ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1634/2018

Ședința publică din data de 9 mai 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad, la data de 31 august 2015, sub numărul x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei totale de 29.861,04 RON, compusă din suma de 12.831,48 RON, reprezentând contravaloarea cantității de 712.860 tone de piatră spartă și vândută către pârâtă la care se adaugă 3079,56 RON TVA și din suma de 11.250 RON, reprezentând cheltuieli de transport pentru parcurgerea distanței de 2250 km pe ruta Agrușul Mare - Vladimirescu, jud. Arad, la care se adaugă TVA în sumă de 2700 RON; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare potrivit art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011, începând cu data scadentă a obligației și până la plata efectivă a acesteia și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1413 din 9 martie 2016, Judecătoria Arad a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., în favoarea Judecătoriei Brașov.

Judecătoria Brașov, prin sentința civilă nr. 13139 din 22 decembrie 2016, a admis acțiunea având ca obiect pretenții, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., pe care a obligat-o la plata sumei de 29.861,04 RON, din care suma de 12.831,48 RON cu titlu de valoare a cantității de 712,86 tone de piatră spartă, la care se adaugă suma de 3.079,56 RON TVA și suma de 11.250 RON cu titlu de cheltuieli de transport pentru parcurgerea distanței de 2.250 km pe ruta Agrișu Mare-Vladimirescu, jud. Arad, la care se adaugă suma de 2.700 RON TVA, la care se adaugă dobânda legală de la data de 28.02.2015 până la data achitării integrale. A obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.501 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței a formulat apel pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1820/A din 6 octombrie 2017, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 13139 din 22 decembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Brașov, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. Fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Brașov, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 14 februarie 2018.

Prin rezoluția completului din data de 19 februarie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 9 mai 2018.

Intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

În ședința publică din data de 9 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Brașov în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Brașov căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1820/A din 6 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Brașov.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2018.