SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 29321/11 Osman KESER împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 15 octombrie 2013 într-un comitet compus din Dragoljub Popović, președinte, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători, și Seçkin Erel, grefier adjunct al secțiunii f.f., având în vedere cererea prezentată anterior la 20 ianuarie 2011, Având în vedere declarația depusă de guvernul pârât la 25 martie 2013 și invitând Curtea să șteargă cererea de rol, precum și răspunsul reclamantului la această declarație, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACTE ȘI PROCEDURA Reclamantul, dl Osman Keser, este un resortisant turc născut în 1960 și rezident în Adana. K. Derin, avocat la Adana. Guvernul turc ( Partea din cererea privind dreptul reclamantului la libertatea de exprimare a fost comunicată guvernului care a invocat o declarație unilaterală în scopul de a pune capăt litigiului aferent. Partea reclamantă se plângea că a fost condamnată pentru că a pronunțat, cu ocazia unei ceremonii de condoleanțe, un discurs care nu conținea niciun apel la violență. În urma eșecului încercărilor de soluționare pe cale amiabilă, printr-o scrisoare din 25 martie 2013, guvernul a informat Curtea că intenționează să formuleze o declarație unilaterală pentru a soluționa problema ridicată de această parte a cererii. În plus, el a invitat Curtea să o elimine din rolul său în aplicarea articolului 37 din Convenție. "The Government hereby wishes to express - by way of the unitaral declaration" "Their acknowledgement of thefact that there has been an interference with the applicant... just to freedom of expresion," in particular his right to receive and impart information," within the meaning of Article 10 § 1 of the Convention (see, mutatis mutandis, Jaroslaw Sroka v. Poland , nr. 42801/07, 6 March 2012). Consequently, I declare that the Government are to pay the applicant 8,500 (eight thousand and five hundred) Euros as just satisfaction, which they consider to be reasonable in the light of the Court It will be plata within three months from the data of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simplu interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default periods plus trei puncte. The Government would respectfully suggest that the above declaration might be acceptd by the Court Curtea amintește că, în conformitate cu art. 37 din convenție, în orice moment al procedurii, aceasta poate decide să elimine o cerere din rol atunci când circumstanțele la care se face referire la literele (a), (b) sau (c) de la alineatul (1) din articolul menționat. pentru orice alt motiv pe care Curtea îl constată că există, nu se mai justifică continuarea examinării cererii 10. Curtea amintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate fi indicat să se elimine o cerere din rol în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale a guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește ca examinarea cauzei să aibă loc. 11. În acest scop, Curtea trebuie să examineze îndeaproape declarația în lumina principiilor pe care le consacră jurisprudența sa, în special Hotărârea Tahsin Acar Tahsin Acar c. Turcia (întrebare preliminară) [GC], 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003; a se vedea, de asemenea, WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.) n 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.) n 28953/03, 18 septembrie 2007 12. Curtea a stabilit într-o serie de cauze, printre care cele îndreptate împotriva Turciei, practica sa în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe încălcarea libertății de exprimare din cauza condamnării unui reclamant întemeiat pe art. 7 § 2 din Legea nr. 3713 (a se vedea, de exemplu, Faruk Temel c. Turcia 16853/05, § 64, 1 februarie 2011). 13. În speță, în declarația sa, Guvernul recunoaște că a existat o ingerință mai mare decât dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Această definiție, considerată împreună cu cea pe care a numit-o "satisfacție echitabilă" în ceea ce privește suma de argint propusă în speță, poate părea o concesiune asimilabilă recunoașterii unei încălcări a convenției în acest sens. Prin urmare, având în vedere natura acestei concesiuni pe care o conține declarația guvernului, în suma propusă a despăgubirii, care, de altfel, este în conformitate cu sumele alocate în cauze similare 14. În plus, în lumina considerațiilor de mai sus și în special având în vedere jurisprudența sa clară și abundentă cu privire la acest subiect, Curtea consideră că respectarea drepturilor omului garantate prin convenție și a protocoalelor sale nu impune ca aceasta din urmă să examineze cererea [art. 37 alineatul (1) în fine 15. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu ar respecta termenii declarației sale unilaterale, cererea ar putea fi reinclusă în rolul în temeiul articolului 37 alineatul (2) din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost pus în arest provizoriu timp de două luni. 17. Curtea ia notă de faptul că a fost eliberat la 5 decembrie 2007, adică cu mai mult de șase luni înainte de introducerea cererii sale. 18. Prin urmare, acest motiv este inadmisibil pentru nerespectarea termenului de șase luni și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție. art. 6 din Convenția 19. Invocând art. 6 din convenție, reclamantul denunță durata procedurii penale diligente împotriva sa. 20. Curtea ia notă de faptul că procedura penală a început la 8 octombrie 2007 prin plasarea în detenție provizorie a recurentului și se încheie la 28 septembrie 2010 prin hotărârea Curții de Casație. Prin urmare, perioada care trebuie luată în considerare este de aproximativ trei ani pentru două grade de instanță. Curtea consideră că, chiar presupunând că căile de atac au fost epuizate (a se vedea Müdür Turgut și alții c. , (dec.) n 4860/09, 26 martie 2013), această durată nu este excesivă, având în vedere complexitatea cauzei și numărul de persoane judecate. 21. Invocând întotdeauna art. 6 din Convenție, el se plângea de o lipsă de echitate a procedurii penale, în măsura în care instanța nu ar fi apelat la un expert pentru a stabili dacă cuvintele pe care le-a ținut au fost incluse în dreptul la libertatea de exprimare. 22. Curtea reamintește că este în primul rând un lider în instanța de judecată care a solicitat să se judece dacă o competență era necesară. Astfel, aceasta constituie o rejudecare a modului în care instanțele interne au ales să aprecieze diferitele elemente ale cauzei. Curtea nu este derbitrară în aprecierea elementelor cauzei de către instanțele interne. 23. Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt vădit nefondate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Invocând art. 14 din convenție, reclamantul se plânge, pe de o parte, că a fost judecat în fața unei instanțe judecătorești speciale și nu în fața unei instanțe ordinare, și, pe de altă parte, că nu se poate considera că se aplică o măsură de suspendare la pronunțarea hotărârii din cauza condamnării sale în temeiul Legii nr. 3713 privind Legea privind combaterea terorismului. 25. În ceea ce privește litigiul recurentului privind statutul instanței judecătorești, Curtea ia notă de faptul că cursurile speciale de azil abilitate de Înaltul Consiliu al Magistraturii sunt instanțe juridice ale căror competențe sunt stabilite prin art. 250 din Codul de procedură penală. 3713 privind combaterea terorismului, cursurile speciale de azil sunt competente să judece infracțiunile prevăzute în această lege. 26. În ceea ce privește decizia de a nu suspenda judecarea hotărârii, Curtea constată că această măsură nu este aplicabilă, în temeiul articolului 13 din Legea nr 3713, în cazul infracțiunilor reprimate de aceasta 27. Prin urmare, este vorba despre diferențe de tratament care decurg din lege, întemeiate pe natura de arest în cauză și nu o discriminare bazată pe una dintre elementele menționate la art. 14 din convenție, legate de personalitatea reclamantului. 28. Prin urmare, aceste obiecțiuni sunt vădit nefondate și trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului pârât cu privire la spătarul întemeiat pe art. 10 din Convenție și de modalitățile prevăzute pentru a asigura respectarea angajamentelor astfel asumate, hotărăște să elimine această parte din cererea de rol, în conformitate cu art. 37 alin. (1) lit. (c) din Convenție. Declară restul cererii inadmisibile. Seçkin Erel Dragoljub Popović Grefier adjunct f.f. președinte
Requête n
o
29321/11
Osman KESER
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 15 octobre 2013 en un comité composé de
:
Dragoljub Popović,
président,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Helen Keller,
juges,
et de Seçkin Erel,
greffier adjoint
de section f.f.,
Vu la requête susmentionnée introduite le 20 janvier 2011,
Vu la déclaration déposée par le gouvernement défendeur le 25 mars 2013 et invitant la Cour à rayer la requête du rôle, ainsi que la réponse de la partie requérante
à cette déclaration,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Osman Keser, est un ressortissant turc né en 1960 et résidant à Adana. Il a été représenté devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant se plaignait d’avoir été condamné pour avoir prononcé, à l’occasion d’une cérémonie de condoléances, un discours qui ne contenait selon lui aucun appel à la violence. Il alléguait en outre une violation des articles 5, 6 et 14 de la Convention.
4.
La partie
de la requête relative au droit du requérant à
la liberté d’expression a été communiquée au Gouvernement
,
lequel a fait valoir une déclaration unilatérale dans le but de mettre fin au litige y afférent.
A.
Article 10 de la Convention
5.
La partie requérante se plaignait d’avoir été condamné pour avoir prononcé, à l’occasion d’une cérémonie de condoléances, un discours qui ne contenait selon lui aucun appel à la violence. Elle invoquait l’article 10 de la Convention.
6.
Après l’échec des tentatives de règlement amiable, par une lettre du 25 mars 2013 le Gouvernement a informé la Cour qu’il envisageait de formuler une déclaration unilatérale afin de résoudre la question soulevée par cette partie de la requête. Il a en outre invité la Cour à rayer celle-ci du rôle en application de l’article 37 de la Convention.
7.
La déclaration dont il s’agit est ainsi libellée
:
« The Government hereby wishes to express - by way of the unilateral declaration –their acknowledgement of the fact that there has been an interference with the applicant’s right to freedom of expression, in particular his right to receive and impart information, within the meaning of Article 10 § 1 of the Convention (see,
mutatis mutandis, Jaroslaw Sroka v. Poland
, no. 42801/07, 6 March 2012).
Consequently, I declare that the Government are prepared to pay the applicant 8,500 (eight thousand and five hundred) Euros as just satisfaction, which they consider to be reasonable in the light of the Court’s case-law.
The sum referred to above, which is to cover any non-pecuniary damage as well as costs and expenses, will be free of any taxes that may be applicable. It will be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default periods plus three percentage points.
The Government would respectfully suggest that the above declaration might be accepted by the Court ‘as any other reason’ justifying the striking out of the case of the Court’s list of cases, as referred to in Article 37 § 1 (c) of the Convention. »
8.
Par une lettre du 2 mai 2013, la partie requérante a indiqué qu’elle n’était pas satisfaite des termes de la déclaration unilatérale
.
9.
La Cour rappelle qu’en vertu de l’article 37 de la Convention, à tout moment de la procédure, elle peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances l’amènent à l’une des conclusions énoncées aux alinéas a), b) ou c) du paragraphe 1 de cet article. L’article 37 § 1 c) lui permet en particulier de rayer une affaire du rôle si
:
«
pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête
».
10.
La Cour rappelle aussi que, dans certaines circonstances, il peut être indiqué de rayer une requête du rôle en vertu de l’article 37 § 1 c) sur la base d’une déclaration unilatérale du gouvernement défendeur même si le requérant souhaite que l’examen de l’affaire se poursuive.
11.
A cette fin, la Cour doit examiner de près la déclaration à la lumière des principes que consacre sa jurisprudence, en particulier l’arrêt
Tahsin Acar
(
Tahsin Acar c. Turquie
(question préliminaire) [GC],
n
o
26307/95, §§
‑
VI
; voir également
WAZA Spółka z o.o. c. Pologne
(déc.) n
o
11602/02, 26
juin 2007
; et
Sulwińska c. Pologne
(déc.) n
o
28953/03, 18 septembre 2007).
12.
La Cour a établi dans un certain nombre d’affaires, dont celles dirigées contre la Turquie, sa pratique en ce qui concerne les griefs tirés de la violation de la liberté d’expression en raison de la condamnation d’un requérant fondé sur l’article 7 § 2 de loi n
o
3713 (voir, par exemple,
Faruk Temel c. Turquie
n
o
16853/05, § 64, 1
er
février 2011).
13.
En l’espèce, dans sa déclaration, le Gouvernement reconnaît qu’il y avait eu «
une ingérence
» au droit du requérant à la liberté d’expression. Cette définition, considérée ensemble avec celle formulée comme «
just satisfaction
» concernant la somme d’argent proposée en l’espèce, peut passer pour une concession assimilable à une reconnaissance d’une violation de la Convention à ce titre. Par conséquent, eu égard à la nature de cette concession que renferme la déclaration du Gouvernement, au montant de l’indemnisation proposée – qui, au demeurant, cadre avec les montants alloués dans des affaires similaires – ainsi qu’à la réforme apportée à la législation nationale à la lumière de la jurisprudence de la Cour, celle-ci estime qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 c)).
14.
En outre, à la lumière des considérations qui précèdent, et eu égard en particulier à sa jurisprudence claire et abondante à ce sujet, la Cour estime que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de la requête (article 37 § 1
in fine
).
15.
Enfin, la Cour souligne que, dans le cas où le Gouvernement ne respecterait pas les termes de sa déclaration unilatérale, la requête pourrait être réinscrite au rôle en vertu de l’article 37 § 2 de la Convention (
Josipović c. Serbie
(déc.), nº 18369/07, 4 mars 2008).
B.
Article 5 de la Convention
16.
Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été placé en détention provisoire pendant deux mois.
17.
La Cour note que l’intéressé a été remis en liberté le 5 décembre 2007, soit plus de six mois avant l’introduction de sa requête.
18.
Ce grief est donc irrecevable pour non-respect du délai de six mois et doit être rejeté en application de l’article 35 § 1 de la Convention.
C.
Article 6 de la Convention
19.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant dénonce la durée de la procédure pénale diligentée contre lui.
20.
La Cour note que la procédure pénale a débuté le 8 octobre 2007 par le placement en détention provisoire du requérant et s’est terminée le 28
septembre 2010 par l’arrêt de la Cour de cassation. La période à considérer est donc d’environ trois ans pour deux degrés de juridiction. La Cour estime que, même à supposer que les voies de recours aient été épuisées (voir,
Müdür Turgut et autres c. Turquie
, (dec.) n
o
4860/09, 26
mars 2013), cette durée n’est pas excessive compte tenu de la complexité de l’affaire et du nombre de personnes jugées.
21.
Invoquant toujours l’article 6 de la Convention, il se plaint d’un manque d’équité de la procédure pénale dans la mesure où la cour d’assises n’aurait pas fait appel à un expert pour déterminer si les propos qu’il avait tenus s’inscrivaient dans le cadre du droit à la liberté d’expression.
22.
La Cour rappelle que c’est au premier chef à la cour d’assises qu’il incombait de juger si une expertise était nécessaire. Ce grief constitue donc une remise en cause de la manière dont les juridictions internes ont choisi d’apprécier les différents éléments de la cause. La Cour ne relève pas d’arbitraire dans l’appréciation des éléments de l’affaire par les juridictions internes.
23.
Par conséquent, ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 § 3 a) et 4 de la Convention.
D.
Article 14 de la Convention
24.
Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant se plaint, d’une part, d’avoir été jugé devant une cour d’assises spéciale et non pas devant une juridiction ordinaire, et, d’autre part, de ne pas s’être vu appliquer une mesure de sursis au prononcé de l’arrêt du fait de sa condamnation en vertu de la loi n
o
3713 sur la loi relative à la lutte contre le terrorisme.
25.
En ce qui concerne le grief du requérant relatif au statut de la cour d’assises, la Cour note que les cours d’assises spéciales habilitées par le Haut Conseil de la magistrature sont des juridictions légales dont les compétences sont déterminées par l’article 250 du code de procédure pénale. Selon l’article 9 de la loi n
o
3713 sur la lutte contre le terrorisme, les cours d’assises spéciales sont compétentes pour juger les infractions prévues dans cette loi.
26.
Quant à la décision de ne pas surseoir au prononcé du jugement, la Cour observe que cette mesure n’est pas applicable, en vertu de l’article 13 de la loi n
o
3713, dans le cas des délits réprimés par celle-ci.
27.
Il s’agit donc de différences de traitement qui découlent de la loi, fondées sur la nature de l’infraction en cause et non pas une discrimination fondée sur l’un des éléments, mentionnés à l’article 14 de la Convention, liés à la personnalité du requérant.
28.
Partant, ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 § 3 a) de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Prend acte
des termes de la déclaration du gouvernement défendeur concernant le grief tiré de l’article 10 de la Convention et des modalités prévues pour assurer le respect des engagements ainsi pris
;
Décide
de rayer cette partie de la requête du rôle, en application de l’article
37 § 1 c) de la Convention.
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Seçkin Erel
Dragoljub Popović
Greffier adjoint f.f.
Président