CASE OF CEACHIR v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA

Cauza a fost inițiată prin cererea (nr. 50115/06) depusă la 11 noiembrie 2006 contra Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (“Convenția”), de către o cetățeană a Republicii Moldova, dna Tamara Ceachir („reclamanta”).

Reclamanta, căreia i-a fost acordată asistență juridică, a fost reprezentată de către dl C. Tănase, avocat care își desfășoară activitatea în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova (« Guvernul ») a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol, din cadrul Ministerului Justiției.

Reclamanta a invocat în particular că autoritățile moldovenești nu și-au îndeplinit obligația lor de a-i oferi o protecție eficace împotriva relelor tratamente aplicate de către o persoană terță.

La 18 octombrie 2010 cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

La 17 octombrie 2000 reclamanta s-a dus la piața centrală din Chișinău. La piață ea a avut o neînțelegere cu o vînzătoare, A.N., în ceea ce privește greutatea legumelor pe care le cumpărase. Conflictul a degenerat într-o ceartă violentă și A.N. i-a aplicat lovituri reclamantei. După puțin timp la fața locului au sosit colaboratorii de poliție și le-a cerut femeilor să-i urmeze la secția de poliție. Inițial refuzînd de a se supune, A. N. a insultat și a lovit cu pumnii colaboratorii de poliție. Ulterior, după ce în sfîrșit colaboratorii de poliție au convins-o pe A.N., cele două femei au mers la secția de poliție. La fața locului reclamantei i s-a făcut rău și a fost chemată ambulanța pentru a o duce la spital. 7 . În perioada 17 octombrie și 3 noiembrie 2000 reclamanta a fost spitalizată cu diagnoza stabilită de « traumatism cranian, comoție cerebrală, și contuzie a țesuturilor moi ale capului». 8 . În perioada 21 noiembrie și 11 decembrie 2000, apoi în perioada 25 aprilie și 8 mai 2001, reclamanta a fost din nou spitalizată. În conformitate cu diagnoza stabilită ea suferea, printre altele de consecințe ale traumatismului cranian și de o contuzie cerebrală medie suferită la 17 octombrie 2000. 9 . În perioada 8 și 19 iulie 2002 reclamanta a fost din nou spitalizată. Diagnoza a stabilit printre altele urme ale traumatismului cranian și o contuzie cerebrală minoră. B. Procedura contravențională inițiată contra A.N. 10 . La 17 octombrie 2000 un colaborator de poliție a audiat-o pe A.N. Aceasta a precizat că reclamanta a avut un comportament agresiv și că i-a împrăștiat produsele ei de pe stand. Ea a adăugat că ea însăși a împins reclamanta și că aceasta a căzut la pămînt.

În raportul său din 17 octombrie 2000, unul dintre colaboratorii de poliție prezenți la fața locului a remarcat că, la sosirea sa, A.N. insulta reclamanta și că aceasta deja "fusese bătută." El a spus că A.N.- a insultat colaboratorii de poliție, atunci cînd i-au propus să înceteze acțiunile sale. El a mai spus că refuzînd să se deplaseze la poliție, ea l-a lovit cu pumnul, iar în cele din urmă a fost de acord să urmeze colaboratorii de poliție la secția de poliție. 12 . La date care nu sunt specificate, colaboratorii de poliție au audiat două vînzătoare vecine cu A.N. Una dintre ele a declarat inițial că a asistat la o ceartă dintre reclamantă și A.N., și cîteva momente mai tîrziu, ea a văzut că reclamanta era la pămînt. Altă vînzătoare a afirmat că reclamanta a răsturnat produsele de pe standul lui A.N. și că ea a insultat-o și a atacat-o pe aceasta din urmă. 13 . La 3 noiembrie 2000 reclamanta a depus o plîngere împotriva A.N. la poliție. Ea a menționat că în timpul incidentului lor, A.N. a trecut în fața standului său, a apucat-o de păr și a lovit-o de mai multe ori în cap cu pumnul. Ea a afirmat că ea a căzut în genunchi din cauza loviturilor aplicate, iar A.N. a continuat să o lovească cu pumnii peste cap în timp ce ea era în această poziție și că ea a pierdut cunoștința. Ea a mai adăugat că, atunci cînd ea a recăpătat cunoștința, ea era înconjurată de oameni care explicau la poliție scena care a avut loc. 14 . La 8 noiembrie 2000, un medic legist a examinat reclamanta. In afară de comoția cerebrală, el a constatat o excoriație pe gamba dreaptă. El a relevat că leziunile au fost cauzate cu un obiect contodent cu suprafața limitată, posibil în circumstanțele indicate de către reclamantă. El le-a calificat ca leziuni corporale ușoare cu dereglarea sănătății de scurtă durată. 15 . La 9 noiembrie 2000 colaboratorul de poliție responsabil de cauză a întocmit un proces-verbal prin care a constatat comiterea de către A.N. a contravenției prevăzute de articolul 47 1 § 2 din Codul cu privire la contravențiile administrative (CCA), cauzarea premeditată a leziunilor corporale.

La 11 decembrie 2000 judecătoria Centru mun. Chișinău a constatat vinovăția lui A.N. în comiterea faptei imputate (paragraful 15 supra) și i-a aplicat o amendă de 270 lei moldovenești (MDL) (aproximativ 16 euro (EUR)).

La 21 decembrie 2000 reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei instanței judecătorești, pe motiv, printre altele, că a fost examinată cauza în absența sa și că instanța nu s-a pronunțat cu privire la repararea prejudiciului suferit de ea. De asemenea, ea a considerat că o calificare juridică mai severă a acțiunilor A.N. ar fi trebuit să fie dată de către organul de urmărire penală. 18 . Printr-o decizie din 4 ianuarie 2001, tribunalul Chișinău a anulat decizia contestată și a remis cauza spre rejudecare. Tribunalul Chișinău a considerat că desfășurarea ședinței de judecată în lipsa reclamantei de către judecătoria Centru mun. Chișinău a fost încălcat dreptul de acces la o instanță a reclamantei.

Printr-o hotărîre din 14 decembrie 2001, judecătoria Centru mun. Chișinău a constatat că A.N. i-a aplicat lovituri reclamantei. Totodată, instanța de judecată a decis să înceteze procesul intentat împotriva ei din cauza expirării termenului de trei luni prevăzut pentru aplicarea unei sancțiuni în conformitate cu art. 37 din CCA.

La 24 februarie 2003 a depus un recurs împotriva hotărîrii din 14 decembrie 2001. Ea a motivat că nu a putut să depună mai devreme recursul din cauza stării de sănătate. 21 . Printr-o decizie din 14 martie 2003 tribunalul Chișinău a admis recursul, a casat hotărîrea din 14 decembrie 2001 și a remis cauza la rejudecare. Instanța de judecată a relevat faptul că examinarea cauzei nu a fost completă și că judecătoria Centru mun. Chișinău ar fi trebuit să o audieze pe reclamantă și să se pronunțe cu privire la despăgubirea prejudiciului. 22 . La date nespecificate, judecătoria Centru mun. Chișinău a audiat-o pe A.N. și reclamantă. Acestea au reiterat versiunile faptelor prezentate anterior (paragrafele 10 și 13 supra ). De asemenea, instanța de judecată a audiat doi martori oculari care au confirmat versiunea reclamantei. Unul dintre ei a menționat suplimentar că A.N. a fost agresivă față de colaboratorii de poliție și că reclamanta avea urme de sînge pe față.

La 15 octombrie 2003 judecătoria Centru mun. Chișinău a dispus efectuarea unei examinări medico-legală a reclamantei.

Potrivit raportului de examinare medico legală, reclamanta a suferit un traumatism cranian și a coloanei vertebrale încă în1983 și de atunci ea a beneficiat de mai multe ori de tratament pentru a trata leziunile după acest șoc. În raportul lor din 4 februarie 2004, experții de asemenea, au remarcat faptul că efectele observate la reclamantă au fost cauzate de traumele din 1983 și că n-aveau legătură cu traumatismul suferit la 17 octombrie 2000. 25 . Între timp, printr-o scrisoare datată din 25 decembrie 2003, Departamentul de sănătate al Primăriei din Chișinău a informat reclamanta că o comisie medicală de control a studiat cazul său și a stabilit ca ea a suferit, la 17 octombrie 2000 pe fonul antecedentelor patologice, o traumă la cap asociată cu o comoție cerebrală. Departamentul a precizat că expertul neurochirurg nu a confirmat diagnosticul de contuzie cerebrală stabilit anterior (paragraful 8 ​​supra).

Printr-o încheiere din 16 aprilie 2004, judecătoria Centru mun. Chișinău a transmis cauza procuraturii în vederea intentării urmăririi penale împotriva lui A.N. Instanța de judecată a indicat că A.N. a aplicat lovituri în public, cu pumnii peste cap reclamantei, cauzîndu-i leziuni corporale ușoare, că ea a insultat-o pe reclamantă și colaboratorii de poliție, și că ea a opus rezistență acestora din urmă prin lovituri cu pumnii. Avînd în vedere aceste acțiuni, instanța de judecată a notat că se conțin elemente ale infracțiunii prevăzute de alineatul 1 articolul 287 din Codul penal (CP), huliganismul. C. Procedura penală pornită împotriva A.N.

La 7 mai 2004 procurorul responsabil de cauză a intentat urmărirea penală împotriva lui A.N.

La date diferite, organul de urmărire penală a audiat-o pe A.N. și cei doi martori oculari audiați anterior de către judecătoria Centru mun. Chișinău (paragraful 22 supra), precum și pe reclamantă. Toți au reiterat depozițiile lor anterioare.

La 14 iunie 2004 organul de urmărire penală a organizat confruntarea reclamantei și a A.N.. Cele două femei și-au menținut declarațiile anterioare.

La 6 iulie 2004 procurorul a întocmit rechizitoriu împotriva lui A.N.

La 9 iulie 2004, procuratura a transmis cauza judecătoriei Centru mun. Chișinău.

La 11 octombrie 2004, reclamanta a fost recunoscută în calitate de parte civilă și a cerut cu titlu de prejudiciu material și moral suferit suma de 27000 MDL (aproximativ 1650 EUR) și, respectiv 100000 MDL (aproximativ 6100 EUR). 33 . În timpul procesului, judecătoria Centru mun. Chișinău a desfășurat în total șapte ședințe de judecată. Ședințele de judecată au fost amînate de șaisprezece ori pentru diferite motive, inclusiv opt din cauza lipsei procurorului sau la cererea acestuia și două din cauza judecătorului.

Printr-o sentință din 28 decembrie 2005, judecătoria Centru mun. Chișinău a constatat că A.N. a comis infracțiunea de huliganism prevăzută de alineatul 1 al articolului 287 din CP. Totodată, instanța de judecată a încetat procesul penal la cererea procuraturii din cauza prescripției tragerii la răspundere penală. În acest sens, instanța a relevat că infracțiunea în cauză se atribuia la categoria infracțiunilor mai puțin grave și că termenul de prescripție de cinci ani care îi era aplicabil în temeiul articolului 60 alineatul 1 litera b) din CP a expirat la 17 octombrie 2005. Prin urmare, instanța de judecată a rezervat acțiunea civilă înaintată de către reclamantă, menționînd că aceasta ar trebui să fie examinată de către instanțele civile.

Prin decizia din 11 mai 2006 Curtea de Apel Chișinău, examinînd recursul declarat de către reclamantă, a menținut sentința din 28 decembrie 2005. II.

Termenele de aplicare a sancțiunii administrative « Sancțiunea administrativă poate fi aplicată nu mai tîrziu de trei luni de la comiterea contravenției. (...) » Articolul 47 1 . Cauzarea leziunilor corporale « (...) 2. Cauzarea premeditată a leziunilor corporale ușoare, care au provocat o dereglare de scurtă durată a sănătății sau o pierdere neînsemnată dar stabilă a capacității de muncă, - atrage aplicarea unei amenzi de la cincisprezece la douăzeci și cinci de unități convenționale sau arest administrativ pe un termen de pînă la treizeci de zile.» Articolul 240. Transmiterea materialelor către procuror, către ofițerul de urmărire penală « Dacă în cadrul examinării cazului organul (persoana cu funcții de răspundere) va ajunge la concluzia, că încălcarea conține elementele de infracțiune, el îi transmite materialele procurorului, ofițerului de urmărire penală. » 37 . Dispozițiile relevante ale CP, în vigoare la momentul faptelor sunt următoarele: Articolul 60 : Prescripția tragerii la răspundere penală « (1) Persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvîrșirii infracțiunii au expirat următoarele termene: (...) b) 5 ani de la săvîrșirea unei infracțiuni mai puțin grave; (...) (2) Prescripția curge din ziua săvîrșirii infracțiunii și pînă la data rămînerii definitive a hotărîrii instanței de juedcată.» Articolul 287. Huliganismul « 1. (...) acțiunile intenționate care încalcă grosolan ordinea publică și exprimă o vădită lipsă de respect față de societate, însoțite de aplicarea violenței asupra persoanelor sau de amenințarea cu aplicarea unei asemenea violențe, de opunerea de rezistență reprezentanților autorităților (...), precum și acțiunile care prin conținutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită, se pedepsește cu amendă în mărime de la 200 la 700 unități convenționale sau cu închisoare de la 2 la 5 ani. (...) » ÎN DREPT I.

Constatînd că această plîngere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților

Reclamanta a susținut că pragul de gravitate cerut pentru aplicarea articolului 3 din Convenție a fost atins în privința sa. Reclamanta a notat că ea a furnizat toate documentele necesare, inclusiv și rapoartele medicale care atestau leziunile corporale pe care ea le-a suferit. Ea a menționat că este într-o situație vulnerabilă datorită vîrstei sale, a stării sale precare de sănătate și a resurselor materiale foarte limitate. În plus, reclamanta a menționat că ea a fost bătută și umilită în public după ce ea a cerut pur și simplu să beneficieze de un serviciu cinstit. Aceasta consideră că autoritățile moldave nu au efectuat în timp util, o anchetă efectivă ce ar fi permis instanțelor judecătorești naționale să se pronunțe în această cauză. La acest aspect, reclamanta a reiterat faptul că mai întîi a fost inițiată împotriva A.N. procedura contravențională, care a fost încetată și că urmărirea penală a fost intentată împotriva acesteia abia după aproape patru ani de la comiterea faptelor. Ea consideră că circumstanțele cauzei erau simple și, că de la început, organele de urmărire penală au avut la dispoziție toate elementele necesare spre a putea da calificarea juridică corespunzătoare a acțiunilor lui A.N. Ea notează că lipsa de celeritate a autorităților a condus la imposibilitatea pedepsirii agresorului pe motivul prescripției tragerii la răspundere penală. În consecință, ea a reproșat că autoritățile au omis în opinia ei să-și îndeplinească obligația lor de a-i oferi o protecție eficace împotriva relelor tratamente.

Guvernul a susținut că, în lipsa unor dovezi suficiente, inclusiv lipsa unei examinări psihologice a reclamantei, marja de severitate necesară pentru aplicarea articolului 3 din Convenție nu a fost atinsă. Guvernul a considerat că autoritățile au efectuat o investigație efectivă. Guvernul a menționat că A.N. a fost găsită vinovată de infracțiunea imputată, însă instanțele judecătorești naționale au trebuit să înceteze procesul penal pe motivul prescripției tragerii la răspundere penală. Guvernul a susținut că în acest fel instanțele de judecată au ținut cont de echilibrul just între interesele în conflict, și anume drepturile reclamantei în ceea ce privește articolul 3 din Convenție și dreptul agresorului său în ceea ce privește articolul 6 din Convenție. Mai mult decît atît, Guvernul a admis că a existat o omisiune din partea organelor de urmărire penală în ceea ce privește calificarea juridică inițială a acțiunilor agresorului. Cu toate acestea, Guvernul a considerat că nu este de competența Curții de a judeca erorile de fapt sau de drept pretinse a fi comise de instanțele judecătorești naționale sau alte autorități naționale. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că, pentru a intra în sfera de aplicare a articolului 3 din Convenție, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de severitate. Evaluarea acestui minim este relativă: depinde de toate circumstanțele cazului, inclusiv durata tratamentului, efectele sale fizice sau mentale și, în unele cazuri, sexul, vîrsta și starea de sănătate a victimei ( Labita c. Italiei [MC], nr. 26772/95, § 120, CEDO 2000 ‑ IV).

De asemenea, Curtea reamintește că, atunci cînd o persoană pretinde într-o manieră discutabilă, că a fost victima unor acțiuni contrare articolului 3 din Convenție, această dispoziție implică o obligație pozitivă a statului de a efectua o investigație oficială (a se vedea de exemplu, Assenov și alții, c. Bulgariei 28 octombrie 1998, § 102, Culegere 1998-VIII) și că o astfel de obligație nu poate, în principiu, să se limiteze doar la cazurile de rele tratamente aplicate de către funcționarii de stat (a se vedea, mutatis mutandis , Calvelli și Ciglio c. Italiei [MC], nr. 32967/96, §§ 48-57, CEDO 2002 ‑ I).

În particular, Curtea reamintește că articolul 3 din Convenție obligă statele să pună în aplicare dispoziții eficiente de drept penal pentru a descuraja comiterea infracțiunilor contra persoanei care să se bazeze pe un mecanism de aplicare conceput pentru a preveni, suprima și a pedepsi încălcările. În același timp, Curtea reamintește faptul că este de la sine înțeles că obligația statului conform articolului 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca necesitînd să se asigure, prin sistemul său juridic ca un tratament inuman sau degradant să nu fie aplicat de către un individ asupra altuia, sau, dacă este cazul, procedurile penale să conducă în mod necesar la o anumită sancțiune. Pentru ca un stat să fie ținut responsabil trebuie, în opinia Curții, să fie stabilit că sistemul său de drept, inclusiv dreptul penal aplicabil circumstanțelor cauzei, nu a oferit o protecție reală și eficace a drepturilor omului prevăzute de articolul 3 din Convenție ( Beganović c. Croației , nr. 46423/06, § 71, 25 iunie 2009, și Muta c. Ucrainei, nr. 37246/06, § 60, 31 iulie 2012).

În ceea ce privește eficacitatea, standardele minime stabilite de jurisprudența Curții impun, de asemenea, că autoritățile competente să dea dovadă de o diligență și o promptitudine deosebită (a se vedea, de exemplu, Menecheva c. Rusiei , nr. 59261/00, § 67, CEDO 2006 ‑ III). Astfel, autoritățile au obligația de a acționa atunci cînd o plîngere oficială este depusă. Reacția rapidă a autorităților atunci cînd trebuie de investigat plîngerile despre maltratare, poate fi, în general, considerată esențială pentru a păstra încrederea justițiabililor în principiul legalității și pentru a preveni orice aparență de complicitate sau toleranță cu privire la actele ilegale. Într-adevăr, toleranța autorităților față de astfel de acte nu poate decît să submineze încrederea publicului în principiul legalității și apartenența sa la statul de drept ( Batı și alții c. Turciei , nr. 33097/96 și 57834/00, § 136, CEDO 2004 ‑ IV (extrase)).

În cele din urmă, Curtea reamintește că cerințele procedurale prevăzute la articolul 3 din Convenție se extind dincolo de stadiul de investigație preliminară, atunci cînd, la fel ca și în speță, aceasta a dus la intentarea urmăririi penale de către autoritățile naționale: anume întreaga procedură, inclusiv și faza de judecată, trebuie să îndeplinească cerințele acestei dispoziții. Astfel, instanțele naționale nu trebuie în nici un caz să tolereze ca atingerile aduse integrității fizice și morale a persoanelor să rămînă nepedepsite (a se vedea, mutatis mutandis , Okkalı c. Turciei , nr. 52067/99, § 65, CEDO 2006 ‑ XII (extrase)).

În prezenta cauză, Curtea a constatat în primul rînd că afirmațiile reclamantei privind violența suferită de ea în timpul incidentului din 17 octombrie 2000, la piața centrală din Chișinău, sunt confirmate, printre altele, de concluziile stabilite în raportul de examinare medico-legală din 8 noiembrie 2000, precum și de deciziile instanțelor judecătorești naționale. În opinia Curții, traumatismul cranian însoțit de o comoție cerebrală suferit de reclamantă (paragrafele 7, 14 și 25 supra), precum și faptul că atacul a avut loc într-un loc public, au cauzat reclamantei suferințe și umilire care intră în sfera de aplicare a articolului 3.

Mai mult, Curtea constată de asemenea că a fost desfășurată o urmărire penală în prezenta cauză. Rămîne de apreciat diligența cu care a fost efectuată această urmărire penală și caracterul său "efectiv".

Curtea notează că investigațiile cu privire la atacul asupra reclamantei au început în aceeași zi de la incident, la 17 octombrie 2000, și anume, un colaborator de poliție a audiat agresorul prezumat A.N., imediat după fapte. Curtea notează că la 28 decembrie 2005 judecătoria Centru mun. Chișinău a decis că atragerea la răspundere penală era prescrisă. Astfel, procedura a durat aproximativ cinci ani și două luni.

Curtea constată că prezenta cauză nu era complexă, că incidentul era limitat la un singur episod și că dovezi clare și convingătoare au fost stabilite chiar în primele etape ale investigației. Ea observă că autoritățile totuși au avut nevoie de mai mult de cinci ani pentru a investiga cauza. În acest sens, Curtea constată că organele de urmărire penală au calificat inițial că acțiunile lui A.N. constituie contravenția prevăzută de Codul cu privire la contravențiile administrative, cauzarea premeditată a leziunilor corporale ușoare. Curtea observă că instanțele judecătorești, după ce, printre altele, au audiat doi martori suplimentari (paragraful 22 supra) și au dispus efectuarea celei de-a doua examinări medico-legale, au recalificat faptele ca huliganism, infracțiune prevăzută de Codul penal. În același timp, Curtea relevă că această recalificare a fost făcută după trei ani și jumătate de la agresiunea reclamantei, ca urmare a contestării de două ori consecutiv în instanța judecătorească superioară, care a considerat, în special, că instanța judecătorească inferioară a comis erori de procedură și nu a examinat cauza în mod exhaustiv (paragrafele 18 și 21 supra). Curtea consideră că acest lucru reprezintă o omisiune serioasă din partea statului.

De asemenea, Curtea constată că ședințele de judecată care au precedat adoptării sentinței din 28 decembrie 2005 au fost amînate de mai multe ori din cauza judecătorului, lipsei procurorului sau la cererea acestuia din urmă (paragraful 33 supra ).

Curtea reamintește că tergiversarea autorităților naționale de a ajunge la o concluzie într-o cauză penală, indiferent de complexitatea acesteia, împiedică inevitabil eficiența procesului penal. Faptul că această cauză a fost încetată pe motivul expirării termenului de prescripție pentru tragerea la răspundere penală atestă acest lucru (a se vedea, mutatis mutandis , Șerban, citată mai sus, § 84).

În acest sens, Curtea de asemenea observă că, în dreptul penal al Republicii Moldova, exercitarea unei acțiuni de procedură de către organul de urmărire penală nu întrerupe scurgerea termenului de prescripție (paragraful 37 de mai sus). În aceste condiții și, avînd în vedere obligația pozitivă inerentă articolului 3 al Convenției care îi revine statului, Curtea consideră că în speță autoritățile naționale ar fi trebuit să facă uz, în cel mai scurt timp, de toate căile disponibile pentru a definitiva procesul penal intentat împotriva lui A.N. Or, avînd în vedere constatările de mai sus, Curtea consideră că autoritățile Republicii Moldova nu au dat dovadă de diligența necesară pentru a finaliza acest proces înainte de expirarea termenului de prescripție de tragere la răspundere penală.

Curtea reamintește că unul dintre scopurile aplicării sancțiunilor penale este de a pedepsi și de a descuraja făptuitorul de la comiterea altor infracțiuni. Curtea nu poate accepta că scopul unei protecții efective împotriva relelor tratamente este atins dacă procesul penal este încetat din cauza expirării termenului de prescripție pentru tragerea la răspundere penală și dacă aceasta a survenit, așa cum s-a menționat mai sus, din cauza omisiunii autorităților de stat competente ( Beganović , precitat, § 85, și Valiulienė c. Lituanie , nr. 33234/07, § 85, 26 martie 2013). 55 . Avînd în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că modul în care mecanismul de drept penal a fost implementat în prezenta cauză nu a oferit reclamantei o protecție adecvată împotriva actelor de violență. Prin urmare, Curtea conchide că în speță a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenție, sub aspectul său procedural. II.

În măsura în care aceste plîngeri vizează în esență aceleași aspecte ca și cele examinate supra în ceea ce privește articolul 3 din Convenție, Curtea nu consideră necesar de a le examina sub aspectul altor articole invocate de reclamantă. III.

Reclamanta a pretins suma de 70000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care ea l-a suferit.

Guvernul a estimat această sumă ca fiind excesivă.

Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral incontestabil, avînd în vedere deficiențele constatate în atitudinea autorităților competente (a se vedea, mutatis mutandis, Șerban , citată supra, § 91). Statuînd în mod echitabil, Curtea îi acordă reclamantei suma de 8000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Penalitate

Curtea consideră că este corespunzător ca penalitatea să fie calculată în dependență de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară, cu majoritate de voturi, cererea admisibilă în ceea ce privește plîngerea invocată în temeiul articolului 3 din Convenție; 2. Hotărăște, cu șase voturi contra unul, că a fost încălcat articolul 3 din Convenție, sub aspect procedural; 3. Hotărăște , cu șase voturi contra unul, că nu este necesar să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și fondul altor plîngeri ale reclamantei; 4. Hotărăște, cu șase voturi contra unul, a) că Statul pîrît trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care această hotărîre va deveni definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, suma de 8 000 EUR (opt mii euro) pentru prejudiciul moral, care urmează să fie convertită în valuta națională a Statului pîrît conform ratei de schimb aplicabile la data plății, plus orice taxă care poate fi percepută cu titlu de impozit; b) că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus pînă la executarea hotărîrii, urmează să fie plătită o penalitate la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, plus trei procente; 5. Respinge , în unanimitate, restul cererii de satisfacție echitabilă. Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 10 decembrie 2013 în conformitate cu articolul 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Marialena Tsirli Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte La prezenta hotărîre se anexează, în conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenție și articolul 74 § 2 din Regulament, opinia separată expusă de judecătorul Gyulumyan. J.C.M. M.T.