CASE OF DANALACHI v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

CAUZA DANALACHI c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 25664/09)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

17 SEPTEMBRIE 2013

Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 §

2 al Convenției. Ea poate fi supusă redactării.

În cauza Danalachi c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Josep Casadevall,

președinte,

Alvina Gyulumyan,

Corneliu Bîrsan,

Luis López Guerra,

Nona Tsotsoria,

Johannes Silvis,

Valeriu Grițco,

judecători,

și Santiago Quesada,

grefier adjunct al secției,

Deliberând la 27 august 2013 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 25664/09) depusă la 29 aprilie 2009 împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dna Angela Danalachi („reclamanta”).

2.

Reclamanta a fost reprezentată în fața Curții de către dl I. Grecu, avocat în Cahul. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

3.

Reclamanta a invocat faptul că a fost deținută ilegal pe motiv că nu a plătit o amendă și de faptul că i-au fost încălcate drepturile procedurale.

4.

La 1 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea concomitentă a admisibilității și fondului cererii (articolul 29 § 1).

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5.

Reclamanta s-a născut în 1972. Ea locuiește în Cantemir.

6.

La 3 martie 2008, Judecătoria Cantemir a condamnat-o pe reclamantă pentru săvârșirea infracțiunii de însușire ilegală a mijloacelor bănești (1400 de lei moldovenești MDL), bani care au fost colectați de către oamenii din localitatea sa pentru a finanțarea anumitor festivități, la plata unei amenzi în valoarea de 600 de unități convenționale (o unitate convențională fiind echivalentul a 20 de MDL, ceea ce reprezintă în total 12000 MDL (aproximativ 775 de euro EUR) la acea vreme), cu privarea de dreptul de a activa în organele administrației publice pe un termen de doi ani și șase luni.

7.

Prin decizia Curții de Apel Cahul din 07 iulie 2008 a fost admis apelul inculpatei, însă din alte motive decât cele invocate în apel, dar a fost menținută sentința inițială. Curtea Supremă de Justiție a respins ca inadmisibil recursul reclamantei la 26 noiembrie 2008.

8.

Reclamanta a solicitat prelungirea perioadei de plată din lipsă de bani, deoarece își creștea singură copilul minor, iar în acea perioadă avea probleme cu o sarcină din care cauză a fost internată în spital în perioada 1 septembrie 2008 – 3 februarie 2009. Instanța de judecată a admis cererea ei și a prelungit perioada de plata cu încă două luni. Însă, reclamanta nu a reușit să plătească amenda în termen.

9

.

La 20 februarie 2009, executorul judecătoresc din cadrul Oficiului de executare Cantemir a solicitat înlocuirea amenzii cu închisoarea. Reclamanta, care a nu a fost reprezentată de un avocat, a solicitat instanței de judecată să înlocuiască amenda cu munca în folosul comunității, argumentând că va încerca să plătească amenda până la sfârșitul anului. În aceeași zi, instanța de judecată a admis cererea executorului judecătoresc și a dispus înlocuirea pedepsei cu amenda cu închisoarea pe o perioadă de 12 luni (câte o lună pentru fiecare 50 de unități convenționale – a se vedea paragraful 14 de mai jos), notând că legislația interzice obligarea unei femei însărcinate la prestarea muncii în folosul comunității.

10.

Reclamanta a fost arestată în aceeași zi. Potrivit ei, copilul ei minor a rămas acasă fără supraveghere. La 21 februarie 2009 avocatul ei a atacat sentința respectivă.

11

.

La 12 martie 2009, Curtea de Apel Cahul a admis apelul avocatului și a casat sentința primei instanțe de judecată, trimițând cauza la Judecătoria Cantemir pentru reexaminare. Ea a constatat că reclamanta nu a fost reprezentată în cadrul ședinței de judecată din 10 februarie 2009, în ciuda faptului că acest drept îi este garantat prin lege și că ea a solicitat expres acest lucru. Prin urmare, instanța judecătorească inferioară „a admis o încălcare gravă a normelor de procedură penală, ceea ce duce la casarea hotărârii judecătorești...”. Instanța de apel a menționat în partea dispozitivă a deciziei că reclamanta urmează să continue detenția.

12.

La 25 martie 2009, avocatul reclamantei a depus o cerere la Judecătoria Cantemir pentru examinarea urgentă a cauzei, declarând că amenda a fost plătită integral la 12 martie 2009 și atașând o copie a chitanței. El a susținut că clienta lui este deținută ilegal.

13.

La 31 martie 2009, Judecătoria Cantemir a admis cererea avocatului reclamantei și a încetat procesul pornit de executorul judecătoresc. Reclamanta a fost eliberată în aceeași zi.

II.

DREPTUL INTERN RELEVANT

14

.

Codul penal:

Articolul 64 (Amenda)

“...

(5)

În caz de eschivare cu rea-voință a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală sau complementară, instanța de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu închisoare în limitele termenelor prevăzute la art.70. Suma amenzii se înlocuiește cu închisoare, calculându-se o lună de închisoare pentru 50 unități convenționale.”

15

.

Codul de procedură penală:

Articolul 176

“(1)

Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanța de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanță, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârșească alte infracțiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către instanță pentru asigurarea executării sentinței.

(2)

Arestarea preventivă și măsurile alternative arestării se aplică numai persoanei care este bănuită, învinuită de săvârșirea unei infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepțional de grave, iar în cazul existenței unei bănuieli rezonabile privind săvârșirea altor infracțiuni, ele se aplică învinuitului, inculpatului care a comis cel puțin una din acțiunile menționate la alin. (1).

...”

ÎN DREPT

I.

ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 5 AL CONVENȚIEI

16.

Reclamanta a susținut că a fost deținută ilegal, contrar articolului 5 § 1 al Convenției, care prevede următoarele:

„1.

Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale :

a. dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de un tribunal competent ;

b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau dețineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunțate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege ;

c. dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;

...”

A.

Admisibilitatea

17.

Curtea constată că plângerea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției. Curtea nu constată un alt motiv pentru declararea inadmisibilității, prin urmare, o declară admisibilă.

B.

Fondul

1.

Argumentele părților

18.

Guvernul a susținut că, în ceea ce privește perioada care a urmat după data de 12 martie 2009, dată la care Curtea de Apel a casat hotărârea judecătorească din 20 februarie 2009, instanțele de judecată naționale au avut atât dreptul cât și motivul întemeiat să dispună arestarea reclamantei ca măsură preventivă deoarece ea nu plătise amenda, deși îi fusese acordată o amânare de două luni și avea un serviciu plătit.

19.

În ceea ce privește perioada care a urmat după ce avocatul reclamantei a informat instanța de judecată la 25 martie 2009 că amenda fusese plătită, Guvernul a susținut că judecătorul de instrucție nu avea dreptul să dispună eliberarea reclamantei fără a audia toate părțile vizate și fără a verifica dacă plata fusese într-adevăr făcută (avocatul reclamantei a depus doar o copie a ordinului de plată). Prin urmare, judecătorul a dispus eliberarea reclamantei de îndată ce a fost posibil desfășurarea unei ședințe de judecată.

20.

Reclamanta a susținut că detenția sa după data la care Curtea de Apel a casat hotărârea judecătorească din 20 februarie 2009 a fost ilegală. În opinia sa, Curtea de Apel nu putea să dispună legal arestarea, fără să expună motivele în decizia sa, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să fie înlocuită pedeapsa amenzii cu închisoarea. De asemenea, ea a menționat că detenția sa după acea dată nu a fost aplicată cu titlu de măsură preventivă și că, în orice caz, instanțele de judecată nu aveau competența să aplice nemotivat măsuri preventive. De asemenea, ea a susținut că a fost deținută ilegal și după data de 12 martie 2009, dată la care a achitat integral amenda.

2.

Aprecierea Curții

21.

Curtea reiterează că sintagmele „legală” și „potrivit căilor legale” din articolul 5 § 1 se referă în esență la legislația națională și la obligația statului de a se conforma prevederilor materiale și procedurale ale acesteia. Totuși, „legalitatea” detenției în conformitate cu legislația națională nu este întotdeauna elementul decisiv. Mai mult, Curtea trebuie să fie convinsă că detenția era compatibilă cu scopul articolului 5 § 1 al Convenției de a împiedica privarea de libertate într-un mod arbitrar a persoanelor (a se vedea

Anguelova v. Bulgaria

, nr. 38361/97, §

154, ECHR 2002-IV;

Fedotov v. Russia

, nr. 5140/02, § 74, 25

octombrie 2005; și

Levința v. Moldova (no. 2)

, nr. 50717/09, § 29, 17 ianuarie 2012).

22.

În speță, Curtea notează că la 12 martie 2009 Curtea de Apel a casat hotărârea judecătorească din 20 februarie 2009 și a remis cauza spre reexaminare în prima instanță de judecată (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Din acel moment, reclamanta a încetat a fi subiect al „detenției legale dispuse de o instanță competentă” (articolul 5 § 1

(a) al Convenției), întrucât condamnarea sa inițială nu prevedea pedeapsa cu închisoarea. Prin urmare, pentru a asigura respectarea principiului potrivit căruia nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de libertate (a se vedea

Levința (no.2)

, citată mai sus, § 31), privarea de libertate a reclamantei după data de 12 martie 2009 trebuie să fie bazată mai degrabă pe temeiurile prevăzute de articolul 5 §

1 al Convenției decât pe cele prevăzute de articolul 5 § 1(a).

23.

Curtea consideră că instanțele de judecată trebuie în primul rând să decidă dacă persoana trebuie deținută în circumstanțe speciale. Totodată, în orice cauză, temeiul juridic trebuie să fie clar, iar instanțele de judecată trebuie să motiveze o asemenea detenție. Curtea observă că la 12 martie 2009 Curtea de Apel nu a depus niciun efort pentru a analiza temeiurile juridice și justificarea detenției reclamantei (a se vedea, prin contrast,

v. Germany

[GC], nr. 11364/03, §§

82

‑

89, 9 iulie 2009). De fapt, prelungirea detenției reclamantei a fost menționată doar în dispozitivul hotărârii judecătorești, fără a oferi și motivația necesară. Mai mult, instanța de judecată nu a specificat perioada pentru care urma să fie deținută reclamanta.

24.

În lipsa oricărei justificări a detenției reclamantei în decizia Curții de Apel din 12 martie 2009, este imposibil de verificat care au fost temeiurile specifice prevăzute de articolul 5 § 1 pe care s-a bazat aceasta.

25.

Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a determina Curtea să constate că detenția reclamantei după data de 12 martie 2009 nu a fost compatibilă cu scopul articolului 5 § 1 al Convenției (a se vedea

Levința (no.2)

, citată mai sus, § 35).

II.

ALTE ÎNCĂLCĂRI A CONVENȚIEI

26.

Reclamanta a invocat articolele 6, 7 și 13 ale Convenției în ceea ce privește condamnarea sa ilegală în anul 2008 în lipsa oricăror probe în susținerea vinovăției sale. De asemenea, ea a reclamat încălcarea articolului 6 § 3 al Convenției pe motiv că la ședința de judecată din 20 februarie 2009 ei nu i s-a acordat un avocat. În fine, ea a invocat încălcarea articolului 1 al Protocolului nr.4 al Convenției în privința faptului că a fost deținută ilegal pentru că nu reușea să-și plătească datoria.

Având în vedere toate materialele de care dispune, Curtea constată că aceste plângeri nu relevă nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. Prin urmare, acest capăt de cerere trebuie să fie respins ca fiind vădit neîntemeiat, în conformitate cu articolul 35 §§ 3 (a) și 4 al Convenției.

III.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI

27.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă”.

A.

Prejudiciul

28.

Reclamantul a pretins 100 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu pentru detenția și condamnarea ilegală.

29.

Guvernul a susținut că în lumina jurisprudenței Curții pe marginea articolului 5 suma este nejustificată și excesivă.

30.

Curtea acordă reclamantei suma de 5000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B.

Costuri și cheltuieli

31.

Reclamanta nu a formulat nicio solicitare în acest sens.

C.

Dobânda

32.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Declară

admisibilă plângerea întemeiată pe articolul 5 § 1 al Convenției, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;

2.

Hotărăște

că a avut loc încălcarea articolului 5 § 1 al Convenției;

3.

Hotărăște

(a)

că statul pârât trebuie să plătească reclamantei în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44

§

2 al Convenției, suma de 5000 EUR (cinci mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertită în valuta statului pârât la rata aplicabilă la data plății, plus taxele care ar putea fi percepute;

(b)

că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus, egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

4.

Respinge

restul pretențiilor reclamantei cu privire la satisfacția echitabilă.

Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 17 septembrie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte