STAVROULAKIS c. GRÈCE

SECȚIUNEA I Cerere nr. 22326/10 Ioannis STAVROULAKIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 28 ianuarie 2014 într-un comitet compus din Elisabeth Steiner, președinte, Linos-Aleksandr Sicilianos, Ksenija Turković, judecători, și Andrei Wampach, grefier adjunct de secțiune, având în vedere cererea prezentată la 31 martie 2010, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Ioannis Stavrulakis, este un resortisant grec născut în 1936 și rezident în Salonic. El a sesizat Curtea la 31 martie 2010. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul C. Chaskis, avocat în Baroul din Salonic. La 14 decembrie 2011, cererea a fost comunicată guvernului. Circumstanțele din speță Reclamantul s-a născut în 1936 și își are reședința în Salonic. (2) La 8 aprilie 2002, reclamantul, în calitate de militar pensionat, sesizează Curtea de Conturi cu privire la o cerere de reajustare a pensiei autorităților, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 2838/2000. În opinia sa, din cauza acestei omisiuni, statul elen i-ar fi dator cu o sumă de 5 245,73 EUR. (3) La 13 mai 2005, a treia Cameră a Curții de Conturi a respins recursul ca inadmisibil. În sensul art. 66 alin. (6) din Decretul prezidențial nr. 166/2000 (a se vedea alin. (6) de mai jos), Curtea de Conturi a considerat că numai acțiunile și omisiunile contabilității generale a statului care aveau caracter executoriu erau susceptibile de a fi considerate inadmisibile. Pentru ca o omisiune a administrației să fie posibilă din oficiu, era necesar mai întâi ca administrația să aibă obligația de a acționa sau de a soluționa situația în cauză. Această obligație s-a născut ca urmare a cererii de a-i informa pe cei de la administrație. În absența unei astfel de cereri, nu ar fi putut exista nici o omisiune a administrației care ar putea da recurs. În cazul de față, Curtea de Conturi a constatat că reclamantul nu a sesizat în prealabil Contabilitatea generală a laiului (attenabilitatea generală a statului) și că, prin urmare, cererea sa era inadmisibilă (Decizia nr. 915/2005). Această decizie i-a fost notificată la 9 iunie 2005. (4) La 14 aprilie 2006, reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva Deciziei nr. 915/2005. (5) La 16 septembrie 2009, formarea plenară a Curții de Conturi a confirmat decizia atacată și a respins recursul ca nefondat (hotărârea 2588/2009). Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 3 decembrie 2009. Dreptul intern relevant la art. 66 alineatul (6) din Codul pensiilor civile și militare (hotărârea prezidențială nr 166/2000) prevede următoarele: La data de 1 ianuarie a fiecărui an, Consiliul de Miniștri al Comunității Europene (CESE) a adoptat o decizie de acordare a pensiei, precum și decizia Comitetului de control al contabilității generale a statului membru în cauză, în conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție, conform căreia durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil. În conformitate cu prevederile articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Prin invocarea aceleiași dispoziții, coroborată cu articolele 17 și 18 din Convenție, se plânge de procedura în fața Curții de Conturi. Curtea consideră că singura dispoziție relevantă în acest caz este art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel formulată: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) (8). Curtea amintește că, pentru ca art. 6 alineatul (1) sub titlul său civil să găsească să se aplice, trebuie să existe o dreptul pe care laon poate pretinde, cel puțin în mod apărător, recunoscut în dreptul intern (Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda [GC], n 63235/00, ê 40 CEDH 2007 II). Acesta trebuie să se comporte într-o persoană reală și serioasă ; aceasta poate privi atât existența unui drept cât și întinderea sau modalitățile de exercitare a acestuia. În plus, la sfârșitul procedurii trebuie să fie direct decisivă pentru dreptul de caracter civil în cauză (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 27, CEDH 2000 VII, și Sporong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, § 81, seria A n 52). Curtea a considerat întotdeauna că o legătură limitată a efectelor îndepărtate nu este suficientă pentru a implica art. 6 alineatul (1) (a se vedea, printre altele, Athanassoglou și alții c. Elveția [GC], nr. 27764/95, § 43 CEDH 2000 IV; Gorraiz Lizarraga și alții c. Spania, n 62543/00, § 43 CEDH 2004 III Tașk Electroluxn și alții c. Turcia, n 46117/99, 10 noiembrie 2004, § 130). În acest sens, Curtea constată că, după cum Curtea de Conturi a considerat, numai actele și omisiunile contabilității generale a lalui sunt susceptibile de a fi executorii. Cu toate acestea, reclamantul nu a sesizat, în prealabil, contabilitatea generală a statului. Astfel, respingerea acțiunii sale a fost previzibilă, iar reclamantul nu avea nicio șansă de a inversa situația în litigiu de care se plânge în speță (a se vedea în acest sens Asikos Oikodomikos Synetaismos Nea Konstantinoupolis c. Grecia (dec.), n 37806/02, 20 Într-adevăr, din cauza faptului că recursul formulat în fața Curții de Conturi era în mod evident condamnat la eșec, litigiul în cauză a fost privat de orice miză pe care aceaceasta ar putea să o aibă pentru el. 10. În consecință, Curtea consideră că Astfel încât art. 6 alin. (1) din Convenție nu poate fi aplicat. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Cu privire la încălcarea art. 13 din Convenție 11. Reclamantul se plânge, de asemenea, de faptul că în Grecia nu există nicio cale de atac eficientă pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 12. Curtea reamintește că art. 13 a fost interpretat ca necesitând o acțiune în dreptul intern că, în ceea ce privește obiecțiile care pot fi considerate ca fiind reprobabile, conform Convenției (a se vedea, printre altele, Boyle și Rice Regatul Unit, 21 iunie 1988, § 52, seria A n 131). 13. 1, Curtea consideră că reclamantul nu are niciun motiv întemeiat (Pasaris c. Grecia (dec.), nr. 5334/07, 24 septembrie 2009) 14. În consecință, acest fapt trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Cu privire la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția 15. Reclamantul se plânge, de asemenea, că la sfârșitul procedurii în litigiu a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. Această dispoziție este astfel formulată. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 16. Curtea amintește că temeiul regulii privind epuizarea căilor de atac interne prevăzute la art. 35 alineatul (1) din convenție constă în faptul că, înainte de a sesiza o instanță internațională, reclamantul trebuie să fi acordat persoanei responsabile posibilitatea de a remedia încălcările invocate prin mijloace interne, utilizând resursele judiciare oferite de legislația națională, cu condiția ca acestea să se dovedească eficiente și suficiente (a se vedea, printre altele, Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr 29185/95, § 37, CEDH 1999.I. În acest scop, reclamantul nu trebuie să fi sesizat numai instanțele naționale, ci trebuie să fi invocat și în fața acestor instanțe, cel puțin în esență și în formele și termenele dreptului intern, problemele pe care intenționează să le formuleze în fața Curții (a se vedea, printre multe altele, Cardot c. Franța , 19 martie 1991, § 34, seria A n 200). 17. În speță, Curtea constată că a treia Cameră a Curții de Conturi a respins acțiunea reclamantului ca inadmisibilă, din cauza faptului că nu a respectat o formalitate. Formarea plenară a Curții de Conturi, prin Hotărârea nr. 2588/2009, a confirmat decizia atacată. Curtea nu identifică niciun indice derbitrar în desfășurarea procedurii, care a respectat dreptul de acces la o instanță. În plus, hotărârile în cauză au fost suficient de motivate. Prin urmare, reclamantul nu a exercitat în mod util recursul la dispoziția sa și nu a epuizat în mod valabil căile de atac pentru a-și exercita argumentele întemeiate pe dreptul la protecția proprietății sale. 18. În consecință, acest aspect trebuie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. André Wampach Elisabeth Steiner Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

Requête n

o

22326/10

Ioannis STAVROULAKIS

contre la Grèce

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 28 janvier 2014 en un comité composé de

:

Elisabeth Steiner, présidente,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Ksenija Turković, juges,

et de André Wampach,

greffier adjoint de section,

Vu la requête susmentionnée introduite le 31 mars 2010,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Ioannis Stavroulakis, est un ressortissant grec né en 1936 et résidant à Thessalonique. Il a saisi la Cour le 31

mars 2010. Il a été représenté devant la Cour par M

e

C. Chaskis, avocat au barreau de Thessalonique.

Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») a été représenté par les déléguées de son agent, M

es

K.

Paraskevopoulou, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat et M. Vergou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le 14 décembre 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement.

A.

Les circonstances de l’espèce

1.

Le requérant est né en 1936 et réside à Thessalonique.

o

2838/2000. Selon lui, à cause de ladite omission, l’Etat grec lui serait redevable d’une somme de 5

245,73 euros.

o

166/2000 (voir paragraphe 6 ci-dessous), elle releva que seul étaient susceptibles d’appel les actes et les omissions de la Comptabilité générale de l’Etat qui avaient un caractère exécutoire. Pour qu’une omission de l’administration soit susceptible d’appel, il fallait d’abord que l’administration ait l’obligation d’agir ou de régler la situation litigieuse. Cette obligation était née suite à la demande de l’intéressé auprès de l’administration. En l’absence d’une telle demande, il ne pouvait y avoir d’omission de l’administration susceptible d’appel. En l’espèce, la Cour des comptes constata que le requérant n’avait pas au préalable saisi la Comptabilité générale de l’Etat (

Γενικό Λογιστήριο του Κράτους

) et que par conséquent, son appel était irrecevable (décision n

o

915/2005). Cette décision lui fut notifiée le 9 juin 2005.

o

915/2005.

n

o

2588/2009). Cet arrêt fut notifié au requérant le 3 décembre 2009.

B.

Le droit interne pertinent

6.

L’article 66 § 6 du code des retraites civiles et militaires (décret présidentiel n

o

166/2000) dispose ce qui suit

:

«

L’acte d’octroi de la retraite, ainsi que la décision du Comité de contrôle de la Comptabilité générale de l’Etat sont susceptibles de recours devant la Chambre de la Cour des comptes compétente (...)

»

GRIEFS

A.

Sur les griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. En invoquant la même disposition, combinée avec les articles

17 et 18 de la Convention, il se plaint de l’iniquité de la procédure devant la Cour des comptes. La Cour estime que la seule disposition pertinente en l’espèce est l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellée :

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

contestation

» sur un «

droit

» que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne (

Vilho Eskelinen et autres c. Finlande

[GC], n

o

63235/00, §

40, CEDH 2007

‑

II). Il doit s’agir d’une «

contestation

» réelle et sérieuse

; elle peut concerner aussi bien l’existence même d’un droit que son étendue ou ses modalités d’exercice. En outre, l’issue de la procédure doit être directement déterminante pour le «

droit de caractère civil en question

» (voir, parmi d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, §

27, CEDH 2000

‑

VII, et

Sporrong et Lönnroth c. Suède

, 23

septembre 1982, §

81, série

A n

o

52). La Cour a toujours considéré qu’un lien ténu des répercussions lointaines ne suffit pas à faire entrer en jeu l’article 6 § 1 (voir, parmi plusieurs autres,

Athanassoglou et autres c.

Suisse

[GC], n

o

27644/95, § 43, CEDH 2000

‑

IV;

Gorraiz Lizarraga et autres c. Espagne

, n

o

62543/00, §

43, CEDH 2004

‑

III

;

Tașkın et autres c.

Turquie

, n

o

46117/99, 10 novembre 2004, §

130).

Astikos Oikodomikos Synetairismos Nea Konstantinoupolis c.

Grèce

(déc.), n

o

37806/02, 20

janvier 2005). En effet, du fait que l’appel exercé devant la Cour des comptes était manifestement voué à l’échec, le litige en cause a été privé de tout enjeu que celui-ci pourrait avoir pour lui.

contestation

» soulevée devant la Cour des comptes par le requérant n’était ni «

réelle

» ni «

sérieuse

», de sorte que l’article 6 § 1 de la Convention ne trouve pas à s’appliquer. Partant, il y a lieu de rejeter cette partie de la requête en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

B.

Sur la violation alléguée de l’article 13 de la Convention

11.

Le requérant se plaint également du fait qu’en Grèce il n’existe aucun recours effectif pour se plaindre de la durée excessive de la procédure. Il invoque l’article 13 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

12.

La Cour rappelle que l’article 13 a été interprété comme n’exigeant un recours en droit interne que s’agissant de griefs pouvant passer pour «

défendables

» selon la Convention (voir, entre autres,

Boyle et Rice

c.

Royaume-Uni

, 21 juin 1988, § 52, série A n

o

131).

13.

Compte tenu de ses conclusions précitées pour le grief tiré de l’article

6

§

1, la Cour estime que le requérant n’a aucun grief défendable (

Passaris c. Grèce

(déc.), n

o

5334/07, 24 septembre 2009).

14.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

C.

Sur la violation alléguée de l’article 1 du Protocole n

o

1 de la Convention

15.

Le requérant se plaint également de ce que l’issue de la procédure litigieuse a porté atteinte au droit au respect de ses biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n

o

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Fressoz et Roire c.

France

[GC], n

o

29183/95, §

37, CEDH 1999–I). A cette fin, le requérant ne doit pas seulement avoir saisi les juridictions nationales, mais doit également avoir soulevé devant ces juridictions, au moins en substance et dans les formes et délais du droit interne, les griefs qu’il entend ensuite formuler devant la Cour (voir, parmi beaucoup d’autres,

Cardot c. France

, 19 mars 1991, § 34, série A n

o

200).

o

2588/2009, a confirmé la décision attaquée. La Cour ne décèle aucun indice d’arbitraire dans le déroulement de la procédure, qui a respecté le droit d’accès à un tribunal. De plus, les arrêts litigieux étaient suffisamment motivés. Par conséquent, le requérant n’a pas exercé utilement le recours à sa disposition et n’a alors pas valablement épuisé les voies de recours pour faire valoir ses arguments tirés du droit à la protection de sa propriété.

§§

1 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

André Wampach

Elisabeth Steiner

Greffier adjoint

Présidente