RUSAK c. POLOGNE

Reclamantul, dl Marian Rusak, este un resortisant polonez născut în 1957 și rezidând în Zabrze.

Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agenta sa, dna J. Chrzanowska, de la ministerul Afacerilor Externe. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La o dată neprecizată în cerere, reclamantul a introdus împotriva comunei Zabrze o acțiune având ca obiect plata sumelor neachitate dintr-o alocație al cărei beneficiar era, ridicându-se la 110 000 zloți polonezi (PLN). Reclamantul susținea că cuantumul alocației în cauză fusese redus față de cel datorat.

La 21 noiembrie 2007, tribunalul regional din Gliwice a respins cererea reclamantului, pe motiv că nicio neregularitate nu fusese comisă la stabilirea cuantumului alocației atribuite persoanei în cauză.

La 11 iunie 2008, reclamantul a fost admis la beneficiul asistenței judiciare.

Printr-o hotărâre din 6 noiembrie 2008, curtea de apel din Katowice a respins apelul reclamantului împotriva hotărârii din 21 noiembrie 2007, însușindu-și concluziile tribunalului de primă instanță.

La 9 ianuarie 2009, avocatul desemnat din oficiu reclamantului pentru a-l asista în procedura de apel i-a notificat hotărârea din 6 noiembrie 2008 cu motivările sale, precum și refuzul său de a formula un recurs în casație în favoarea sa, motivat prin lipsa unor motive care să justifice exercitarea acestui recurs.

La 25 ianuarie 2009, reclamantul a cerut curții de apel să desemneze un alt avocat care să-l asiste în procedura de casație. La 12 februarie 2009, tribunalul a informat reclamantul că cererea sa fusese admisă și l-a instruit cu privire la necesitatea de a se adresa baroului competent în vederea desemnării avocatului său.

Printr-o scrisoare din 20 februarie 2009, baroul din Katowice a desemnat avocatul care urma să-l asiste pe reclamant în procedura de casație. La 24 februarie 2009, scrisoarea menționată a fost comunicată avocatului.

Printr-o scrisoare întocmită la 24 februarie 2009, avocatul reclamantului l-a informat cu privire la refuzul său de a recurge în casație în favoarea sa. Scrisoarea menționa motivele acestui refuz și indica data limită pentru a sesiza Curtea Supremă, în speță 3 martie 2009. Scrisoarea avocatului, expediată de cabinetul său la 25 februarie 2009, a fost notificată reclamantului la 2 februarie 2009. Acesta din urmă a recepționat-o la 9 martie 2009.

La 4 martie 2009, curtea de apel din Katowice, la rândul său, a notificat reclamantului scrisoarea din 24 februarie 2009. B. Dreptul intern relevant

Dispozițiile relevante ale dreptului intern sunt citate, printre altele, în cauza Sialkowska împotriva Poloniei, nr. 8932/05, 22 martie 2007.

Guvernul susține caracterul vădit nefondat al cererii. Acesta subliniază că principiile stabilite de Curte în cauzele poloneze similare prezentei (Sialkowska, citată mai sus, paragraful 12 de mai sus, Balcer împotriva Poloniei, nr. 19236/07, 5 octombrie 2010, Staniszewski împotriva Poloniei, nr. 28157/08, 5 octombrie 2010) au fost respectate în speță. În special, refuzul primului avocat al reclamantului de a recurge în casație în favoarea sa a intervenit la 9 ianuarie 2009, suficient de devreme încât persoana în cauză să poată găsi un alt avocat susceptibil să o asiste în fața Curții Supreme. Refuzul celui de-al doilea avocat desemnat din oficiu reclamantului a intervenit, de asemenea, înainte de expirarea termenului pentru a formula un recurs. Guvernul subliniază că ambele refuzuri au fost stabilite în scris și motivate.

Reclamantul își menține capătul de cerere.

Curtea reamintește că cerința ca autorul unui recurs în fața unei jurisdicții de casație să fie reprezentat de un jurist calificat nu poate, în sine, să fie considerată contrară articolului 6 (Staroszczyk împotriva Poloniei, nr. 59519/00, § 128, 22 martie 2007). Simplul fapt că un avocat desemnat din oficiu poate refuza să asiste un reclamant într-o procedură în fața jurisdicției supreme, pe motivul lipsei de perspective rezonabile de succes ale recursului său, nu poate, în sine, să se analizeze într-un refuz de asistență juridică incompatibil cu obligațiile care revin Statului în temeiul articolului 6 din Convenție.

În speță, la 9 ianuarie 2009, reclamantul a fost informat cu privire la refuzul avocatului său desemnat din oficiu de a recurge în casație în favoarea sa. Termenul pentru a sesiza Curtea Supremă expirând la 3 martie 2009, era suficient de lung pentru ca reclamantul să poată găsi un nou avocat, ceea ce a și făcut de altfel.

Refuzul celui de-al doilea avocat al reclamantului de a recurge în casație în favoarea sa a fost stabilit chiar în ziua comunicării către acesta din urmă a scrisorii baroului prin care era informat cu privire la desemnarea sa ca avocat al persoanei în cauză. Scrisoarea care îl informa pe reclamant cu privire la motivele acestui refuz a fost expediată la adresa sa în ziua următoare, adică cu aproximativ o săptămână înainte de expirarea termenului pentru a formula un recurs în casație.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu detectează nicio neglijență imputabilă avocaților desemnați succesiv reclamantului susceptibilă să fi adus atingere dreptului său de acces la Curtea Supremă. Faptul că persoana în cauză a recepționat, după expirarea termenului pentru a formula eventualul recurs, scrisoarea care i-a fost adresată de cel de-al doilea avocat nu este, în speță, imputabilă acestuia din urmă. În orice caz, articolul 6 din Convenție nu impune Statului obligația de a asigura asistența succesivă a mai multor avocați desemnați din oficiu în scopul exercitării recursurilor în privința cărora s-a apreciat că nu prezentau perspective rezonabile de succes (Kulikowski împotriva Poloniei, nr. 18353/03, § 68, 19 mai 2009).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că nicio încălcare a articolului 6 din Convenție nu se stabilește în speță.

Rezultă că cererea este inadmisibilă deoarece vădit nefondată și că trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 § 3 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Fatoș Aracı Päivi Hirvelä Grefieră adjunctă Președintă

Le requérant, M. Marian Rusak, est un ressortissant polonais né en 1957 et résidant à Zabrze.

Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, Mme J. Chrzanowska, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

A une date non précisée dans la requête, le requérant engagea contre la commune de Zabrze une action tendant au versement des impayés d’allocation dont il était bénéficiaire d’un montant s’élevant à 110 000 zlotys polonais (PLN). Le requérant soutenait que le montant d’allocation en question avait été réduit par rapport à celui étant dû.

Le 21 novembre 2007, le tribunal régional de Gliwice rejeta la demande du requérant, au motif qu’aucune irrégularité n’avait été commise lors de l’établissement du montant d’allocation attribuée à l’intéressé.

Le 11 juin 2008, le requérant fut admis au bénéfice de l’assistance juridictionnelle.

Par un arrêt du 6 novembre 2008, la cour d’appel de Katowice rejeta l’appel du requérant contre le jugement du 21 novembre 2007, en souscrivant aux conclusions du tribunal de première instance.

Le 9 janvier 2009, l’avocat commis d’office au requérant pour l’assister dans la procédure d’appel lui notifia le jugement du 6 novembre 2008 avec ses motifs ainsi que son refus de former un pourvoi en cassation en sa faveur, motivé par l’absence de motifs pouvant justifier l’exercice de ce recours.

Le 25 janvier 2009, le requérant demanda à la cour d’appel de désigner un autre avocat pour l’assister dans la procédure de cassation. Le 12 février 2009, le tribunal informa le requérant que sa demande avait été accueillie et l’instruisit sur la nécessité de s’adresser au barreau compètent en vue de la désignation de son avocat.

Par un courrier du 20 février 2009, le barreau de Katowice désigna l’avocat censé assister le requérant lors de la procédure de cassation. Le 24 février 2009, ledit courrier fut communiqué à l’avocat.

Par un courrier établi le 24 février 2009, l’avocat du requérant l’informa de son refus de se pourvoir en cassation en sa faveur. Le courrier mentionnait les motifs de ce refus et indiquait la date limite pour saisir la Cour Suprême, en l’occurrence le 3 mars 2009. Le courrier de l’avocat, expédié par son étude le 25 février 2009, fut notifié au requérant le 2 février 2009. Ce dernier le réceptionna le 9 mars 2009.

Le 4 mars 2009, la cour d’appel de Katowice à son tour notifia au requérant le courrier du 24 février 2009. B. Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes du droit interne sont citées, entre autres, dans l’affaire Sialkowska c. Pologne , n o 8932/05, 22 mars 2007. GRIEFS

Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint en substance de la violation de son droit d’accès à la Cour Suprême consécutive au refus de son avocat commis d’office de se pourvoir en cassation en sa faveur. EN DROIT

Le Gouvernement fait valoir le caractère manifestement mal fondé de la requête. Il souligne que les principes établis par la Cour dans les affaires polonaises similaires à la présente ( Sialkowska précité, paragraphe 12 ci-dessus, Balcer c. Pologne , n o 19236/07, 5 octobre 2010, Staniszewski c. Pologne , n o 28157/08, 5 octobre 2010) ont été observées en l’espèce. En particulier, le refus du premier avocat du requérant de se pourvoir en cassation en sa faveur est intervenu le 9 janvier 2009, soit suffisamment tôt pour que l’intéressée puisse trouver un autre avocat susceptible de l’assister devant la Cour Suprême. Le refus du second avocat commis au requérant d’office est, lui aussi, intervenu avant l’expiration du délai pour former un pourvoi. Le Gouvernement souligne que les deux refus ont été établis par écrit et motivés.

Le requérant maintient son grief.

La Cour rappelle que l’exigence que l’auteur d’un pourvoi devant une juridiction de cassation soit représenté par un juriste qualifié ne saurait, en soi, être considérée comme contraire à l’article 6 ( Staroszczyk c. Pologne , n o 59519/00, § 128, 22 mars 2007). Le simple fait qu’un avocat commis d’office puisse refuser d’assister un requérant dans une procédure devant la juridiction suprême, au motif de l’absence de perspectives raisonnables de succès de son recours, ne saurait, en soi, s’analyser en un déni d’assistance juridique incompatible avec les obligations incombant à l’État en vertu de l’article 6 de la Convention.

En l’espèce, le 9 janvier 2009, le requérant a été informé du refus de son avocat commis d’office de se pourvoir en cassation en sa faveur. Le délai pour saisir la Cour Suprême expirant le 3 mars 2009, il était suffisamment long que le requérant puisse trouver un nouvel avocat, ce qu’il a par ailleurs fait.

Le refus du second avocat du requérant de se pourvoir en cassation en sa faveur a été établi le jour même de la communication à ce premier du courrier du barreau l’informant de sa désignation en tant que avocat de l’intéressé. Le courrier informant le requérant des motifs de ce refus a été expédié à son adresse le jour suivant, soit environ une semaine avant l’expiration du délai pour former un recours en cassation.

Compte tenu de ce qui précède, la Cour ne décèle aucune négligence imputable aux avocats successivement commis au requérant susceptible d’avoir porté atteinte à son droit d’accès à la Cour Suprême. Le fait que l’intéressé ait réceptionné, après l’expiration du délai pour former l’éventuel pourvoi, le courrier lui ayant été adressé par le second avocat n’est pas en l’espèce imputable à ce dernier. En tout état de cause, l’article 6 de la Convention n’impose pas à l’État l’obligation d’assurer l’assistance successive de plusieurs avocats commis d’office aux fins de l’exercice de recours dont il a été estimé qu’ils ne présentaient pas de perspectives raisonnables de succès ( Kulikowski c. Pologne , n o 18353/03, § 68, 19 mai 2009).

Eu égard à ce qui précède, la Cour estime qu’aucune violation de l’article 6 de la Convention ne se trouve établie en l’espèce.

Il s’ensuit que la requête est irrecevable car manifestement mal fondé et qu’elle doit être rejetée en application de l’article 35 § 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fatoș Aracı Päivi Hirvelä Greffière adjointe Présidente