CASE OF COOPERATIVA DE CREDIT SĂTMĂREANA v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF COOPERATIVA DE CREDIT SĂTMĂREANA v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2014)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 11 martie 2014

În Cauza Cooperativa de Credit Sătmăreana împotriva României

(Cererea nr.

32125/04)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art.

44

§

2 din Convenție.

Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Cooperativa de Credit Sătmăreana împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall,

președinte

,

Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, judecători,

și Marialena Tsirli, grefier adjunct de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 11 februarie 2014,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

32125/04 îndreptată împotriva României, prin care o bancă cooperatistă de drept român, Cooperativa de Credit Sătmăreana („reclamanta”)

a sesizat Curtea la 16

iulie 2004, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (

Convenția

).

2

. Reclamanta a fost reprezentată de H.

A.

Ungur, avocat în Satu Mare. Guvernul român (

Guvernul

) a fost reprezentat de co-agentul guvernamental, doamna I.

Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Banca reclamantă invoca, în special, lipsa accesului la o instanță și atingerea adusă dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza imposibilității de a contesta hotărârea prin care i-a fost retrasă autorizația de funcționare.

4

. La 6 decembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I.

Circumstanțele cauzei

5

. Reclamanta era, la vremea respectivă, una dintre băncile cooperatiste afiliate Casei Centrale „Creditcoop” („Casa Centrală”), conform prevederilor legale în vigoare. Anterior deschiderii procedurii de lichidare, banca fusese reprezentată de domnul Francisc Sichet, președintele Consiliului de administrație. Aceasta desfășura activități bancare în Satu Mare.

6

. În perioada 17–23 martie 2003, banca reclamantă a fost supusă unei acțiuni de supraveghere prin inspecție a activității și viabilității sale, declanșate de Banca Națională a României („BNR”) în baza prerogativelor sale legale.

7

. În urma inspecției, prin Hotărârea nr.

9 din 15 mai 2003, BNR a sancționat banca reclamantă pentru gravele deficiențe constatate prin retragerea autorizației de funcționare. Hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial din 21 mai 2003 și a intrat imediat în vigoare.

8

. Anterior, prin Hotărârea nr.

12 din 6 mai 2003, Casa Centrală a dispus că, începând cu data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii privind retragerea autorizației de funcționare, banca reclamantă urma să fie dizolvată și că, în consecință, se va deschide procedura de lichidare în cazul acesteia. Casa Centrală a ales totodată și lichidatorul. La 14 august 2003, hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial.

A.

Acțiunea împotriva Hotărârii nr.

9 a BNR

9

. La 26 mai 2003, reclamanta, reprezentată de F.

Sichet și H.

A.

Ungur, a solicitat BNR suspendarea executării Hotărârii nr.

9 și, pe fond, anularea acestei măsuri.

10

. În iunie 2003, banca reclamantă a solicitat Curții Supreme de Justiție, prin ordonanță președințială, suspendarea executării Hotărârii nr.

9 a BNR până la soluționarea contestației depuse la BNR. La 9 iulie 2003, Curtea Supremă a stabilit 22 ianuarie 2004 ca dată pentru audiere.

11

. Prin Hotărârea nr.

16 din 23

iulie 2003 a Consiliului de administrație al BNR, având competență să soluționeze cazul, a respins cererea reclamantei din 26 mai 2003. Consiliul a considerat că, în conformitate cu Ordonanța de urgență (nr.

97/2000) privind organizațiile cooperatiste de credit și Legea (nr.

58/1998) privind activitatea bancară, contestațiile împotriva hotărârilor BNR nu suspendau executarea acestora. Referitor la fondul contestației, Consiliul a concluzionat, în urma examinării argumentelor reclamantei, că aceasta nu prezentase elemente de natură să modifice concluziile inspecției efectuate în martie 2003.

12

. La 31 iulie 2003, reclamanta, încă reprezentată de F.

Sichet și H.

A.

Ungur, a formulat o contestație împotriva celor două hotărâri ale BNR.

13

. Prin hotărârea definitivă din 22 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție) a declarat inadmisibilă acțiunea împotriva celor două hotărâri ale BNR, motivând că reclamanta nu avea calitate procesuală activă. Înalta Curte a observat, în special, că reprezentarea băncii reclamante de către fostul consiliu de administrație nu mai era valabilă deoarece toate atribuțiile acestui organ fuseseră transferate lichidatorului, ținând seama de faptul că se deschisese procedura de lichidare a reclamantei prin Hotărârea nr.

12 a Casei Centrale și că mențiunile referitoare la deschiderea procedurii și la desemnarea unui lichidator fuseseră deja înregistrate în Registrul Comerțului în data de 17 iunie 2003. Prin urmare, Înalta Curte a concluzionat că F.

Sichet și H.

A.

Ungur nu mai aveau calitate procesuală activă în legătura cu banca.

B.

Alte acțiuni

14

. La 11 noiembrie 2003, banca reclamantă a solicitat BNR anularea Hotărârii nr.

12 din 6 mai 2003 a Casei Centrale, susținând că aceasta din urmă deschisese procedura de lichidare înainte ca BNR să dispună retragerea autorizației de funcționare prin Hotărârea nr.

9 din 15 mai 2003.

Banca reclamantă a mai solicitat suspendarea procedurii de lichidare până la pronunțarea soluției în acțiunea îndreptată împotriva Hotărârii nr.

9 a BNR.

15

. La 27 noiembrie 2003, BNR a respins cererea de anulare.

16

. În consecință, la 12 ianuarie 2004, reclamanta a declarat recurs la Înalta Curte împotriva hotărârii BNR. Părțile nu au informat Curtea cu privire la rezultatul acestui recurs.

17

. Președintele Casei Centrale a solicitat judecătorului delegat la Oficiul Național al Registrului Comerțului înregistrarea deschiderii procedurii de lichidare a reclamantei. Reprezentată de H.

A.

Ungur, banca reclamantă a solicitat judecătorului delegat să nu se pronunțe asupra cererii respective până la soluționarea acțiunii îndreptate împotriva Hotărârii nr.

9 a BNR și a Hotărârii nr.

12 a Casei Centrale.

18

. La 17 iunie 2003, judecătorul delegat a respins cererea băncii reclamante și a dispus înregistrarea mențiunii referitoare la lichidare în Registrul Comerțului. Acesta a reținut că, în conformitate cu legislația aplicabilă în materie, o acțiune împotriva hotărârii BNR nu implica automat suspendarea executării hotărârii. În măsura în care nicio instanță nu suspendase executarea, nu era necesar să fie admisă cererea reclamantei.

19

. Reclamanta a declarat recurs împotriva încheierii judecătorului delegat, solicitând de asemenea suspendarea procedurii de lichidare. La 18 iunie 2003, reclamanta a renunțat la acest ultim capăt de cerere.

20

. Printr-o decizie definitivă din 23 aprilie 2004 Curtea de Apel Oradea a respins recursul formulat de banca reclamantă împotriva înregistrării lichidării sale în Registrul Comerțului. Curtea de apel a amintit că are competență limitată la verificarea existenței și legalității actului și că nu fusese sesizată să verifice temeinicia și legalitatea măsurii dispuse în actul în cauză.

II.

Dreptul intern relevant

21

. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.

97/2000 privind organizațiile cooperatiste de credit, modificată prin Legea nr.

200/2002, constituia - la data faptelor - cadrul legislativ aplicabil activității băncii reclamante. Ordonanța a fost completată prin Legea nr.

58/1998 privind activitatea bancară (conform art.

3 și art.

284 din ordonanța de urgență).

22

. Afilierea fiecărei cooperative de credit la o casă centrală este obligatorie, iar casele centrale au, printre alte obligații, pe aceea de a garanta în întregime obligațiile cooperativelor de credit afiliate (art. 7 din ordonanța de urgență).

23

. BNR poate retrage autorizația de funcționare unei cooperative de credit ca sancțiune pentru încălcarea unei prevederi a ordonanței de urgență (art.

89 și 189 din ordonanța de urgență). Hotărârea BNR de retragere a autorizației de funcționare se comunică în scris cooperativei de credit și casei centrale la care aceasta este afiliată și se publică în Monitorul Oficial, precum și în două publicații de circulație națională. Începând cu data intrării in vigoare a hotărârii BNR, activitatea cooperativei de credit respective se va limita exclusiv la operațiunile determinate de lichidarea acesteia (art.

90).

24

. Contestația împotriva unei hotărâri emise în aplicarea ordonanței de urgență se examinează de către Consiliul de administrație al BNR. Hotărârea Consiliului de administrație al BNR poate fi atacată la Curtea Supremă de Justiție (Înalta Curte de Casație și Justiție) (art.

202 din ordonanța de urgență). Nici contestația adresată Consiliului de administrație al BNR, nici acțiunea introdusă la Înalta Curte nu au efect suspensiv asupra executării hotărârii inițiale (art.

83 și 83

1

din Legea nr.

58/1998).

ÎN DREPT

I.

Cu privire la admisibilitate

25

. Guvernul subliniază că, începând cu data de 14 august 2003 - data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii de deschidere a procedurii de lichidare, banca reclamantă nu mai putea fi reprezentată de domnul Sichet. De asemenea, acesta nu a dovedit că a fost desemnat de consiliul de administrație sau de directorii băncii reclamante să sesizeze Curtea.

26

. Reclamanta contestă poziția Guvernului.

27

. Curtea reține că prezenta cerere a fost introdusă de domnul Sichet, fostul președinte al consiliului de administrație al băncii reclamante, în numele acesteia din urmă. Este adevărat că, la data introducerii cererii, domnul Sichet nu mai era reprezentantul legal al băncii care, aflându-se în procedura de lichidare, era reprezentată de lichidatorul ei.

28

. Curtea constată totuși că, la data la care a fost sesizată prin cererea respectivă, banca reclamantă nu își pierduse complet personalitatea juridică. Astfel, conform legislației în materie, pe durata lichidării, banca își continua existența ca societate în limita operațiunilor necesare lichidării ei (

supra

, pct.

23). În această privință, Curtea a declarat deja că, atunci când capătul de cerere este întemeiat în esență pe imposibilitatea unei societăți în lichidare de a avea acces efectiv la o instanță pentru a contesta desemnarea unui administrator provizoriu sau pentru a ataca o astfel de decizie, considerarea administratorului ca fiind singurul abilitat să o reprezinte în vederea sesizării organelor Convenției ar face ca dreptul de cerere individuală, prevăzut la art.

34, să devină teoretic și iluzoriu [

Credit industrial împotriva Republicii Cehe

, nr.

29010/95, pct.

51, CEDO 2003

‑

XI (fragmente)]. Concluzia este valabilă, prin analogie, în prezenta speță în care capătul de cerere principal formulat de reclamantă are legătură tocmai cu faptul că s-a desemnat un lichidator fără ca aceasta să fi avut posibilitatea concretă de a contesta măsurile în urma cărora s-a făcut desemnarea lichidatorului.

29

. În consecință, Curtea consideră că, ținând seama de natura deosebită a capetelor de cerere formulate, domnul Sichet - în calitate de fost președinte al consiliului de administrație al băncii - era autorizat să introducă în mod legal o cerere în numele acesteia.

30

. Curtea mai constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art.

35 §

3 lit.

a) din Convenție. De altfel, aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar, așadar, să fie declarată admisibilă.

II.

Cu privire la pretinsa încălcare a art.

6 §

1 din Convenție

31

. Reclamanta se plânge de lipsa accesului la o instanță pentru a contesta retragerea autorizației sale de funcționare. Aceasta invocă art.

6 §

1 din Convenție, redactat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”

A.

Observațiile părților

32

. Potrivit reclamantei, Casa Centrală desemnase un lichidator înainte ca BNR să adopte Hotărârea nr.

9 privind retragerea autorizației de funcționare, ceea ce a făcut ca accesul său la o instanță să devină iluzoriu în toate acțiunile îndreptate împotriva celor două autorități, inclusiv în acțiunea având ca obiect contestația împotriva Hotărârii nr.

9.

De asemenea, reclamanta contestă modul în care BNR i-a retras autorizația de funcționare.

33

. Guvernul susține că banca reclamantă a contestat în fața curții de apel desemnarea lichidatorului, solicitând suspendarea provizorie a executării măsurii respective, dar a renunțat la acest capăt de cerere la 6 noiembrie 2003. Prin urmare, Guvernul consideră că lipsa de diligență a reclamantei a condus la constatarea lipsei calității procesuale active.

B.

Motivarea Curții

34

. În primul rând, Curtea observă că Hotărârea nr.

9 prin care BNR a retras autorizația de funcționare a băncii reclamante se află la baza procesului care a condus la lichidarea acesteia din urmă. La luarea acestei hotărâri, BNR a acționat în calitatea sa de autoritate administrativă de control. Curtea reamintește în această privință că, atunci când o hotărâre luată de o autoritate administrativă cu privire la contestații legate de drepturi și obligații cu caracter civil nu îndeplinește, ea însăși, condițiile stabilite la art.

6 din Convenție, este necesar ca hotărârea respectivă să fie supusă unei verificări ulterioare de către un „organ judecătoresc cu competență deplină” care oferă garanțiile prevăzute de această dispoziție (

Credit Industriel

, citată anterior, pct.

68). Așadar, întrebarea care se ridică în prezenta speță este aceea dacă banca reclamantă a avut acces la un organ judecătoresc cu competență deplină pentru a formula o plângere împotriva hotărârii.

35

. Recursul introdus de banca reclamantă la 31 iulie 2003 în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție i-ar fi putut asigura un asemenea acces. Prin faptul că i-a respins acțiunea pe motiv că nu avea calitate procesuală activă, Înalta Curte a privat-o pe reclamantă de singurul mijloc pe care îl avea la dispoziție pentru examinarea temeiniciei hotărârii BNR.

36

. În această privință, Curtea a declarat deja că faptul că un reclamant a putut folosi căi de atac interne însă numai pentru ca acțiunea sa să fie declarată inadmisibilă de către sistemul legal, nu respectă neapărat imperativele de la art.

6 §

1: mai trebuie constat, de asemenea, că gradul de acces prevăzut de legislația națională era suficient pentru a garanta persoanei în cauză „dreptul de acces la o instanță”, ținând seama de principiul supremației dreptului într-o societate democratică (

Yagtzilar și alții împotriva Greciei

, nr.

41727/98, pct.

22, 23 și 26, CEDO 2001

‑

XII).

37

. În prezenta speță, Curtea reține că legea nu prevede suspendarea executării automate a procedurii de lichidare în timpul litigiului referitor la o hotărâre a BNR. Reclamanta a solicitat suspendarea de câteva ori, inclusiv direct BNR (

supra

, pct.

9) și pe calea ordonanței președințiale (

supra

, pct.

10). De asemenea, reclamanta a contestat în fața instanțelor toate măsurile dispuse de Casa Centrală în executarea Hotărârii nr.

9 a BNR (

supra

, pct.

14 și 17), însă demersurile sale nu au fost luate în considerare de către Înalta Curte în hotărârea sa (

supra

, pct.

13).

38

. Curtea consideră că reclamanta a fost suficient de diligentă în prezenta speță și că simplul fapt că, în cadrul unei proceduri conexe, a renunțat la o cerere de suspendare a procedurii de lichidare nu este de natură să schimbe această concluzie, mai ales că nu s-a demonstrat competența curții de apel de a se pronunța asupra acestei cereri (

supra

, pct.

19 și 20). Presupunând că Guvernul se referă la această procedură în observațiile sale, acesta nu a dovedit nici eficacitatea acesteia (

supra

, pct.

33).

39

. În plus, Curtea observă că respectiva cerere pentru ordonanță președințială, introdusă imediat după adoptarea Hotărârii nr.

9, nu a fost examinată de instanță înainte de finalizarea acțiunii având ca obiect contestația împotriva Hotărârii nr.

9 (

supra

, pct.

10). Prin urmare, prin faptul că a stabilit data audierii la 6

luni după introducerea cererii pentru ordonanță președințială, deși demersul respectiv era urgent, Înalta Curte a anulat în prezenta speță eficacitatea acestei căi de atac.

40

. Pentru aceste motive, Curtea concluzionează că respingerea cererii reclamantei pe motivul lipsei calității procesuale active a privat-o pe aceasta de accesul efectiv la o instanță pentru a face plângere împotriva hotărârii BNR care a prejudiciat-o și care se afla la originea lichidării sale.

Rezultă că a fost încălcat art.

6

§

1 din Convenție.

III.

Cu privire la pretinsa încălcare a art.

1 din Protocolul nr.

1 la Convenție

41

. Reclamanta se plânge totodată de o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale. Aceasta invocă art.

1 din Protocolul nr.

1 la Convenție.

42

. Guvernul contestă acest argument.

43

. Având în vedere constatarea referitoare la art.

6 §

1 din Convenție (

supra

, pct.

40), Curtea consideră că nu este necesar să examineze dacă această dispoziție a fost încălcată în prezenta speță (a se vedea, printre altele,

Faimblat împotriva României

, nr.

23066/02, pct.

46, 13 ianuarie 2009).

IV.

Cu privire la aplicarea art.

41 din Convenție

44

. Art.

41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

45

. În formularul de cerere, domnul Sichet solicita 2

000

000 euro pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza lichidării băncii reclamante. Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde vreo sumă cu acest titlu.

46

. Nu s-a formulat, în numele reclamantei, nicio cerere pentru acordarea unei reparații echitabile.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA:

6 §

1 din Convenție;

1 din Protocolul nr.

1 la Convenție;

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 11 martie 2014, în temeiul art.

77 §

2 și art.

77 §

3 din Regulament.

PREȘEDINTE

,

Grefier adjunct,

JOSEP CASADEVALL

Marialena Tsirli