Brée împotriva României

Reclamantul, d. Marcel Brée, este un cetățean belgian născut în 1939 și rezidând la Travedona Monate, în Italia. A fost reprezentat înaintea Curții de d-na C. Meyer, avocat la Strasbourg. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

La 21 octombrie 2006, reclamantul s-a căsătorit, la Constanța, în România, cu o cetățeancă română. La 1 iulie 2007, o fată s-a născut din uniunea lor la Constanța. Copilul are cetățenie dublă, belgiană și română.

În ianuarie 2008, cuplul s-a mutat în Italia. Cu toate acestea, în decembrie 2008, din cauza dezacordurilor lor, soția reclamantului s-a întors să locuiască cu părinții ei în România și a luat fetita cu ea. 1. Procedura de divorț

La 30 iulie 2009, soția reclamantului a sesizat tribunalul de prima instanță din Constanța și a cerut divorțul pentru culpă comună, precum și custodia copilului și condamnarea reclamantului la plata unei pensii alimentare.

La 22 octombrie 2009, reclamantul a depus o informare la tribunalul de prima instanță și a invocat incompetența acestuia; a susținut că ultimul domiciliu al cuplului era în Italia și că, prin urmare, competența judecătorească revenea tribunalelor italiene. Pe cale subsidiar, a cerut drept de vizită asupra copilului.

Prin hotărâre cu titlu de hotărâre ante diem din 4 decembrie 2009, tribunalul de prima instanță s-a declarat competent să cunoască cauzei.

La ședința din 19 martie 2010, reclamantul și soția sa au cerut tribunalului omologarea acordului lor (tranzacția judiciară) privind dreptul de vizită. Prin hotărâre din aceeași zi, tribunalul a luat act al acordului potrivit căruia reclamantul putea lua copilul de trei ori pe an, pentru o durată de zece zile în fiecare dată, la domiciliul lui, precum și douăzeci și cinci de zile suplimentare pe an cu condiția de a nu ieși din teritoriul României. Această hotărâre era susceptibilă de recurs în termen de cincisprezece zile; cu toate acestea, niciuna din parties nu a depus.

Reclamantul a fost citat să comparezA la ședința din 14 ianuarie 2011; a fost prezent. Conform normelor procedurale (§27 de mai jos), nu mai a fost citat la audiții ulterioare, cu excepția audierii din 28 februarie 2011, când tribunalul i-a ordonat, de asemenea, să prezinte dosarului dovada că plătise cheltuielile legate de citirea unui martor belgian pe care intenționa să-l aducă în fața tribunalului. Această citare i-a fost comunicată în limba română cu traducere în limba franceză.

În cursul procedurii, reclamantul a fost reprezentat de mai mulți avocați la alegerea sa.

Tribunalul a examinat mai multe probe propuse de reclamant, incluzând, în special, ascultarea unui martor și o anchetă socială la domiciliul lui în Italia, efectuate pe bază de comisie rogatorie.

Prin hotărâre din 15 iulie 2011, tribunalul de prima instanță a pronunțat divorțul parties și a acordat custodia copilului mamei. A condamnat, de asemenea, pe reclamant să plătească ex-soției sale o sumă de 500 euro pe lună la titlu de pensie alimentară.

Reclamantul, reprezentat de avocatul la alegerea sa, a făcut apel, pe motiv că jurisdicțiile române nu erau competente să se pronunțe și că nu a fost regulat citat să comparezA în fața tribunalului de prima instanță. Prin hotărâre din 25 octombrie 2011, tribunalul județean din Constanța a respins apelul și a constatat, printre altele, că programul vizitelor propus de parties în acordul lor (§8 de mai sus) îngrijea atât interesele reclamantului cât și pe ale copilului.

Cu privire la competența sa, tribunalul județean a apreciat că aceasta decurgea din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea deciziilor în materie matrimonială și în materie de răspundere parentală care stabilea criterii alternative, printre care reședința obișnuită de mai mult de șase luni a persoanei care făcea cererea, ceea ce era aplicabil acțiunii introduse de ex-soția reclamantului. Tribunalul a luat act, printre altele, al faptului că reclamantul nu a depus o cerere pe baza Convenției de la Haga privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii și că se pare să nu existe conflict între parties la litigiu, deoarece au încheiat un acord privind dreptul de vizită asupra copilului (§8 de mai sus).

Cu privire la presupusul defect de citare al reclamantului, tribunalul județean a constatat că acesta a fost prezent la majoritatea audierii în fața tribunalului de prima instanță și că citarea sa nu era necesară conform normelor procedurale pentru audiurile la care nu a fost prezent. Tribunalul județean a apreciat că absența lui la două audiri nu i-a adus prejudiciu, deoarece a luat cunoștință de toate elementele dosarului și a putut propune toate probele pe care le considera relevante.

Reclamantul, reprezentat de avocatul la alegerea sa, a depus recurs. A reitetat argumentele sale bazate pe incompetența jurisdicțiilor române și pe defectul de citare. Pe lângă aceasta, a criticat lipsa traducerii actelor procedurale de un interpret jurat și durata excesivă a procedurii și a susținut că dreptul lui la relații personale cu fiica sa a fost încălcat, deoarece acordul pe care l-a încheiat cu ex-soția sa era dificil de aplicat din cauza redactării imprecise.

Prin hotărâre din 18 ianuarie 2012, curtea de apel a Constanței a respins recursul. În ceea ce privește argumentele deja invocate în apel, curtea de apel a confirmat raționamentul tribunalului județean (§14 și 15 de mai sus). Cu privire mai precis la absența unui martor belgian (§9 de mai sus), curtea de apel a apreciat că era imputabil reclamantului, care nu asigurată prezența acestui martor în fața tribunalului. În ceea ce privește alte argumente, curtea de apel a apreciat că reclamantul a omis să le ridice în apel și că era desheredat dreptul de a le examina în recurs. Cu toate acestea, curtea de apel a examinat argumentul referitor la dreptul de vizită și a apreciat că nu existau indicii că reclamantul nu fusese dovedit informat cu privire la conținutul și consecințele acordului încheiat cu ex-soția sa (§8 de mai sus) și că în orice caz, nu exercitase căile de atac împotriva hotărârii din 19 martie 2010. 2. Exercitarea dreptului de vizită

În iulie 2010, reclamantul și-a luat fiica în Italia, în conformitate cu acordul încheiat cu mama.

Prin hotărâre cu titlu de hotărâre ante diem din 26 noiembrie 2010, tribunalul de prima instanță din Constanța a revestit, la cererea reclamantului, hotărârea din 19 martie 2010 (§8 de mai sus) cu formula executorie. Reclamantul susține că a depus cererea din cauza refuzului ex-soției sale de a-i permite să se întâlnească cu fiica.

Reclamantul a apelat la un executor judecătoresc care l-a însoțit la domiciliul mamei unde, conform unui proces-verbal din 9 decembrie 2010, aceasta nu a manifestat nicio opoziție față de faptul că reclamantul să ia fetita și i-a predat pașaportul acesteia pentru ca să putea călători în Italia. Refutând această teză, reclamantul susține că ex-soția sa și părinții acesteia s-au opus vehement, dar executorul judecătoresc a refuzat să înscrie opoziția lor în procesul-verbal.

Potrivit spuselor reclamantului, s-a dus la școala fetei în ianuarie 2011, dar ex-soția sa s-a opus plecării.

Prin scrisori din 5 septembrie și 12 noiembrie 2012 și 9 ianuarie 2013 ale cancelariei, reclamantul a fost invitat să informeze Curtea cu privire la demersurile ulterioare pe care le-a făcut la autoritățile române pentru a vedea facilitate dreptul lui de vizită.

Reclamantul a informat Curtea că a depus, la 13 ianuarie 2011, două plângeri penale la poliția din Constanța, prima împotriva ex-soției sale pentru refuzul prezentării copilului și a doua împotriva executorului judecătoresc pentru fals. Prima nu ar fi fost niciodată examinată de autorități și a doua ar fi culminat cu o hotărâre de neînceput.

Reclamantul nu a trimis copii ale acestor plângeri penale. A trimis o copie a unei hotărâri de neînceput din 5 august 2011 a parchetului de pe lângă curtea de apel din Constanța referitoare la plângerea sa împotriva executorului judecătoresc. Această hotărâre privește modul în care acesta din urmă a îndeplinit demersurile în decembrie 2010 și, în special, suma de onorarii pe care a cerut-o reclamantului. Parchetul a concluzionat că executorul judecătoresc nu încălcase legea penală. Reclamantul nu a contestat hotărârea de neînceput în fața tribunalului de prima instanță.

Reclamantul nu a informat Curtea cu privire la eventuale alte demersuri pe care le-ar fi făcut la autoritățile române după ianuarie 2011. B. Dreptul intern relevant

Dispozițiile relevante ale codului familiei, codului penal, codului de procedură penală și codului de procedură civilă, în vigoare la momentul faptelor, precum și modificările ulterioare, sunt descrise în hotărârea Lafargue c. România (nr. 37284/02, §§ 64-70, 13 iulie 2006). Mai precis, art. 44 al codului familiei dispune că în caz de schimbare de circumstanțe, tribunalele pot modifica măsurile relative la drepturile și obligațiile personale sau patrimoniale între părinți divorțați și copiii lor.

De asemenea, art. 153 al codului de procedură civilă dispune că parties care a cunoscut data audierii sau parties care a fost prezentă la o audiere sau a fost reprezentată nu mai sunt citați în procedură și sunt presupuși cunoscând datele audierii ulterioare. Conform articolului 105 § 2 al aceluiași cod, un act de procedură care a fost efectuat cu nerespectarea formalităților impuse de lege sau de un agent incompetent nu poate fi anulat decât dacă a adus prejudiciu parties în cauză și acest prejudiciu nu poate fi remediat decât prin anulare. CRITICI

Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamantul se plânge de inechitatea procedurii de divorț, din cauza defectului de citare în fața tribunalului de prima instanță din Constanța, a absenței unui interpret, a duratei excesive a procedurii și a lipsei imparțialității tribunalelor. În acest din urmă sens, susține că tatăl ex-soției sale era viceprimar al Constanței și personalitate foarte influență în oraș.

Invocând art. 8 al Convenției, susține că dreptul de vizită este prea restricționat și reproșează tribunalelor refuzul de a-l modifica pe cel pe care l-a încheiat cu ex-soția sa. Pe baza aceluiași articol și invocând jurisprudența Costreie c. România (nr. 31703/05, 13 octombrie 2009), susține că autoritățile române au încălcat obligația lor pozitivă de a asigura menținerea relațiilor personale cu copilul.

Invocând art. 8 al Convenției combinat cu art. 14 al Convenției, susține o discriminare bazată pe naționalitate și loc de reședință, ținând seama de limitarea dreptului de vizită la teritoriul României. Expune că această situație îl obligă să suporte cheltuieli considerabile și că împiedică fiica sa să mențină relații personale cu familia paternală care locuiește în Belgia. PE DREPT A. Critica bazată pe art. 6 § 1 al Convenției

Reclamantul se plânge de inechitatea procedurii de divorț. Invocă art. 6 § 1 al Convenției, care este scris în părțile sale relevante după cum urmează: art. 6 § 1 "Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)"

Curtea constată că critica reclamantului cuprinde patru ramuri: i) defectul de citare; ii) absența unui interpret; iii) durata procedurii; și iv) lipsa imparțialității tribunalelor. Le va examina separat de mai jos. 1. Presupusul defect de citare

Curtea reamintește că a apreciat deja că "dreptul la tribunal" cuprinde mai multe aspecte, inclusiv dreptul de acces și egalitatea armelor, care cere echilibru corect între parties. Aceste principii se aplică de asemenea în domeniul special de signifiare și notificare a actelor judecătorești parties (Miholapa c. Letonia, nr. 61655/00, § 23, 31 mai 2007).

Notificarea, ca act de comunicare între organul judecătoresc și parties, servește la a face cunoscută decizia tribunalului, precum și fundamentele care o motivează, în caz de a permite parties să facă recurs (Díaz Ochoa c. Spania, nr. 423/03, § 48, 22 iunie 2006 și S.C. Raïssa M. Shipping S.R.L. c. România, nr. 37576/05, § 30, 8 ianuarie 2013). Tribunalele trebuie, prin urmare, să facă tot ce se poate rezonabil așteptat din ele pentru a cita reclamanții și a se asigura că aceștia sunt conștienți de procedurile în care sunt part (Miholapa sus-citat, § 31 și Övuș c. Turcia, nr. 42981/04, § 48, 13 octombrie 2009).

Întoarcêndu-se la faptele cauzei, Curtea constată că această ramură a criticii se limitează la procedura de prima instanță și că reclamantul, reprezentat de avocat la alegerea sa, a putut ridica această critica înaintea jurisdicțiilor de recurs. Cu toate acestea, atât jurisdicția de apel cât și cea de recurs au apreciat, prin decizii amplu motivate și lipsite de arbitrar, că citarea reclamantului în prima instanță era conformă normelor de procedură și că absența lui la două audiri nu i-a adus prejudiciu, deoarece a luat cunoștință de toate elementele dosarului și a putut propune toate probele pe care le considera relevante (§15 și 17 de mai sus). Curtea nu vede, prin urmare, niciun motiv pentru a pune sub semnul întrebării aceste constatări (mutatis mutandis, García Ruiz c. Spania [MC], nr. 30544/96, § 28-29, CEDO 1999-I). 2. Presupusa absență a unui interpret

Curtea constată că art. 6 al Convenției, din perspectiva civilă, nu conține o mențiune expresă a dreptului la un interpret. Cu toate acestea, garanții unui proces echitabil implică în principiu dreptul, pentru parties la proces, de a lua cunoștință de orice document sau observație prezentată judecătorului și de a o discuta (Lobo Machado c. Portugalia, 20 februarie 1996, § 31, Culegere de hotărâri și decizii 1996-I și Locher și alții c. Elveția, nr. 7539/06, § 27, 25 iulie 2013).

În cauza de față, Curtea constată că reclamantul a fost reprezentat pe toată durata procedurii, cu câteva excepții, de avocat la alegerea sa. Prin urmare, și chiar și acceptând că reclamantul ar fi ridicat această critica în fața tribunalelor de fond, a putut lua cunoștință de conținutul dosarului, propune probe pe care le considera relevante și exercita căile de atac. Nimic din dosar nu sugerează că dreptul lui la proces echitabil a fost restricționat din cauza lipsei de înțelegere legată de absența interpretuluisau în vreun alt fel. 3. Durata procedurii de divorț

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază ținând seama de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa bine stabilită, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților competente precum și miza litigiului pentru persoanele în cauză (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

În cauza de față, Curtea constată că procedura a început la 30 iulie 2009 când ex-soția reclamantului a sesizat tribunalul de prima instanță din Constanța și a luat sfârșit prin hotărârea din 18 ianuarie 2012 a curții de apel din Constanța. A durat, prin urmare, doi ani și aproximativ șase luni pentru trei degrese de judecată.

Ținând seama de diligența specială care se impune în materie de stare și capacitate a persoanelor pentru a asigura desfășurare rapidă a procedurii (Bock c. Germania, 29 martie 1989, § 49, seria A nr. 150 și Mikulić c. Croația, nr. 53176/99, § 44, CEDO 2002-I), Curtea consideră că în cauza de față, durata procedurii considerată în ansamblu nu a fost derezonabilă. 4. Presupusul defect de imparțialitate a tribunalelor

Curtea reamintește că imparțialitatea în sensul articolului 6 § 1 al Convenției se apreciază după o dublu demers: primul constă în a încerca să determine convingerea personală a unui anumit judecător în anumite circumstanțe; al doilea aduce la asigurarea că oferă garanții suficiente pentru a exclude în acest sens orice îndoială legitimă (Gautrin și alții c. Franța, 20 mai 1998, § 58, Culegere 1998-III și Mancel și Branquart c. Franța, nr. 22349/06, § 32, 24 iunie 2010).

În cauza de față, Curtea apreciază că nici imparțialitatea subiectivă a judecătorilor care s-au pronunțat în procedura de divorț, nici imparțialitatea obiectivă nu pot fi puse sub semnul întrebării. Simplul fapt că tatăl unei parts la procedură exercita în timp ce se judeca o înaltă funcție publică nu poate fi în sine element permițând să se îndoiească de imparțialitatea magistraților, profesioniști corespunzător pregătiți, sesizați cu cauza. Îndoielile reclamantului nu sunt prin urmare obiectiv justificate. 5. Concluzie

La vederea constatărilor de mai sus, Curtea consideră că critica este în mod evident neîntemeiat și trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. B. Criticile bazate pe art. 8 al Convenției luate izolat și în combinație cu art. 14 al Convenției

Reclamantul susține încălcarea dreptului de a menține relații personale cu fiica sa, din cauza, în special, a carențelor autorităților naționale în ceea ce privește exercitarea dreptului de vizită. Invocă art. 8 al Convenției luat izolat și combinat cu art. 14. Aceste articole sunt scrise după cum urmează: art. 8 "1. Orice persoană are dreptul la respect pentru viața privată și familială, domiciliul și corespondența. 2. Nu poate exista ingeriență a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitate națională, siguranță publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora." art. 14 "Dispoziția drepturilor și libertăților recunoscute de (...) Convenție trebuie asigurată fără distincție de niciun fel, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

Curtea constată că reclamantul ridică trei critici distincte. Prima vizează condițiile de exercitare a dreptului de vizită și refuzul tribunalelor de a-l modifica. A doua privește obligația pozitivă a autorităților de a facilita exercitarea dreptului de vizită. În final, a treia este bazată pe discriminare pe care reclamantul ar suferi-o în exercitarea acestui drept. Curtea va examina, într-o primă etapă, criticile bazate pe condițiile de exercitare a dreptului de vizită și discriminarea pe care reclamantul ar suferi-o în exercitarea acestui drept și, într-o a doua etapă, critica bazată pe obligația pozitivă a autorităților de a facilita dreptul de vizită. 1. Criticile bazate pe condițiile de exercitare a dreptului de vizită și presupusa discriminare

Curtea reamintește că, pentru un părinte și copilul său, a fi împreună reprezintă element fundamental al vieții familiale, chiar dacă relația dintre părinți s-a rupt, și că măsuri interne care le împiedică constituie ingerință în dreptul protejat de art. 8 al Convenției (a se vedea, printre altele, Johansen c. Norvegia, 7 august 1996, § 52, Culegere 1996-III și Elsholz c. Germania [MC], nr. 25735/94, § 43, CEDO 2000-VIII)

În cauza de față, Curtea constată că amploare și modalități ale exercitării dreptului de vizită al reclamantului au făcut obiectul unui acord liber încheiat între el însuși și ex-soția sa (§8 de mai sus), pe care tribunalele s-au limitat la omologare în termenii și condițiile convenite de parties. Curtea nu constată ingerință în dreptul reclamantului de a menține relații personale cu copilul, nici discriminare, din simplul fapt că jurisdicțiile naționale au omologat acest acord.

În ceea ce privește, pe de altă parte, refuzul jurisdicțiilor de a modifica acest acord în cadrul procedurii de divorț, Curtea constată că acestea din urmă au apreciat că reclamantul nu exercitase căile de atac împotriva hotărârii de omologare a acordului (§17 de mai sus). Se urmează că, pentru a modifica acest acord, reclamantul avea posibilitatea de a depune recurs împotriva hotărârii care o omologa și că în absența unui recurs, jurisdicțiile sesizate cu alte critici referitoare la divorț și custodia copilului nu aveau competența de a modifica zisul judecată.

În orice caz, deoarece exercitarea dreptului de vizită este susceptibilă de a se schimba cu trecerea timpului, chiar și în prezența unei hotărâri definitive, Curtea constată că reclamantul are încă posibilitatea de a cere într-o procedură de urgență drept provizoriu de vizită (Costreie sus-citat, §§ 16-29) sau modificarea amploarei dreptului și modalității concrete a exercitării acestuia, în cadrul unei acțiuni separate bazată pe art. 44 al codului familiei (§26 de mai sus). Aceste proceduri pot, după caz, să-i dea ocazia de a face valabile argumente bazate pe discriminare suferită în exercitarea dreptului de a menține relații personale cu copilul.

Se urmează că aceste critici trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 1, 3 și 4 al Convenției. 2. Critica referitoare la obligații pozitive ale autorităților naționale de a facilita exercitarea dreptului de vizită al reclamantului

Curtea reamintește că a declarat de nenumărate ori că autoritățile naționale au, la titlu al articolului 8 al Convenției, obligație pozitivă de a lua măsuri proprii de a reuni un părinte cu copilul (a se vedea, de exemplu, Ignaccolo-Zenide c. România, nr. 31679/96, § 94, CEDO 2000-I și Nuutinen c. Finlanda, nr. 32842/96, § 127, CEDO 2000-VIII). În acest sens, trebuie avut în vedere echilibrul corect de menținut între interesele concurente ale individului și ale societății în ansamblu; la fel, Statul se bucură de o anumită marjă de apreciere (Keegan c. Irlanda, 26 mai 1994, § 49, seria A nr. 290).

În cauza de față, Curtea constată că reclamantul a putut exercita dreptul de vizită de două ori în iulie și decembrie 2010 și susține s-a confrunta cu refuz ex-soției în ianuarie 2011. Cu toate acestea, deși invitat de cancelarie, a furnizat puține informații privind demersurile pe care le-a făcut pentru a face față refuzului.

Curtea constată în particular că reclamantul nu a trimis copie a plângerii penale pe care ar fi depus-o la 13 ianuarie 2011 împotriva ex-soției pentru refuz de prezentare copilului. Chiar și acceptând teza că această plângere nu a fost niciodată examinată de autorități, obligă faptul că nu a insistat în demersuri (a contrario, Lafargue sus-citat, §§ 11 și urm., Cristescu c. România, nr. 13589/07, §§ 26-29, 10 ianuarie 2012 și Pascal c. România, nr. 805/09, § 56, 17 aprilie 2012). De altfel, reclamantul nu a trimis copie a plângerii penale pe care ar fi depus-o la aceeași dată împotriva executorului judecătoresc pentru fals, nici a neînceputului prin care s-ar fi încheiat. Hotărârea de neînceput din 5 august 2011 a parchetului de pe lângă curtea de apel din Constanța, care este singura din dosar, nu privește această plângere, ci privește suma onorarii pe care executorul judecătoresc o ceruse reclamantului în decembrie 2010 (§24 de mai sus).

În final, Curtea constată că reclamantul nu susține că a încercat să-și vadă fiica după ianuarie 2011.

În aceste circumstanțe, Curtea nu dispune de elemente suficiente care să-i permită a verifica acuzația reclamantului că autoritățile Statului ar fi trebuit, pentru a se acquitta de eventual obligații pozitive decurgând din art. 8 al Convenției, să desfășoare eforturi suplimentare.

Se urmează că această critica este în mod evident neîntemeiat și trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Grefieră adjunctă Președintă

Le requérant, M. Marcel Brée, est un ressortissant belge né en 1939 et résidant à Travedona Monate, en Italie. Il a été représenté devant la Cour par M e C. Meyer, avocat à Strasbourg. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 21 octobre 2006, le requérant se maria, à Constanța, en Roumanie, avec une ressortissante roumaine. Le 1 er juillet 2007, une fille naquit de leur union à Constanța. L’enfant a la double nationalité, belge et roumaine.

En janvier 2008, le couple emménagea en Italie. Toutefois, en décembre 2008, en raison de leurs désaccords, l’épouse du requérant retourna vivre chez ses parents en Roumanie et emmena la fillette avec elle. 1. La procédure de divorce

Le 30 juillet 2009, l’épouse du requérant saisit le tribunal de première instance de Constanța et demanda le divorce pour faute commune, ainsi que la garde de l’enfant et la condamnation du requérant à lui verser une pension alimentaire.

Le 22 octobre 2009, le requérant déposa un mémoire devant le tribunal de première instance et invoqua l’incompétence de ce dernier ; il y faisait valoir que le dernier domicile du couple était en Italie et que, par conséquent, la compétence juridictionnelle revenait aux tribunaux italiens. À titre subsidiaire, il demanda un droit de visite sur l’enfant.

Par un jugement avant dire droit du 4 décembre 2009, le tribunal de première instance se déclara compétent pour connaître de l’affaire. 8 . À l’audience du 19 mars 2010, le requérant et son épouse demandèrent au tribunal l’homologation de leur accord ( tranzacția judiciară ) en ce qui concernait le droit de visite. Par un jugement du même jour, le tribunal prit acte de l’accord selon lequel le requérant pouvait emmener l’enfant trois fois par an, pour une durée de dix jours à chaque fois, à son domicile, ainsi que vingt-cinq jours supplémentaires par an à condition de ne pas quitter le territoire de la Roumanie. Ce jugement était susceptible d’un pourvoi en recours sous quinze jours ; toutefois, aucune des parties intéressées n’en forma. 9 . Le requérant fut cité à comparaître à l’audience du 14 janvier 2011 ; il s’y présenta. En application des règles procédurales (paragraphe 27 ci ‑ dessous), il ne fut plus cité aux audiences ultérieures, à l’exception de l’audience du 28 février 2011, lorsque le tribunal lui enjoignit également de verser au dossier la preuve qu’il avait acquitté les frais relatifs à l’audition d’un témoin belge qu’il entendait faire comparaître devant le tribunal. Cette citation lui fut communiquée en roumain avec une traduction en français.

Pendant la procédure, le requérant fut représenté par plusieurs avocats de son choix.

Le tribunal examina plusieurs éléments de preuve proposés par le requérant, dont notamment l’audition d’un témoin et une enquête sociale à son domicile en Italie, réalisée sur commission rogatoire.

Par un jugement du 15 juillet 2011, le tribunal de première instance prononça le divorce des parties et octroya la garde de l’enfant à la mère. Il condamna également le requérant à verser à son ex-épouse une somme de 500 euros par mois à titre de pension alimentaire.

Le requérant, représenté par l’avocat de son choix, interjeta appel, au motif que les juridictions roumaines n’étaient pas compétentes pour se prononcer et qu’il n’avait pas été régulièrement cité à comparaître devant le tribunal de première instance. Par un arrêt du 25 octobre 2011, le tribunal départemental de Constanța rejeta l’appel et constata, entre autres, que le programme des visites proposé par les parties dans leur accord (paragraphe 8 ci-dessus) ménageait tant les intérêts du requérant que ceux de l’enfant. 14 . S’agissant de sa compétence, le tribunal départemental jugea qu’elle découlait du Règlement (CE) n o 2201/2003 du Conseil du 27 novembre 2003 relatif à la compétence, la reconnaissance et l’exécution des décisions en matière matrimoniale et en matière de responsabilité parentale qui établissait des critères alternatifs, parmi lesquels la résidence habituelle de plus de six mois de la personne qui faisait la demande, ce qui était applicable à l’action introduite par l’ex-épouse du requérant. Le tribunal prit acte, entre autres, du fait que le requérant n’avait pas formé de demande sur la base de la Convention de la Haye sur les aspects civils de l’enlèvement international d’enfants et qu’il semblait ne pas y avoir conflit entre les parties au litige, puisqu’elles avaient conclu un accord relatif au droit de visite sur l’enfant (paragraphe 8 ci-dessus). 15 . S’agissant du prétendu défaut de citation du requérant, le tribunal départemental constata qu’il avait été présent à la majorité des audiences devant le tribunal de première instance et que sa citation n’avait pas été requise par les règles de procédure pour les audiences auxquelles il n’avait pas été présent. Le tribunal départemental jugea que son absence à deux audiences ne lui avait pas porté préjudice, puisqu’il avait pris connaissance de tous les éléments au dossier et avait pu proposer tous les éléments de preuve qu’il jugeait pertinents. 16 . Le requérant, représenté par l’avocat de son choix, forma un pourvoi en recours. Il réitéra ses arguments tirés de l’incompétence des juridictions roumaines et du défaut de citation. De plus, il critiqua le défaut de traduction des actes de procédure par un interprète assermenté et la durée excessive des procédures et fit valoir que son droit à des relations personnelles avec sa fille avait été méconnu, puisque l’accord qu’il avait conclu avec son ex-épouse était difficile à appliquer en raison de sa rédaction imprécise. 17 . Par un arrêt du 18 janvier 2012, la cour d’appel de Constanța rejeta le pourvoi. Quant aux arguments déjà invoqués en appel, la cour d’appel confirma le raisonnement du tribunal départemental (paragraphes 14 et 15 ci-dessus). S’agissant plus précisément du défaut de comparution d’un témoin belge (paragraphe 9 ci-dessus), la cour d’appel jugea qu’il était imputable au requérant, qui n’avait pas assuré la présence de ce témoin devant le tribunal. Quant aux autres arguments, la cour d’appel jugea que le requérant avait omis de les soulever en appel et qu’il était déchu du droit de les faire examiner lors du pourvoi en recours. Toutefois, la cour d’appel examina l’argument relatif au droit de visite et jugea qu’il n’y avait pas d’indices que le requérant n’avait pas été dûment informé du contenu et des conséquences de l’accord passé avec son ex-épouse (paragraphe 8 ci ‑ dessus) et qu’en tout état de cause, il n’avait pas exercé les voies de recours contre le jugement du 19 mars 2010. 2. L’exercice du droit de visite

En juillet 2010, le requérant emmena sa fille en Italie, conformément à l’accord conclu avec la mère.

Par un jugement avant dire droit du 26 novembre 2010, le tribunal de première instance de Constanța revêtit, à la demande du requérant, le jugement du 19 mars 2010 (paragraphe 8 ci-dessus) de la formule exécutoire. Le requérant allègue avoir fait sa demande en raison du refus de son ex-épouse de lui permettre de rencontrer sa fille.

Le requérant s’adressa à un huissier de justice qui l’accompagna au domicile de la mère où, selon un procès-verbal du 9 décembre 2010, celle-ci ne manifesta aucune opposition à ce que le requérant emmène la fillette et lui remit le passeport de cette dernière pour qu’elle puisse voyager en Italie. Réfutant cette thèse, le requérant allègue que son ex-épouse et ses parents s’y sont vivement opposés, mais que l’huissier de justice a refusé de consigner leur opposition sur le procès-verbal.

Selon les dires du requérant, il s’est rendu à l’école de la fillette en janvier 2011, mais son ex-épouse s’est opposée à ce qu’il l’emmène.

Par lettres du greffe des 5 septembre et 12 novembre 2012 et 9 janvier 2013, le requérant fut invité à informer la Cour des démarches ultérieures qu’il avait faites auprès des autorités roumaines afin de voir faciliter son droit de visite.

Le requérant informa la Cour avoir déposé, le 13 janvier 2011, deux plaintes pénales auprès de la police de Constanța, la première contre son ex ‑ épouse pour refus de présentation de l’enfant et la seconde contre l’huissier de justice pour faux. La première n’aurait jamais été examinée par les autorités et la seconde aurait pris fin par un non-lieu. 24 . Le requérant n’a pas envoyé de copies de ces plaintes pénales. Il a envoyé une copie d’une décision de non-lieu du 5 août 2011 du parquet près la cour d’appel de Constanța relative à sa plainte contre l’huissier de justice. Cette décision concerne la manière dont ce dernier a accompli ses diligences en décembre 2010 et, notamment, le montant des honoraires qu’il a demandés au requérant. Le parquet a conclu que l’huissier n’avait pas méconnu la loi pénale. Le requérant n’a pas contesté la décision de non ‑ lieu devant le tribunal de première instance.

Le requérant n’a pas informé la Cour d’éventuelles autres démarches qu’il aurait faites auprès des autorités roumaines après janvier 2011. B. Le droit interne pertinent 26 . Les dispositions pertinentes du code de la famille, du code pénal, du code de procédure pénale et du code de procédure civile, en vigueur à l’époque des faits, ainsi que les modifications ultérieures, sont décrites dans l’arrêt Lafargue c. Roumanie (n o 37284/02, §§ 64-70, 13 juillet 2006). Plus précisément, l’article 44 du code de la famille dispose qu’en cas de changement de circonstances, les tribunaux peuvent modifier les mesures relatives aux droits et obligations personnelles ou patrimoniales entre les parents divorcés et leurs enfants. 27 . De plus, l’article 153 du code de procédure civile dispose que la partie qui a eu connaissance de la date d’une audience ou la partie qui a été présente à une audience ou y a été représentée ne sont plus citées pendant la procédure et sont présumées connaître les dates des audiences ultérieures. Selon l’article 105 § 2 du même code, un acte de procédure qui a été effectué en méconnaissance des formalités imposées par la loi ou par un agent incompétent ne peut être annulé que s’il a causé un préjudice à la partie intéressée et que ce préjudice ne peut être réparé que par son annulation. GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure de divorce, en raison du défaut de citation devant le tribunal de première instance de Constanța, de l’absence d’un interprète, de la durée excessive de la procédure et du manque d’impartialité des juridictions. A ce dernier égard, il fait valoir que le père de son ex-épouse était le maire adjoint de Constanța et une personnalité très influente dans la ville.

Invoquant l’article 8 de la Convention, il fait valoir que son droit de visite est trop restreint et reproche aux juridictions leur refus de modifier l’accord qu’il avait conclu avec son ex-épouse. Sur le terrain du même article et invoquant la jurisprudence Costreie c. Roumanie (n o 31703/05, 13 octobre 2009), il allègue que les autorités roumaines ont méconnu leur obligation positive d’assurer le maintien des relations personnelles avec son enfant.

Invoquant l’article 8 de la Convention combiné avec l’article 14 de la Convention, il allègue une discrimination en raison de sa nationalité et de son lieu de résidence, compte tenu de la limitation de son droit de visite au territoire de la Roumanie. Il expose que cette situation lui fait encourir des frais considérables et qu’elle empêche sa fille de maintenir des relations personnelles avec sa famille paternelle qui habite en Belgique. EN DROIT A. Le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

Le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure de divorce. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui est ainsi libellé dans ses parties pertinentes : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) ».

La Cour note que le grief du requérant comporte quatre branches : i ) le défaut de citation ; ii ) l’absence d’un interprète ; iii ) la durée de la procédure ; et iv ) le manque d’impartialité des tribunaux. Elle les examinera séparément ci-après. 1. Le défaut allégué de citation à comparaître

La Cour rappelle qu’elle a déjà jugé que « le droit à un tribunal » comporte plusieurs aspects, dont le droit d’accès et l’égalité des armes, qui exige un juste équilibre entre les parties. Ces principes s’appliquent également dans le domaine particulier qu’est la signification et la notification des actes judiciaires aux parties ( Miholapa c. Lettonie , n o 61655/00, § 23, 31 mai 2007).

La notification, en tant qu’acte de communication entre l’organe juridictionnel et les parties, sert à faire connaître la décision du tribunal, ainsi que les fondements qui la motivent, le cas échéant pour permettre aux parties de former un recours ( Díaz Ochoa c. Espagne , n o 423/03, § 48, 22 juin 2006 et S.C. Raïssa M. Shipping S.R.L. c. Roumanie , n o 37576/05, § 30, 8 janvier 2013). Les tribunaux doivent donc faire tout ce que l’on peut raisonnablement attendre d’eux pour citer les requérants et s’assurer que ces derniers sont au courant des procédures auxquelles ils sont partie ( Miholapa précité, § 31 et Övuș c. Turquie , n o 42981/04, § 48, 13 octobre 2009).

Se tournant vers les faits d’espèce, la Cour note que cette branche du grief est limitée à la procédure en première instance et que le requérant, représenté par un avocat de son choix, a pu soulever ce grief devant les juridictions de recours. Or, tant la juridiction d’appel que celle de recours ont jugé, par des décisions amplement motivées et dépourvues d’arbitraire, que la citation du requérant en première instance avait été conforme aux règles de procédure et que son absence à deux audiences ne lui a pas porté préjudice, puisqu’il avait pris connaissance de tous les éléments au dossier et avait pu proposer tous les éléments de preuve qu’il jugeait pertinents (paragraphes 15 et 17 ci-dessus). La Cour n’aperçoit donc pas de raison pour remettre en cause ces constats ( mutatis mutandis , García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28-29, CEDH 1999 ‑ I). 2 L’absence alléguée d’un interprète

La Cour note que l’article 6 de la Convention, sous son volet civil, ne comporte pas de mention expresse du droit à un interprète. Toutefois, les garanties relatives à un procès équitable impliquent en principe le droit, pour les parties au procès, de prendre connaissance de toute pièce ou observation présentée au juge et de la discuter ( Lobo Machado c. Portugal , 20 février 1996, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I et Locher et autres c. Suisse , n o 7539/06, § 27, 25 juillet 2013).

En l’espèce, la Cour note que le requérant a été représenté tout au long de la procédure, à quelques exceptions près, par un avocat de son choix. Dès lors, et à supposer même que le requérant ait soulevé ce grief devant les juridictions de fond, il a pu prendre connaissance du contenu du dossier, proposer les éléments de preuve qu’il jugeait pertinents et exercer les voies de recours. Rien dans le dossier ne laisse penser que son droit à un procès équitable ait été restreint en raison du manque de compréhension lié à l’absence d’interprète ou d’une quelconque autre manière. 3. La durée de la procédure de divorce

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence bien établie, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000 ‑ VII).

En l’espèce, la Cour note que la procédure a débuté le 30 juillet 2009 lorsque l’ex-épouse du requérant a saisi le tribunal de première instance de Constanța et a pris fin par l’arrêt du 18 janvier 2012 de la cour d’appel de Constanța. Elle a donc duré deux ans et environ six mois pour trois degrés de juridiction.

Tout en tenant compte de la diligence spéciale qui s’impose en matière d’état et de capacité des personnes afin de garantir un déroulement rapide de la procédure ( Bock c. Allemagne , 29 mars 1989, § 49, série A n o 150 et Mikulić c. Croatie , n o 53176/99, § 44, CEDH 2002 ‑ I), la Cour estime qu’en l’espèce, la durée de la procédure prise globalement n’a pas été déraisonnable. 4. Le défaut allégué d’impartialité des tribunaux

La Cour rappelle que l’impartialité au sens de l’article 6 § 1 de la Convention s’apprécie selon une double démarche : la première consiste à essayer de déterminer la conviction personnelle de tel ou tel juge en telle occasion ; la seconde amène à s’assurer qu’il offrait des garanties suffisantes pour exclure à cet égard tout doute légitime ( Gautrin et autres c. France , 20 mai 1998, § 58, Recueil 1998 ‑ III et Mancel et Branquart c. France , n o 22349/06, § 32, 24 juin 2010).

En l’espèce, la Cour estime que ni l’impartialité subjective des juges s’étant prononcés dans la procédure de divorce, ni leur impartialité objective ne sauraient être mises en cause. Le simple fait que le père d’une partie à la procédure exerçait pendant la procédure une haute fonction publique ne peut être en soi un élément permettant de douter de l’impartialité des magistrats, des professionnels dûment formés, saisis de l’affaire. Les doutes du requérant ne sont donc pas objectivement justifiés. 5. Conclusion

Au vu des constats ci-dessus, la Cour estime que le grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Les griefs tirés de l’article 8 de la Convention pris isolément et en combinaison avec l’article 14 de la Convention

Le requérant allègue la violation de son droit de maintenir des relations personnelles avec sa fille, en raison, notamment, des carences des autorités nationales en ce qui concerne l’exercice de son droit de visite. Il invoque l’article 8 de la Convention pris isolément et combiné avec l’article 14. Ces articles sont ainsi libellés : Article 8 « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »

La Cour note que le requérant soulève trois griefs distincts. Le premier vise les conditions d’exercice du droit de visite et le refus des juridictions de le modifier. Le deuxième porte sur l’obligation positive des autorités de faciliter l’exercice du droit de visite. Enfin, le troisième est tiré de la discrimination que le requérant aurait subie dans l’exercice de ce droit. La Cour examinera, dans un premier temps, les griefs tirés des conditions d’exercice du droit de visite et de la discrimination que le requérant aurait subie dans l’exercice de ce droit et, dans un deuxième temps, le grief tiré de l’obligation positive des autorités de faciliter le droit de visite. 1. Les griefs tirés des conditions d’exercice du droit de visite et de la discrimination alléguée

La Cour rappelle que, pour un parent et son enfant, être ensemble représente un élément fondamental de la vie familiale, même si la relation entre les parents s’est rompue, et que des mesures internes qui les en empêchent constituent une ingérence dans le droit protégé par l’article 8 de la Convention (voir, entre autres, Johansen c. Norvège , 7 août 1996, § 52, Recueil 1996 ‑ III et Elsholz c. Allemagne [GC], n o 25735/94, § 43, CEDH 2000 ‑ VIII)

En l’espèce, la Cour note que l’étendue et les modalités d’exercice du droit de visite du requérant ont fait l’objet d’un accord librement conclu entre lui-même et son ex-épouse (paragraphe 8 ci-dessus), que les tribunaux se sont limités à homologuer dans les termes et conditions convenus par les parties. La Cour ne décèle pas d’ingérence dans le droit du requérant de maintenir des relations personnelles avec son enfant, ni de discrimination, du simple fait que les juridictions nationales ont homologué cet accord.

S’agissant, par ailleurs, du refus des juridictions de modifier cet accord dans le cadre de la procédure de divorce, la Cour note que ces dernières ont jugé que le requérant n’avait pas exercé les voies de recours contre le jugement d’homologation de l’accord (paragraphe 17 ci ‑ dessus). Il s’ensuit que, pour modifier cet accord, le requérant avait la possibilité de former un pourvoi en recours contre le jugement qui l’homologuait et qu’en l’absence d’un pourvoi en recours, les juridictions saisies des autres griefs relatifs au divorce et à la garde de l’enfant n’avaient pas la compétence pour modifier ledit jugement.

En tout état de cause, puisque l’exercice du droit de visite est susceptible de changer avec le passage du temps, même en présence d’une décision de justice définitive, la Cour note que le requérant a toujours la possibilité de demander en référé un droit provisoire de visite ( Costreie précité, §§ 16-29) ou la modification de l’étendue du droit et des modalités concrètes de son exercice, dans le cadre d’une action séparée fondée sur l’article 44 du code de la famille (paragraphe 26 ci-dessus). Ces procédures peuvent, le cas échéant, lui donner l’occasion de faire valoir ses arguments tirés de la discrimination subie dans l’exercice de son droit de maintenir des relations personnelles avec son enfant.

Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 1, 3 et 4 de la Convention. 2. Le grief relatif aux obligations positives des autorités nationales de faciliter l’exercice du droit de visite du requérant

La Cour rappelle qu’elle a déclaré à de nombreuses reprises que les autorités nationales ont, au titre de l’article 8 de la Convention, l’obligation positive de prendre des mesures propres à réunir un parent à son enfant (voir, par exemple, Ignaccolo-Zenide c. Roumanie , n o 31679/96, § 94, CEDH 2000 ‑ I et Nuutinen c. Finlande , n o 32842/96, § 127, CEDH 2000 ‑ VIII). En ce sens, il faut avoir égard au juste équilibre à ménager entre les intérêts concurrents de l’individu et de la société dans son ensemble ; de même, l’État jouit d’une certaine marge d’appréciation ( Keegan c. Irlande , 26 mai 1994, § 49, série A n o 290).

En l’espèce, la Cour note que le requérant a pu exercer son droit de visite à deux reprises en juillet et décembre 2010 et allègue s’être vu opposer le refus de son ex-épouse en janvier 2011. Or, bien qu’invité par le greffe, il n’a fourni que peu d’informations quant aux démarches qu’il a entreprises pour faire face à ce refus.

La Cour note en particulier que le requérant n’a pas envoyé copie de la plainte pénale qu’il aurait déposée le 13 janvier 2011 contre son ex ‑ épouse pour refus de présentation de l’enfant. Même à accepter sa thèse selon laquelle cette plainte n’a jamais été examinée par les autorités, force est de constater qu’il n’a pas insisté dans ses démarches ( a contrario , Lafargue précité, §§ 11 et suiv., Cristescu c. Roumanie , n o 13589/07, §§ 26 ‑ 29, 10 janvier 2012 et Pascal c. Roumanie , n o 805/09, § 56, 17 avril 2012). Par ailleurs, le requérant n’a pas envoyé copie de la plainte pénale qu’il aurait déposée à la même date contre l’huissier de justice pour faux, ni du non-lieu par lequel celle-ci se serait soldée. La décision de non-lieu du 5 août 2011 du parquet près la cour d’appel de Constanța, qui est la seule qui figure au dossier, n’est pas relative à cette plainte, mais concerne le montant des honoraires que l’huissier avait demandés au requérant en décembre 2010 (paragraphe 24 ci-dessus).

Enfin, la Cour note que le requérant n’allègue pas avoir essayé de voir sa fille après janvier 2011.

Dans ces circonstances, la Cour ne dispose pas d’éléments suffisants lui permettant de vérifier l’allégation du requérant que les autorités de l’État auraient dû, pour s’acquitter de leurs éventuelles obligations positives découlant de l’article 8 de la Convention, déployer des efforts supplémentaires.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Greffière adjointe Présidente