CASE OF VASILCA v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 2 - Right to life (Article 2-1 - Effective investigation) (Procedural aspect)
CASE OF VASILCA v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2014)
Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”
SECȚIA A TREIA
CAUZA VASÎLCA c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 69527/10)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
11 februarie 2014
FINALĂ
11/05/2014
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 §
2 al Convenției. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Vasîlca c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall,
președinte,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos,
Johannes Silvis,
Valeriu Grițco,
judecători,
și Santiago Quesada,
grefier al secțiunii,
Deliberând la 21 ianuarie 2014 în ședință închisă,
Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 69527/10) depusă la Curte la 11 noiembrie 2010 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dna Elena Vasîlca („reclamanta”).
2.
Reclamanta a fost reprezentată de dl I. Petcov, avocat în Chișinău. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, L. Apostol.
3.
Reclamanta a invocat în special că investigația efectuată de autorități în privința morții fiului ei nu a fost efectivă.
4.
La 10 aprilie 2012 cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
Reclamanta s-a născut în 1965. Ea locuiește la Chișinău.
6.
La 8 martie 2008, în jurul orei 16.40, fiul reclamantei de șaptesprezece ani (V.) a decedat în urma căderii de la un balcon comun din bloc.
7.
Poliția a inițiat o anchetă preliminară pe marginea decesului lui V., cea mai probabilă cauză a morții fiind sinuciderea.
8.
La 8 martie 2008, ofițerul de urmărire penală a dispus efectuarea unei expertize medico-legale în vederea stabilirii cu exactitate a cauzei morții, prezența și originea leziunilor sau prezența alcoolului sau a substanțelor narcotice în sânge. Raportul de expertiză a fost întocmit la 10 martie 2008 și a constatat că V. a decedat în urma leziunilor cauzate prin cădere; nu au fost depistate urme de alcool sau substanțe narcotice în sânge.
9.
În următoarele trei luni au fost audiate în calitate de martori cincisprezece persoane. Potrivit reclamantei, unii martori au menționat faptul că V. vorbise cu doi bărbați în ziua decesului. Trei martori (B.A., B.O. și S.V.) au declarat că eu au văzut un bărbat tânăr și o femeie care locuiesc în acea clădire plecând în grabă după căderea lui V. și urcând într-un taxi. Reclamanta a declarat că fiul ei a fost sunat pe telefonul mobil de persoane necunoscute ei, că era supărat după aceste convorbiri și că și-a distrus cartela SIM. Ea a confirmat numărul de telefon a fiului său și a solicitat procurorului să afle cine l-a sunat. De asemenea, ea a declarat că cineva l-a vizitat pe fiul ei în acea seară, înainte de incident, și că acea persoană a fugit în momentul în care ea s-a dus să vadă ce se petrece.
10.
La 24 martie 2008, F. a propus neînceperea urmăririi penale pe motivul lipsei probelor infracțiunii, întrucât V. s-a sinucis. La 4 iulie 2008, procurorul din cadrul Procuraturii Ciocana a decis să nu înceapă urmărirea penală.
11
.
La 1 august 2008, reclamanta a contestat ordonanța la procurorul superior. Ea a argumentat că martorii nu au fost audiați în privința afirmației că au văzut două persoane tinere ieșind din bloc în grabă imediat după incident și că nu s-a solicitat operatorului de telefonie mobilă să furnizeze informații despre apelurile pe care le-a primit fiul ei înainte de moarte. În plus, două vânzătoare din magazinul din apropiere au declarat că l-au văzut pe V. în magazin câteva ore înainte de deces și că acesta a leșinat, și a fost luat de doi tineri.
12.
La 18 august 2008, procurorul ierarhic superior a anulat ordonanța din 4 iulie 2008 pe motiv că este prematură și că nu a luat în considerare alte posibile cauze ale morții, cum ar fi omorul prin împingerea lui V. peste balcon sau provocarea sinuciderii. S-a dispus audierea reclamantei și a martorilor indicați de ea.
13.
După această dată, ancheta preliminară a fost prelungită de multe ori la cererea ofițerului F. La 12 decembrie 2008, F. a propus neînceperea urmăririi penale. Procurorul ierarhic superior a respins propunerea la o dată necunoscută, întrucât F. a formulat aceeași propunere și în 4 februarie și 29 aprilie 2009. De fiecare dată când procurorul emitea o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale, procurorul ierarhic superior o anula ca fiind prematură și dispunea reexaminarea materialelor. La 11 mai 2009, procurorul a emis o nouă ordonanță de neîncepere a urmăririi penale.
14
.
La 17 septembrie 2009, judecătorul de instrucție de la Judecătoria Ciocana a anulat ordonanța din 11 mai 2009, constatând că ancheta preliminară a fost superficială și cu „omisiuni inexplicabile”. Organul de urmărire penală nu a stabilit locul de unde V. a sărit sau a fost împins, înălțimea de la care a căzut, și un număr de alte acțiuni pe care ofițerul de urmărire penală le-a cerut altor autorități și care nu au fost îndeplinite. La fel, instrucțiunile date de procuror nu au fost urmate întocmai de către ofițer. În plus, în timpul expertizei medico-legale, drepturile reclamantei ca parte vătămată nu au fost respectate, deoarece nu i s-a permis să adreseze întrebări expertului sau să solicite ca un alt expert sau o comisie de experți să efectueze expertiza. Ea avea aceste drepturi în conformitate cu legislația în vigoare.
15.
Reexaminând cauza, la 5 noiembrie 2009, ofițerul de urmărire penală F. a propus procurorului neînceperea urmăririi penale. Propunerea a fost respinsă la 12 noiembrie 2009.
16
.
La 8 decembrie 2009, reclamanta s-a plâns la Procuratura Ciocana de tergiversarea activității organului de urmărire penală în ceea ce privește cazul fiului ei. Ea nu a primit niciun răspuns.
17
.
După această dată, ofițerul de urmărire penală a propus la 29 decembrie 2009 și la 19 aprilie 2010 neînceperea urmăririi penale, dar ambele propuneri au fost respinse de procuror. În raportul din 29 decembrie 2009, ofițerul a notat,
inter alia
, că a avut „discuții cu expertul care a efectuat expertiza medico-legală (autopsia), iar acesta a refuzat să dea explicații pe marginea cazului, declarând că el a indicat tot ce știe în raportul de autopsie”.
18.
La 23 iunie 2010, ofițerul de urmărire penală a propus neînceperea urmăririi penale, citând probele medicale și declarațiile martorilor. El a menționat că de fiecare dată când procurorul ierarhic superior a anulat ordonanța de neîncepere a urmăririi penale, indicațiile lui au fost îndeplinite integral, în măsura în care acest lucru a fost posibil din punct de vedere obiectiv. El a declarat în concluzie că, odată cu trecerea timpului, orice alte acțiuni de investigație sunt zadarnice, întrucât deja au fost luate toate măsurile posibile.
19.
La 5 iulie 2010, Procuratura Ciocana a emis ordonanța de neîncepere a urmăririi penale pe motivul lipsei probelor care să confirme că V. a fost omorât sau determinat la sinucidere.
20
.
La 20 august 2010, judecătorul de instrucție din cadrul Judecătoriei Ciocana a respins plângerea reclamantei ca nefondată. Încheierea respectivă a rămas definitivă.
II.
DREPTUL INTERN RELEVAT
21
.
Codul de procedură civilă prevede următoarele:
„Articolul 59.
Partea vătămată
(1) Parte vătămată este considerată persoana fizică sau juridică căreia i s-a cauzat prin infracțiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei. ...
Articolul 60.
Drepturile și obligațiile părții vătămate
(1) Partea vătămată dispune de următoarele drepturi:
1) să cunoască esența învinuirii;
2) să facă declarații și explicații;
3) să prezinte documente și alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal și cercetate în ședința de judecată;
4) să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;
5) să facă obiecții împotriva acțiunilor organului de urmărire penală sau instanței de judecată și să ceară includerea obiecțiilor sale în procesul-verbal al acțiunii respective;
6) să ia cunoștință de toate procesele-verbale ale acțiunilor procesuale la care a participat, să ceară completarea lor sau includerea obiecțiilor sale în procesul-verbal respectiv;
7) să ia cunoștință de materialele cauzei penale din momentul încheierii urmăririi penale și să noteze orice informații din dosar;
8) să participe la ședința de judecată, inclusiv la examinarea materialelor cauzei;
9) să pledeze în dezbateri judiciare privitor la prejudiciul cauzat;
10) să fie informată de ofițerul de urmărire penală sau, după caz, de procuror despre toate hotărârile adoptate care se referă la drepturile și interesele sale, să primească gratuit, la solicitarea sa, copii de pe aceste hotărâri, precum și de pe hotărârea de încetare sau clasare a procesului în cauza respectivă, de neîncepere a urmăririi penale, copia de pe sentință, decizie sau de pe o altă hotărâre judecătorească definitivă;
11) să depună plângeri împotriva acțiunilor și hotărârilor organului de urmărire penală, precum și să atace hotărârea instanței privitor la prejudiciul cauzat;
12) să retragă plângerile depuse de ea sau de reprezentantul său, inclusiv plângerile împotriva acțiunilor interzise de lege săvârșite împotriva sa;
13) să se împace cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile prevăzute de lege;
14) să facă obiecții asupra plângerilor altor participanți la proces, care i-au fost duse la cunoștință de către organul de urmărire penală sau despre care a aflat în alte împrejurări;
15) să participe la judecarea cauzei pe cale ordinară de atac;
151) să exercite căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești;
16) să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală și să i se repare prejudiciul cauzat în urma acțiunilor nelegitime ale organului de urmărire penală;
17) să i se restituie bunurile ridicate de organul de urmărire penală în calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăși, precum și bunurile ce îi aparțin și au fost ridicate de la persoana care a săvârșit acțiunea interzisă de legea penală, să primească în original documentele care îi aparțin;
18) să fie reprezentată de un avocat ales, iar dacă nu are mijloace pentru a plăti avocatul, să fie asistată, în condițiile legii, de un avocat care acordă asistență juridică garantată de stat;
19) să sesizeze procurorul ierarhic superior sau, după caz, instanța de judecată despre încălcarea termenului rezonabil.
...”
ÎN DREPT
I.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 2 AL CONVENȚIEI
22.
Reclamanta s-a plâns de faptul că autoritățile nu au efectuat o investigație efectivă în privința decesului fiului ei, contrat cerințelor articolului 2 al Convenției, care prevede următoarele:
„1.
Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal când infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege. ...”
A.
Admisibilitatea
23.
Curtea notează că prezenta plângere nu este vădit neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Prin urmare, ea notează în continuare că nu există alte motive de inadmisibilitate. Așadar, ea trebuie declarată admisibilă.
B.
Fondul
1.
Argumentele părților
24.
Reclamanta a susținut că autoritățile nu au început urmărirea penală nici măcar pe marginea suspiciunii că fiul ei a fost determinat la sinucidere. Acest lucru a limitat puterea de acțiune a procurorului. Bunăoară, nu a fost posibilă informarea martorilor despre faptul că poartă răspundere penală pentru fals în declarații, aceasta procedură fiind posibilă doar în cadrul urmăririi penale. Ofițerul de urmărire penală a putut cere de la martori doar „explicații”, noțiune prevăzută de Codul de procedură penală, și nu declarații. În plus, durata investigației - aproximativ doi ani și jumătate, a fost excesivă. Ofițerul de urmărire penală nu a obținut informații despre apelurile pe care le-a primit V. pe telefonul lui mobil înainte de moarte și nici despre incidentul din magazinul din apropierea blocului, despre care a menționat reclamanta în plângerea din 1 august 2008 (a se vedea paragraful 11 de mai sus). De asemenea, după cum a constatat judecătorul de instrucție (a se vedea paragraful 14 de mai sus), drepturile procedurale ale reclamantei nu au fost respectate. Ea a nu a fost informată permanent despre evoluția „anchetei” și chiar a fost nevoită să se plângă de tergiversare (a se vedea paragraful 16 de mai sus).
25.
Guvernul a susținut că ancheta pe marginea morții lui V. a fost efectivă. Imediat după ce trupul lui V. a fost descoperit, au fost luate măsuri prompte de investigație, inclusiv autopsia și audierea martorilor. Deși au avut loc câteva omisiuni la început, acestea au fost reparate ulterior și nici nu au fost atât de grave încât să compromită efectivitatea investigației. Astfel, chiar dacă propunerea de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă și anulată de trei ori, toate probele colectate au confirmat concluzia că este vorba despre un caz de sinucidere și nu despre o infracțiune. Martorii menționați de reclamantă au fost audiați, însă ei nu au confirmat versiunea evenimentelor relatată de ea.
26.
În ceea ce privește participarea reclamantei la anchetă, Guvernul a susținut că doar în momentul în care ancheta stabilește că a avut loc o infracțiune se poate vorbi despre victimă și parte vătămată. Având în vedere concluzia că nu a avut loc o infracțiune, prin urmare nu a exista nici victimă, iar reclamanta nu avea dreptul să participe activ. Totuși, reclamanta a avut posibilitatea să-și exercite drepturile procedurale și a fost permanent informată despre cursul investigației. Ea nu avea niciun temei pentru a bănui că fiul ei a fost omorât. Guvernul a concluzionat că plângerea reclamantei are caracteristicile unei cereri de apel în „a patra instanță”.
2.
Aprecierea Curții
(a)
Principii generale
27.
Curtea reiterează că statul este obligat să adopte măsuri corespunzătoare pentru protejarea vieții persoanelor care se află în jurisdicția sa (a se vedea
L.C.B. v.
the United Kingdom
, 9 iunie 1998, § 36,
Reports of Judgments and Decisions
1998
‑
III), articolul 2 § 1 impune obligația de a asigura dreptul la viață prin adoptarea unui cadru juridic penal capabil să împiedice săvârșirea infracțiunilor, cu susținerea structurii de aplicare a legii pentru prevenirea, combaterea și pedepsirea încălcării acestui cadru juridic (a se vedea
Osman v. the United Kingdom
, 28 octombrie 1998, §
115,
Reports
1998
‑
VIII).
28.
Curtea reiterează că obligația de a proteja dreptul la viață în conformitate cu Articolul 2 din Convenție, interpretată în conexiune cu obligația generală a Statului în temeiul Articolului 1 din Convenția de a „asigura oricărei persoane aflate în jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în ... Convenție”, impune prin deducție că trebuie să existe o investigație oficială eficientă a cazurilor de deces în împrejurări suspecte. Această obligație nu se limitează doar la cazurile în care s-a stabilit că o persoană a fost ucisă de un funcționar al statului. Simplul fapt că autoritățile au fost informate despre deces va conduce
ipso facto
la o obligație inerentă Articolului 2 al Convenție de a efectua o investigație efectivă a circumstanțelor în care a aceasta avut loc (a se vedea
Sabuktekin v. Turkey
, nr.
27243/95, §
98, ECHR 2002
‑
II;
Kavak v. Turkey
, nr. 53489/99, § 45, 6
iulie 2006; și
Al Fayed v. France
(dec.), nr. 38501/02, 27 septembrie 2007). Investigația trebuie să fie de natură să conducă la stabilirea cauzei leziunilor și la identificarea persoanelor responsabile în vederea pedepsirii lor. În cazurile soldate cu deces, investigația dobândește o importanță și mai mare, întrucât scopul ei esențial este de a asigura implementarea efectivă a legislației naționale care protejează dreptul la viață (a se vedea
mutatis mutandis
,
Paul and Audrey Edwards v.
the United Kingdom
, nr. 46477/99, § 69, ECHR 2002
‑
II).
29.
Aceasta obligație nu vizează rezultatul ci mijloacele. Autoritățile urmează să întreprindă toate măsurile rezonabile de care dispun întru obținerea dovezilor vizavi de incidentul avut loc. Orice deficiență în cadrul investigației care subminează capacitatea autorităților de a stabili cauza decesului victimei sau identificarea autorului ori autorilor faptei, poate conduce la concluzia că investigația este inefectivă (a se vedea
Menson v. the United Kingdom
(dec.), nr. 47916/99, ECHR 2003
‑
V, și
Rajkowska v. Poland
(dec.), nr. 37393/02, 27
noiembrie 2007).
(b)
Aplicarea acestor principii în speță
30.
Trebuie menționat faptul că ofițerul de urmărire penală responsabil în prezenta cauză a propus de cel puțin opt ori neînceperea urmăririi penale pe marginea decesului lui V. și că, în afară de ultima propunere, toate celelalte au fost respinse de procuror, de superiorii săi sau de judecătorul de instrucție ca fiind premature sau, după cum a notat judecătorul de instrucție, ca fiind viciate de „omisiuni inexplicabile”.
31.
Judecătorul de instrucție a constatat deficiențe în ceea ce privește ancheta, cum ar fi omisiunea de a îndeplini integral câteva acțiuni pe care anchetatorul le-a solicitat de la alte autorități (a se vedea paragraful 14 de mai sus).
32.
Curtea notează că ordonanțele procurorului de neîncepere a urmăririi penale și încheierea judecătorului de instrucție din 20 august 2010 nu au făcut nicio mențiune despre cererea de informații adresată operatorului de telefonie mobilă în ceea ce privește apelurile pe care V. le-a primit înainte de moarte sau despre declarațiile vânzătoarelor din magazinul din apropiere, pe care reclamanta le-a menționat în plângerea din 1 august 2008 (a se vedea paragraful de 11 mai sus).
33.
După cum a fost menționat mai sus, obligația procedurală care derivă din articolul 2 vizează în primul rând mijloacele. Se pare că în răspuns la propunerile anchetatorului de neîncepere a urmăririi penale autoritățile de control au trebuit să riposteze de șapte ori. De fiecare dată acestea indicau anchetatorului să redeschidă procedura și să efectueze alte cercetări în privința chestiunilor materiale clare. În consecință, ancheta a durat aproximativ doi ani și jumătate. Curtea pune accent pe obligația de celeritate rezonabilă în cazurile care vizează pierderea unei vieți. Investigația a demarat prompt, însă timpul necesar pentru finalizarea ei – doi ani și jumătate – nu poate fi justificat de complexitatea cazului sau de dificultăți obiective. Astfel încât, reclamanta are temeiuri pentru a pune la îndoială diligența autorităților, cu atât mai mult cu cât plângerea ei împotriva tergiversării nu a fost satisfăcută (a se vedea paragraful 16 de mai sus).
34.
În plus, după cum apare clar în încheierea judecătorului de instrucție (a se vedea paragraful 14 de mai sus), autoritățile nu au înlesnit suficient participarea reclamantei la investigație. Curtea a accentuat de mai multe ori că implicarea aparținătorilor în investigație servește asigurării responsabilității autorității în fața societății și a controlului public asupra acțiunilor lor în aceste situații (a se vedea
Ramsahai and Others v. the Netherlands
[GC], nr. 52391/99, § 321, ECHR 2007
‑
II), în măsura necesară asigurării intereselor legitime ale persoanei. În prezenta cauză, reclamanta avea interesul solid și legitim în desfășurarea investigației, care ar fi trebuit să conducă la dobândirea calității prevăzute de Codul de procedură penală (a se vedea paragraful 21 de mai sus; a se vedea, de asemenea,
Guțu v. Moldova
, no. 20289/02, § 61, 7 iunie 2007 și
Mătăsaru and Savițchi v. Moldova
, nr. 38281/08, § 90, 2 noiembrie 2010 care vizează viciile de procedură în cazurile în care nu este începută urmărirea penală corespunzătoare). Curtea nu acceptă argumentul Guvernului în privința acestui punct, și anume acela că doar în momentul în care investigația stabilește că a avut loc o infracțiune aparținătorul este recunoscut corespunzător și dobândește dreptul de a participa în proceduri în numele victimei. Curtea ar dori să sublinieze faptul că articolul 2 impune mai mult decât simpla informare a aparținătorilor despre evoluția investigației: el include implicarea activă a acestora în investigație (a se vedea
Salgın v. Turkey
, nr. 46748/99, §
89, 20
februarie 2007). Curtea constată că nu acesta a fost și cazul reclamantei. În plus, întârzierile substanțiale în implicarea aparținătorilor în procedurile de investigație nu sunt acceptabile (a se vedea
Mikayil Mammadov v.
Azerbaijan
, nr. 4762/05, §
132, 17 decembrie 2009, și
Anusca v.
Moldova
, nr. 24034/07, § 44, 18
mai 2010).
35.
Curtea observă că, deși măsurile de investigație pe marginea decesului lui V. au început prompt, urmărirea penală nu a fost pornită. Curtea notează că Guvernul nu a comentat argumentele reclamantei că în afara unei urmăriri penale formal începute unele acțiuni, cum ar fi informarea experților și a martorilor despre răspunderea penală pentru fals în declarații sau despre refuzul de a face declarații, nu pot fi întreprinse legal. În cadrul urmăririi penale, astfel de situații, cum a fost refuzul medicului legist de a oferi explicații suplimentare privind autopsia lui V. pe care o efectuase sau situația descrisă de judecătorul de instrucție în încheierea din 17 septembrie 2009 (a se vedea paragraful 17 de mai sus) în care se menționează că unele acțiuni cerute de anchetator nu au fost realizate integral de alte autorități, nu ar fi avut loc.
36.
În concluzie, având în vedere modul în care a fost investigată moartea lui V., durata investigației, omisiunea de a examina anumite probe indicate de reclamantă și implicarea în foarte mică măsură a reclamantei în cursul investigației, Curtea consideră că aceasta nu a fost „efectivă” în sensul jurisprudenței sale. Prin urmare, a avut loc încălcarea articolului 2 al Convenției.
II.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI
37.
Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
A.
Prejudiciul
38.
Reclamanta a pretins 100 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral cauzat ca urmare a efectuării unei investigații inefective în privința morții fiului ei.
39.
Guvernul a menționat că suma pretinsă este excesivă în lumina jurisprudenței Curții în cauze similare.
40.
Luând în considerare circumstanțele prezentei cauze, Curtea acordă reclamantei 12 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B.
Costuri și cheltuieli
41.
Reclamanta a solicitata rambursare 422 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli angajate în fața Curții. Ea a prezentat lista cu orele petrecute de avocat asupra cauzei.
42.
Guvernul a considerat suma excesivă.
43.
Potrivit jurisprudenței Curții, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care se demonstrează că aceasta au fost suportate în realitate, că au fost necesare și rezonabile ca mărime. În prezenta cauză, având în considerare documentele care se află la dispoziția Curții și criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să admită cererea integral.
C.
Dobânda
44.
Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă;
2.
Hotărăște
că a avut loc încălcarea articolului 2 al Convenției sub aspect procedural;
3.
Hotărăște
(a)
că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume care să fie convertite în valuta națională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i)
12 000 EUR (douăsprezece mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;
(ii)
422 EUR (patru sute douăzeci și doi de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri și cheltuieli;
(b)
că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
4.
Respinge
restul pretențiilor reclamantei cu titlu de satisfacția echitabilă.
Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 11 februarie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte