CASE OF PRĂJINĂ v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o cerere (nr.

Reclamantul, care deși a beneficiat de asistență judiciară, nu a ales un avocat și, în consecință, nu a putut primi acest ajutor, a fost reprezentat în fața Curții de doamna M. Cristian, sora acestuia. Guvernul român („Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Reclamantul susține, în special, că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, afirmând că nu a beneficiat de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării și că determinantă în condamnarea sa a fost declarația dată în fața procurorului de un martor care nu a fost audiat niciodată în condiții de contradictorialitate.

La 7 ianuarie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului.

Reclamantul s-a născut în 1967 și locuiește în Iași.

Reclamantul și P.M. se cunoșteau de mult timp, fiind din același sat. Reclamantul stătea cu chirie într-o cameră din apartamentul în care locuia P.M.

Prin rechizitoriul parchetului din 8 aprilie 2003, reclamantul a fost trimis în judecată în fața Tribunalului Iași, cu privire la săvârșirea infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. Procurorul care a instrumentat cauza a precizat că, deși nu au existat martori oculari care să îl fi văzut pe reclamant lovind victima, acest lucru rezulta din ansamblul probelor indirecte depuse la dosar, care contraziceau versiunea reclamantului asupra faptelor.

Procurorul a indicat ca probe ale acuzării depozițiile a patru martori:

Audiat de parchet, reclamantul a negat că a lovit victima în noaptea de 12 spre 13 decembrie 2002. Acesta a explicat că stătea cu chirie într-o cameră din apartamentul lui P.M., că se culcase după plecarea polițistului H.I., că o găsise pe victimă decedată în dimineața zilei de 13 decembrie și că, atunci, anunțase imediat poliția. A precizat că victima era vizitată în mod curent de numeroase persoane, printre care prostituate și proxeneți, și a sugerat că, după plecarea polițistului H.I., ușa apartamentului rămăsese descuiată, ceea ce se mai întâmplase în trecut, astfel încât alte persoane ar fi putut intra în apartament.

Polițistul H.I. și vecinii D.L. și D.E. au fost audiați de tribunal și și-au menținut declarațiile făcute în fața procurorului; niciunul dintre ei nu a declarat că l-a văzut pe reclamant lovind-o pe victimă. La cererea reclamantului, tribunalul a audiat un martor al apărării, care a precizat că îl cunoștea pe reclamant de mult timp și că acesta era o persoană calmă și onestă.

Reclamantul a fost, la rândul său, audiat. Acesta a declarat că regreta faptul că era acuzat în mod eronat; a explicat că stătea cu chirie într-o cameră din locuința victimei și că, în acea zi, când s-a întors de la serviciu, și-a găsit gazda consumând alcool împreună cu M.E.

Avocata reclamantului a insistat ca M.E. să fie audiată și, după ce tribunalul a apreciat că acest lucru era imposibil, a pledat pentru achitarea clientului acesteia, pe motiv că nu existau dovezi care să ateste, fără echivoc, faptul că acesta o lovise pe victimă.

În cursul procedurii în fața instanței de fond, tribunalul a admis de mai multe ori amânările solicitate de avocații reclamantului, pentru a le permite să studieze dosarul.

Prin hotărâre din 27 ianuarie 2004, tribunalul l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 5 ani de închisoare pentru loviri și vătămări cauzatoare de moarte. Acesta a precizat că desfășurarea evenimentelor și vinovăția reclamantului în ceea ce privește decesul victimei au fost stabilite pe baza declarațiilor martorilor M.E., D.L., D.V. și H.I. și a raportului de autopsie privind victima.

Printr-o hotărâre pronunțată în aceeași zi, la 6 iulie 2004, Curtea de Apel Iași a admis apelul parchetului și a mărit pedeapsa aplicată reclamantului la șase ani și șase luni de închisoare. Curtea de apel a apreciat că fuseseră administrate toate probele relevante și și-a întemeiat decizia pe mărturiile făcute de M.E., D.L., D.V. și H.I., fără nicio referire la declarația lui N.G.

La 13 octombrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins o cerere de amânare formulată de reclamant pentru a-și angaja un avocat, pe motiv că deja admisese, în cursul ședinței precedente din 27 august 2004, o cerere de amânare similară din partea reclamantului, pentru studierea dosarului, pregătirea apărării și angajarea unui avocat.

Reclamantul a formulat o cerere de revizuire a hotărârii din 27 ianuarie 2004, care a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă din 24 august 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe motiv că instanțele care au examinat cauza au apreciat corect probele depuse la dosar.

La 29 mai 2007, reclamantul a fost pus în libertate.

Art. 63 din Codul de procedură penală (C. proc. pen.) nu atribuie nicio valoare probatorie prestabilită elementelor de probă depuse la dosarul de urmărire penală. Instanțele apreciază valoarea fiecăruia dintre elementele de probă în funcție de convingerea lor intimă și de conștiința lor, în lumina tuturor probelor de la dosar.

Art. 86 și art. 327 C. proc. pen. prevăd că instanța procedează la ascultarea martorilor după ce îl audiază pe inculpat și pe celelalte părți din dosar. Fiecărui martor i se cere să spună tot ceea ce știe despre faptele care fac obiectul cauzei, apoi președintele și ceilalți membri ai completului de judecată, urmați de procuror, pot să îi adreseze întrebări. Atunci când nu mai au întrebări să

Reclamantul susține că dreptul său la un proces echitabil nu a fost respectat, în măsura în care nu a beneficiat de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării și nu a putut să solicite ascultarea martorului M.E., a cărei declarație dată în fața procurorului a fost determinantă pentru condamnarea acestuia. Acesta invocă art.

Orice acuzat are, în special, dreptul: [...]

Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 3 lit. b) din Convenție

Reclamantul invocă o pretinsă lipsă a timpului și înlesnirilor necesare pregătirii apărării sale.

Guvernul susține că reclamantul a fost prezent și a fost reprezentat de un avocat la toate ședințele și că instanțele au admis toate cererile de amânare, cu excepția uneia, formulate de acesta în vederea studierii documentelor de la dosar. În plus, acesta nu s-a plâns de nicio lipsă de timp pentru pregătirea apărării sale în cursul procedurii interne.

Curtea constată că, deși se plânge în fața acesteia cu privire la lipsa de timp și de înlesniri necesare pregătirii apărării sale, reclamantul a beneficiat pe parcursul întregii proceduri de mai multe amânări în acest scop. În plus, în căile de atac introduse de acesta nu a menționat nicio deficiență de această natură (

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 3lit. a) și art. 35 § 4 din Convenție.

Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art.

Reclamantul susține că dreptul său la un proces echitabil nu a fost respectat, în măsura în care nu a putut solicita ascultarea martorului M.E., a cărei declarație făcută în fața procurorului a fost determinantă pentru condamnarea lui.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu

Argumentele părților

Reclamantul susține că procedura penală desfășurată împotriva lui nu a fost echitabilă, ținând seama în special de imposibilitatea acestuia de a solicita ascultarea martorului principal, M.E. – motivul dispariției acesteia din urmă fiind, în opinia lui, faptul că aceasta a depus o mărturie mincinoasă în fața parchetului. Acesta contestă pasivitatea agenților de poliție însărcinați cu executarea mandatului de aducere emis de instanță, argumentând că este greu de înțeles cum o femeie precum M.E., care avea patru copii și era însărcinată, putea să dispară și să nu poată fi găsită.

Guvernul susține că reclamantul a participat activ la procesul penal, propunând probe și adresând întrebări, în fața instanței, martorilor indicați în rechizitoriul parchetului.

Acesta observă că tribunalul a amânat de nouă ori cauza, în încercarea de a asculta martorul M.E., înainte de a constata imposibilitatea obiectivă de a realiza un astfel de interogatoriu. De asemenea, remarcă faptul că avocatul reclamantului a renunțat, la 6 iulie 2004, la ascultarea acestui martor.

Guvernul apreciază că declarația lui M.E. nu a fost esențială sau hotărâtoare, condamnarea reclamantului bazându-se pe un ansamblu de probe concordante, în special declarațiile date de D.V., D.L. și H.I., precum și raportul de necropsie al victimei.

Pentru aceste motive, solicită Curții să concluzioneze că, examinată în ansamblul său, procedura penală desfășurată împotriva reclamantului a fost echitabilă.

Motivarea Curții

Având în vedere că cerințele impuse de paragraful 3 al art. 6 reprezintă aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1, Curtea va examina capetele de cerere invocate de reclamant din perspectiva acestor două texte coroborate (

Curtea reamintește, cu titlu introductiv, că nu îi revine sarcina de a acționa asemenea unei instanțe de gradul patru de jurisdicție, de a aprecia legalitatea probelor în temeiul dreptului intern al statelor părți la Convenție și de a se pronunța cu privire la vinovăția reclamanților. În fapt, deși Convenția garantează prin art. 6 dreptul la un proces echitabil, nu reglementează și admisibilitatea probelor ca atare, aspect reglementat în primul rând de dreptul intern [a se vedea, între multe altele,

Pentru a stabili dacă procesul a fost echitabil, Curtea ia în considerare procedura în ansamblul său și verifică respectarea nu numai a dreptului la apărare, ci și a interesului public și al victimelor ca autorii infracțiunii să fie trimiși corespunzător în judecată

Curtea a stabilit în cauza

În primul rând, Curtea trebuie să verifice dacă imposibilitatea apărării de a interoga sau de a obține ascultarea unui martor al acuzării este justificată de un motiv serios. În continuare, în cazul în care absența ascultării martorilor este justificată de un motiv serios, declarațiile martorilor absenți nu trebuie să constituie, în principiu, unica probă a acuzării sau proba decisivă. Cu toate acestea, admiterea cu titlu de probă a declarației unui martor pe care apărarea nu a avut ocazia să îl interogheze și care constituie unica probă sau proba decisivă a acuzării nu implică automat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție: procedura poate fi considerată echitabilă în ansamblul său în cazul în care există elemente care compensează suficient inconvenientele privind admiterea unei astfel de probe, pentru a permite o apreciere corectă și echitabilă a fiabilității acesteia (

Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă aceste trei condiții au fost respectate în speță.

Curtea subliniază, în primul rând, că M.E. a fost audiată de parchet în cursul anchetei penale, fără ca reclamantul sau avocatul acestuia să fie prezenți.

Curtea reamintește că imposibilitatea localizării unui martor poate constitui, în anumite condiții, un fapt justificativ care autorizează admiterea declarațiilor sale în proces, chiar dacă apărarea nu a putut să îl interogheze în niciun stadiu al procedurii (

În prezenta cauză, Curtea observă că eforturile depuse de instanțe nu au condus la ascultarea acestui martor, în ciuda numeroaselor amânări acordate în acest scop, a mandatelor de aducere, a amenzii aplicate sau a demersurilor pe lângă autorități în vederea identificării noii adrese a martorului (supra, pct. 12 și 19).

Curtea apreciază că, în speță, autoritățile interne și-au îndeplinit obligația pozitivă de a depune eforturile care puteau fi așteptate în mod rezonabil din partea acestora pentru a garanta apărării posibilitatea de a interoga martorul M.E. (a se vedea,

În continuare, Curtea trebuie să stabilească importanța pe care a avut-o declarația în litigiu în ceea ce privește verdictul de vinovăție în cazul reclamantului și, în special, să examineze dacă această depoziție constituia proba unică sau decisivă (

În speță, Curtea subliniază că în seara crimei, M.E. alertase o patrulă a poliției cu privire la comportamentul pretins abuziv al reclamantului față de aceasta. În declarația sa, aceasta a precizat că victima îi mărturisise că îi era teamă de reclamant; de asemenea, aceasta a declarat că îl văzuse deja de două ori pe reclamant lovind-o pe victimă (

În ceea ce îi privește pe ceilalți martori ascultați de instanță, niciunul nu a putut oferi precizări cu privire la relația dintre reclamant și victimă și nici nu a fost în măsură să ateste existența unui eventual conflict între cei doi. Expertiza medicală efectuată asupra victimei nu a oferit explicații privind modul în care a avut loc decesul acesteia. Aceste probe nu au stabilit decât circumstanțele cauzei și nu în mod direct vinovăția reclamantului (

În aceste condiții, deși instanțele rețin că s-au bazat pe toate probele de la dosar, este incontestabil că declarația lui M.E. a jucat un rol decisiv.

Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă autoritățile interne au adoptat măsuri suficiente pentru a contrabalansa dificultățile cauzate apărării.

Trebuie reamintit faptul că, în fiecare cauză în care se pune problema echității procedurii, în raport cu o declarație a unui martor absent, trebuie să se stabilească, printr-o examinare cât mai riguroasă, dacă există elemente care pot să compenseze suficient dificultățile cauzate apărării prin admiterea acesteia, în special garanții procedurale solide, care permit o apreciere corectă și echitabilă a viabilității unei astfel de probe. Examinarea acestei chestiuni permite să se verifice dacă declarația martorului absent este suficient de viabilă, ținând seama de importanța acesteia în cauză (

În prezenta cauză, M.E. a fost ascultată de parchet în cursul anchetei, dar aceasta nu s-a prezentat niciodată în fața unei instanțe. Așadar, nici instanțele, nici reclamantul nu au putut să o observe în timpul interogatoriului, pentru a aprecia credibilitatea și verosimilitatea declarației sale (

Curtea subliniază că, în fața curții de apel, avocatul reclamantului a propus ascultarea unui alt martor, având în vedere imposibilitatea de a obține prezentarea în instanță a lui M.E. Totuși, acest nou martor nu cunoștea în mod nemijlocit faptele cauzei, iar declarația acestuia nici măcar nu a fost luată în considerare în analiza instanțelor de apel și de recurs.

Apoi, reclamantul a contestat atât utilizarea declarației lui M.E. cât și credibilitatea acesteia (supra, pct. 21).

Instanțele nu au oferit precizări nici în ceea ce privește modul în care au putut aprecia fiabilitatea declarației lui M.E., în măsura în care această declarație rămâne singura probă care l-ar incrimina pe reclamant (

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, datorită caracterului decisiv al declarației făcute de M.E., în absența din dosar a altor mijloace de probă solide cu care aceasta să se coroboreze, trebuie să se concluzioneze că instanțele interne nu au putut aprecia în mod corect și echitabil

Invocând art. 5 § 3 din Convenție, reclamantul se plânge de plasarea sa în arest preventiv de către un procuror, care nu este un „magistrat” în sensul Convenției. În continuare, acesta apreciază că, prin arestarea, judecarea și condamnarea lui, în absența unor probe certe de vinovăție, autoritățile au încălcat prezumția de nevinovăție garantată de art. 6 § 2 din Convenție.

Totuși, Curtea subliniază că, deși a fost plasat în arest preventiv de către procuror la 14 ianuarie 2003 (pct. 6), reclamantul a invocat acest capăt de cerere în fața Curții abia la 26 ianuarie 2005, adică după mai mult de șase luni de la evenimentul care i-a cauzat acestuia prejudicii [

În cele din urmă, Curtea nu constată nicio atingere adusă prezumției de nevinovăție a reclamantului. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 3

În conformitate cu art. 41 din Convenție,

Reclamantul solicită 40

Guvernul apreciază că această sumă este excesivă și că legătura de cauzalitate dintre pretinsele încălcări și prejudiciul moral invocat nu a fost dovedită. Acesta susține că hotărârea Curții ar putea constitui, în sine, o reparație suficientă a prejudiciului moral pretins suferit de reclamant.

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării constatate a art. 6

De asemenea, reclamantul solicită 30

Guvernul contestă o parte din cheltuielile de judecată solicitate.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță și ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 300 EUR pentru toate cheltuielile.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art.

hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 și art. 6 § 3 lit. d) din Convenție;

respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

și art. 77

din Regulamentul Curții.