stabilite prin art. 431 și art. 435 C. proc. civ. cu privire la modul în care instanța de fond a invocat puterea de lucru judecat a sentinței nr. 74 din 17 ianuarie 2017 a Tribunalului Iași.

Apare astfel evident că prin temeiurile noi, invocate în recurs, recurenta își schimbă practic temeiul juridic al acțiunii, deci abordarea procesuală a demersului juridic inițiat: astfel acțiunea prin care s-a solicitat decăderea părților din beneficiul termenului, întemeiată pe art. 1025 C. civ., tinde să devină o acțiune în reziliere întemeiată pe dispozițiile art. 1020 și art. 1021 C. civ., în condițiile în care decăderea și rezilierea sunt sancțiuni cu regim juridic distinct, din perspectiva condițiilor de exercitare și a efectelor pe care acestea le produc.

Așadar, recurenta supune examenului de legalitate în recurs critici ce nu au format obiect de analiză în apel.

Pe de altă parte, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ. în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi, iar potrivit art. 494 C. proc. civ., dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs. În consecință, nici în recurs nu poate fi schimbată cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, aceasta însemnând că toate criticile privind ignorarea sau greșita interpretare a dispozițiilor art. 1020 C. civ., art. 1021 C. civ. de către instanța de apel vor fi respinse, ca nefondate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecății.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 434 din 30 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 11 mai 2018.